Not seeing a Scroll to Top Button? Go to our FAQ page for more info. De ce utilitatea marginală nu poate fi niciodată negativă - Cosmin Marinescu | Cosmin Marinescu

De ce utilitatea marginală nu poate fi niciodată negativă

Share

În prezent, nu există manual mainstream de microeconomie care să nu dedice pagini întregi, cu teorie şi aplicaţii, diverselor analize formalizate asupra utilităţii. „Funcţii obiectiv” frumos derivabile, algoritmi matematici care se deşiră impecabil, grafice sofisticate cu şi fără puncte de inflexiune etc. formează un întreg arsenal didactic pe care economiştii autori de manuale le aşează, cu straniu devotament, în bagajul considerat indispensabil pentru analiza ştiinţifică a utilităţii. Acesta este tabloul metodologic prin care manualele „avansate”, „moderne”, de economie caută să îşi convingă studenţii asupra teoriei utilităţii. Pe de o parte, cu preţul matematizării aproape a fiecărui rând de teorie economică şi, pe de altă parte, prin întunecarea realismului economic şi a fiinţei umane cu ipotezele nirvane din modelul lui „homo oeconomicus”[1].

Nu îmi propun, în aceste rânduri, să dezbat avalanşa de ipoteze irelevate în haina cărora este îmbrăcat, cu microscopice pretenţii ştiinţifice, „consumatorul” din manual. Voi insista doar asupra „utilităţii marginale negative”, şi a confuziilor grosolane care domnesc nestingherit prin manualele de economie[2] cu privire la abaterea „negativă” a utilităţi marginale.

Raţionamentul comun este următorul: dacă utilitatea economică prinde viaţă, ştiinţific, prin legea utilităţii marginale descrescânde, atunci tot ceea ce ne rămâne de făcut este să desenăm, grafic şi argumentativ, scăderea utilităţii marginale. Pe măsură ce consumul avansează, utilitatea marginală – asociată fiecărei ultime unităţi din bunul consumat – se diminuează, astfel încât fiecare unitate sau etapă a consumului „aduce” o utilitate din ce în ce mai mică. Altfel spus, refrenul legii utilităţii marginale ar suna astfel: „mărimea intensităţii unei nevoi descreşte progresiv, pe măsură ce respectiva nevoie este satisfăcută continuu şi neîntrerupt”. Iar satisfacerea nevoii indică atingerea, prin consum, a „pragului de saturaţie”, adică acel nivel al consumului la care utilitatea totală este maximă şi, în mod corespunzător, utilitatea marginală este zero.

În acest punct intervine în scenă „utilitatea marginală”, pe fondul unui consum ce se întinde dincolo de pragul de saturaţie. Se arată, astfel, cum consumatorul ajunge să nu mai obţină satisfacţie, utilitate, ci tocmai reversul, adică insatisfacţie, deci utilitate marginală negativă.

Cel mai adesea, autorii recurg la impactul plastic al unor exemple decupate, în general şi mai mult sau mai puţin inspirat, din „regnul” alimentar: Ana are mere şi, cu fiecare măr pe care îl mănâncă, utilitatea marginală devine tot mai redusă, până la zero, corespunzător atingerii pragului de saturaţie.

În continuare, însă, impactul plastic al exemplelor alimentare capătă brusc paloarea naivităţii, odată cu „scuza” utilităţii marginale negative: dacă Ana continuă să mănânce mere dincolo de nivelul pragului de saturaţie, atunci merele în plus nu vor mai „aduce” satisfacţie, ci din contră, insatisfacţie. Iar cum fiecare realizează că măcar o dată în viaţă a mâncat prea mult, şi i-a fost şi rău, pe această cale, nu mai rămâne decât apelul la quot erat demonstrandum.

Din fericire, în ştiinţă, demonstraţiile nu necesită apelul la experienţe personale, şi nici măcar la experienţe. Însă, nu îmi propun să descompun aici, tocmai în acest punct al discuţiei, natura a priori a ştiinţei economice, despre care am scris şi cu alte ocazii.

Ceee ce este important acum ţine, mai degrabă, de desluşirea coerenţei din agumentul standard în favoarea utilităţii marginale negative. Dar pentru aceasta, ne vom întoarce la Ana şi la pasiunile ei alimentare. Cum, adică, ne putem imagina că Ana continuă să mănânce mere chiar dacă nevoia sa de fructe a fost satisfăcută, adică dincolo de pragul saturaţiei sale? Avem, oare, senzaţia că oamenii utilizează mijloace pentru a atinge scopuri și uită, uneori, să se mai oprească din acțiunile lor? Poate numai dacă Ana nu este numele unei persoane, care face alegeri la fel ca toate celelalte persoane, ci marca unui storcător de fructe pe care proprietarul îl poate uita în priză, în funcţionare continuă, atunci când, pe moment, acordă prioritate unui alt scop, deci şi unui alt mijloc.

Căci nu putem cădea în păcatul (metodologic) primar de a considera că doar unii consumatori sunt raţionali [3], şi anume aceia care se înfruptă din reţetele matematice de maximizare a utilităţii totale. În realitate, oamenii nu optimizează nici în funcţie de panta curbelor de indiferenţă, aflată la întâlnirea secretă – în grafic tangentă – cu linia bugetului, şi nici prin apelul la egalizarea utilităţii marginale pe unitatea monetară, aşa cum demonstra matematic Paul Samuelson, celebrul laureat Nobel cu cele mai multe ediţii autocontradictorii ale la fel de celebrului său manual de economie.

Exemplul aflat în discuţie ridică, însă, o întrebare esenţială: de ce alege Ana să mănânce şi merele pe care economistul le consideră aflate„dincolo de pragul de saturaţie”? De fapt, cum stabileşte economistul că  Ana consumă mere „regulamentar” sau, nu cumva, a depăşit „pragul de aturaţie” şi o paşte, deci, accidentul „utilităţii marginale negative”? De vreme ce utilitatea este un fenomen economic pur subiectiv, Paul Samuelson nu poate să stabilească, în ciuda oricâtor formule matematice, care este cantitatea de mere prin care Ana ajunge, de fiecare dată, la „saţietate”.

Haideţi să ne imaginăm că, de câteva ore bune, Ana mănâncă mere încontinuu şi nu dă niciun semn că s-ar opri curând. În aceste condiţii, probabil că Paul deja a apelat 112, pentru ca medicii (utilitarişti, neapărat J) să fie gata să intervină asupra efectelor nocive ale „utilităţii marginale negative”. În realitate, pragul de saturaţie este subiectiv, diferit de la persoană la personă, funcţie de intensitatea nevoilor acesteia. Numai Ana poate să ne spună când ajunge la saţietate, şi nici atunci nu avem certitudinea deplină că, în declaraţiile şi acţiunile sale, nu are o altă motivaţie decât cea presupusă în cadrul exemplului, şi anume pofta de mânca mere, aşa cum vom vedea în continuare.

Ce am putea spune dacă Ana a mâncat deja 50 de mere şi continuă cu zâmbetul pe buze? Nimic semnificativ, poate doar concluzia că Ana nu a atins încă „pragul de saturaţie”. Dar dacă, după cel de-al 51-lea măr, în locul zâmbetului încântător, pe faţa Anei apar semnele durerilor de
stomac? Oare rezultă de aici, în mod necesar, că Ana a păşit dincolo de pragul de saturaţie, adică pe câmpul nedorit al „utilităţii marginale negative”? Nici pomeneală. Faptul că, prin acţiunile lor, oamenii nu obţin neapărat rezultatele dorite nu înseamnă că „utilităţile marginale” au devenit „negative”. Pentru că altfel am nesocoti însăşi semnificaţia „utilităţii”, aşa cum este definită ea, inclusiv în manualele de economie, care comit în textele lor eroarea de a abdida, în sfera concluziilor, de la reperele definiţiilor, fără nicio mustrare de (con)ştiinţă într-ale coerenţei şi rigorii logice.

Problema esenţială ţine de faptul că utilitatea este o categorie economică a priori prin însăşi definirea şi operaţionalizarea sa. „Utilitatea” este categoria ştiinţifică fundamentală în jurul căreia economiştii îşi  construiesc, aproape de secole, explicaţiile. Orice teorie elementară a valorii şi a preţurilor trebuie să înceapă de la testul utilităţii economice. Nimic nu este mai simplu decât a înţelege că oamenii evaluează lucrurile în funcţie de capacitatea anticipată a acestora de a aduce satisfacţie, utilitate.

Deşi utilitatea este definită corect în aproape toate manualele de economie, mai toate aceastea abdică suspect de la natura apriorică a utilităţii.

În general, utilitatea este definită prin satisfacţia pe care o persoană anticipează (speră, doreşte etc.) să o obţină prin consumul unei anumite cantităţi dintr-un bun economic ori prin desfăşurarea unei acţiuni. Aşadar, utilitatea este ceea ce se întâmplă în mintea persoanei înainte de a acţiona, înainte de a mânca mere sau banane etc. Utilitatea semnifică importanţa, însemnătatea pe care oamenii o atribuie, prin evaluare ex-ante, diferitelor cantităţi din mijloacele lor economice. Când spunem că, pentru Ana, utilitatea unui măr ar fi superioară utilităţii unei banane [4], aceasta ar însemna că Ana anticipează că mărul îi va aduce o satisfacţie mai mare decât consumul unei banane. Aşadar, utilitatea marginală nu este decât o utilitate aşteptată, nu satisfacţia obţinută în fapt.

De exemplu, ce am putea spune dacă Anei i se face rău după ce mănâncă un singur măr? Că a depăşit deja „pragul de saturaţie”, precum în cazul celui de-al 51-lea măr? Răspunsul este Nu, atât pentru primul măr, cât şi pentru cel de-al 51-lea. Aceasta deoarece Ana a ales să mănînce mărul respectiv, în virtutea unei evaluări pozitive: Ana a atribuit mărului respectiv o „utilitate marginală pozitivă”, adică şansa de a obţine o anumită satisfacţie.

Faptul că satisfacţia dorită nu a ost obţinută, nu schimbă natura evaluării anticipative, căci în  virtutea acestei anticipări favorabile Ana a decis să acţioneze, să mănînce mărul respectiv. Nu putem spune decât că Ana nu a reuşit să-şi atingă scopul, nu a reuşit să obţină satisfacţia dorită[5]. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cel de-al 51-lea măr. Ana a decis să mănînce şi acest măr, cu speranţa că va obţine, şi de pe urma acestuia, o anumită satisfacţie. Deci, chiar dacă i s-a făcut rău, tilitatea marginală atribuită şi acestui al 51-lea măr a fost una pozitivă.

Şi, pentru a spori cumva impresia artistică a exemplului, ne putem magina că Ana ar putea continua să mănânce mere în ciuda faptului că i s -a făcut rău. Totul ţine de scopul pe care Ana îl are în vedere. Dacă ea mănîncă mere cu scopul de a-şi satisface pofta de fructe, atunci ea va decide să înceteze consumul dacă nu întrevede posibilitatea ca şi următorul măr să-i aducă o anumită satisfacţie alimentară. Dar Ana poate să mănânce mere înscrisă fiind la un concurs e profil. Având acum un alt scop, cel de a cîştiga premiul pus în joc, Ana poate continua să mănînce mere chiar dacă nici nu mai simte gustul fructului sau dacă i s-a făcut rău. Scopul său este să fie prima care mănâncă 100 de mere, ceea ce înseamnă că fiecare măr îngurgitat o aduce mai aproape de scopul său, deci fiecare măr reprezintă un mijloc necesar atingerii scopului său, motiv pentru care atribuie fiecărui măr utilitate marginală pozitivă.

De exemplu, Ana este invitată la aniversarea bunicii ei, care a gătit – din considerente de diversificare – o imperială plăcintă de mere. După câteva (zeci de) felii, Ana îşi astâmpără pofta şi, în alte condiţii, ar înceta să mai mănânce. Dar bunica Anei, aflată la a o suta aniversare, o invită să nu (cumva să) lase în farfurie vreo bucăţică din această plăcintă imperială. Pentru a-i face pe plac bunicii, Ana continuă să mănânce şi să laude minunea de plăcintă. Şi nici acum nu intră în scenă „utilitatea marginală negativă”, căci scopul Anei este deja altul, acela de a face pe plac bunicii sale, caz în care epuizarea tavei cu plăcintă nu este decât mijlocul necesar atingerii scopului propus.

În acest sens, utilitatea marginală nu poate fi niciodată negativă, pentru că nimeni nu va decide să întreprindă o acţiune dacă întrevede, la nivel de cauzalitate mijloace-scopuri, că acţiunea respectivă îi va aduce insatisfacţie, îl va îndepărta de scopul urmărit.

Mai mult decît atât, în spiritul formulării din titlu, utilitatea marginală nu poate fi nici zero, pentru că nimeni nu va decide să facă ceva dacă nu va atribui acţiunii respective şansa de a-i aduce măcar cea mai mică satisfacţie, adică utilitate marginală pozitivă. Oare ne-am putea imagina că Ana ar alege mănânce un măr dacă, în prealabil, ea ar anticipa că mărul respectiv i-ar aduce „zero satisfacţie”?! Bineînţeles că Ana va alege să nu mănânce mărul respectiv, deoarece nu îi atribuie nicio însemnătate însensul unei satisfacţii anticipate. De fapt, trebuie înţeles faptul că  acţiunea umană, respectiv consumul unui bun, nu se manifestă decât dacă fiinţa umană atribuie valori pozitive lucrurilor, care numai astfel devin mijloace (cu valoare economică) utile atingerii scopurilor.

Toate aceste (mai mici sau mai mari) erori, strecurate discret sau de-a dreptul brutal în diverse explicaţii didactice, reprezintă măsura absolută a ignoranţei cu privire la natura fundamentală a legilor conomice. Mai bine spus, cu privire la natura a priori a ştiinţei economice, în care legile economice îşi desăvârşesc  manifestarea întocmai precum legile imuabile ale fizicii.

Legea utilităţii marginale descrescînde, ca şi corolarul său, legea cererii, de exemplu, nu se manifestă doar pentru anumiţi oameni, în anumite contexte de timp şi spaţiu. Chiar dacă Ana nu mănâncă mere, ci banane, chiar dacă ea ar fi trăit în secolul XVIII, nu în zilele noastre, legea utilităţii marginale descrescânde se afirmă în acelaşi fel, cu acelaşi rad de fidelitate în raport de logica acţiuni umane. La fel ca şi celelalte legi economice, legea utilităţii marginale descrescînde nu este dedusă din experienţă, i.e. din experienţele alimentare ale economiştilor, şi a cărei valabilitate nu necesită demonstraţii sau experimente.

Utilitatea marginală este descrescătoare deoarece descrescătoare (în intensitate) sunt evaluările ex-ante pe care oamenii le atribuie bunurilor şi acţiunilor lor, înconformitate cu ierarhiile lor de preferinţe, adică în conformitate cu  cele mai urgente şi mai intense nevoi. Oamenii nu obţin utilitate, ci atribuie utilitate bunurilor şi acţiunilor pe care au în vedere să le consume, respectiv să le întreprindă.

Totuşi, în ciuda recunoaşterii unor limite insurmontabile ale „utilităţii”, anume faptul că utilitatea este subiectivă şi, deci, nu poate fi măsurată, calculată, comparată interpersonal etc., economiştii nu se sfiesc să deriveze funcţii, să adune, să împartă, să se joace de-a  măsurarea, în tot felul de grile şi probleme, cu fantasmele „utilului” – a etalon demonstrativ al utilităţii.

Dacă nu are sens să spunem că „utilitatea poate fi măsurată”, atunci,  cu atât mai mult este lipsită de sens încercarea de a compara utilităţile între diferite persoane. Şi totuşi, comparaţiile nterpersonale de utilitate reprezintă modul în care economiştii etatişti şi egalitarişti au manipulat teoria utilităţii de-al lungul secolului trecut.

Dacă se poate spune că utilitatea marginală a unui dolar scade pe măsură ce individul acumulează mai mulţi dolari, atunci nu se poate spune oare că guvernul poate spori „utilitatea socială”, prin deposedarea celui bogat de un dolar cu valoare atât de mică pentru el şi rin oferirea acestui dolar săracului, pentru care are o valoare mai  mare? Cu siguranţă, nu. Faptul că utilităţile nu pot fi măsurate elimină complet fundamentul ştiinţific al politicilor redistributive. Însă, deşi economiştii moderni aderă în general la ideea că utilitatea nu poate fi comparată între indivizi, ei fac o pasiune pentru a aduna şi  scădea „beneficii sociale” şi „costuri sociale”, precum utilitariştii clasici, care exersau aritmetica – împotriva elementarului discernământ – dunând fericirea unora cu nefericirea altora, obsedaţi fiind de un plus iluzoriu la nivelul „utilităţii sociale”[6].

Acum, în încheiere, îi mulţumesc Anei pentru faptul că, poate tocmai în virtutea pasiunilor ei fructifere, a dat o mână de ajutor pentru a ai stavili din asaltul maintream împotriva logicii, inclusiv  prin destrămarea unor mituri mai vechi sau mai noi, doar aparent inofensive, cum este şi acest mit al „utilităţii marginale negative”.





[1] Derapajul matematicist este evident fie şi dacă ne gândim la modul „narator”, al logicii pas cu pas, în care clasicii W. Jevons şi Carl Menger au „croit” teoria utilităţii (marginale) şi, odată cu aceasta, o întreagă epocă de adevăr cu privire la valoarea economică şi la formarea preţurilor.

[2] În marea lor majoritate, de la cele mai cunoscute manuale de liceu din omânia până la manualele universitare cu cele mai mari pretenţii,utilitatea marginală este „negativizată” în dispreţul oricărei  logici elementare din teoria economică. Din păcate, în România post-decembristă, vântul însănătoşirii, al curăţirii literaturii economice suflă la fel de slab, prin derivaţie, ca şi viteza înnoirii „colectivelor” de autori de manual.

[3] De fapt, întreaga ştiinţă economică se întemeiază pe postulatul raţionalităţii, al individului raţional. Cum omul este, prin însăşi natura lui, raţional, la fel şi acţiunea umană este, prin definiţie şi în mod necesar, raţională. Spun „prin definiţie”, pentru că acţiunea umană înseamnă comportamentul  conştient, intenţionat (cu tot izul pleonastic al asocierii), comportament orientat către atingerea unor scopuri, prin utilizarea unor mijloace, şi care poate fi controlat prin voinţă. Orice mişcare a corpului uman care nu se înscrie în cadrul definiţiei de mai sus nu intră în categoria acţiunii umane, ci în  categoria reflexelor, a reacţiilor biologice ce nu pot fi controlate prin voinţă. Din acest motiv, a vorbi despre „comportamentul consumatorului raţional” este o simplă alunecare pleonastică. De aici rezultă că, în economie, aşa cum arata Mises, în sens praxeologic, nu este loc nici pentru concepul de „raţional” şi nici pentru cel de „iraţional”. Căci ceea ce nu este raţional, intra în zbaterea biologică din reflexele involuntare ale fiinţei umane. Şi ar fi absurd, nu?, să spunem că reacţia strănutului ar fi una… iraţională.

[4] Utilitatea nu poate fi cardinală, măsurabilă, ci doar ordinală, ceea ce explică ierarhia preferinţelor, dar nu permite măsurarea intensităţii acestor preferinţelor. Putem spune, de exemplu, că o banană este
preferată unei portocale, dar nu putem afirma că utilitatea unei banane este egală cu utilitatea a două portocale.

[5] Şi aici, nu doar răul (alimentar) poartă marca insuccesului, ci chiar şi o anumită satisfacţie,  inferioară decât cea aşteptată.

[6]Fericirea maximă a celui mai mare număr” – aşa cum insista Jeremy Bentham, este litera de lege a utilitarismului clasic, captiv în utopia socială a „calculului fericirii”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: