Not seeing a Scroll to Top Button? Go to our FAQ page for more info. Guvernul nu trebuie să facă doar ce​ îi permite​ cadrul fiscal-bugetar, ci să adapteze ​acest​ cadru pentru a face ceea ce are nevoie economia - Cosmin Marinescu | Cosmin Marinescu

Guvernul nu trebuie să facă doar ce​ îi permite​ cadrul fiscal-bugetar, ci să adapteze ​acest​ cadru pentru a face ceea ce are nevoie economia

Share

Liberalismul economic se face nu doar prin acțiune literară, ci și prin punerea logicii economice în ecuația deciziei politice, și fără ca aceasta să însemne neapărat sau explicit acțiune politică. Însă, în ecuația cu pricina, contează cât este politică economică și cât este politică despre economie, și uneori pe spinarea economiei. Predomină un soi de obsesie bugetară de vreme ce problemele bugetului se rezolva pornind de la nevoi si scotocind dupa resurse. Cam in termenii faimosului dicton socialist: tuturor – dupa nevoi, de la fiecare – dupa posibilitati. Ceea ce inseamna ca politica bugetara este cea care a impus, de fapt, directia politicii fiscale. Cum sa “acomodezi” doua sabii in aceesi teaca?

In discutia de mai jos, Cosmin Marinescu vorbeste despre ce au lasat in lucru liberalii din Finante la iesirea de la guvernare, despre ce s-a putut si ce nu s-a putut face, dar si despre “electorata” sau despre “nedumerirea” unor membri al delegatiei FMI in legatura cu insistenta cu care guvernul dorea cresterea salariului minim.

  1. În contextul în care PNL a ieșit de la guvernare, cum apreciați perspectivele măsurilor fiscale liberale, cum ar fi reducerea CAS, neimpozitarea profitului reinvestit, despre care ați scris și le-ați susținut în mai multe rânduri?

Într-adevăr, în etapa economică actuală, de consolidare post-criză, reducerea CAS pentru angajator și neimpozitarea profitului reinvestit, mai ales dacă le privim cumulativ, sunt cele mai viabile măsuri fiscale pentru susținerea mediului de afaceri. Ele au constituit componenta esențială, și liberală, a politicilor de stimulare a mediului de afaceri din programul USL, fiind asumate și în programul prezentat recent de noul guvern din jurul PSD. Așadar, încă există premise ca aceste două măsuri să devină realitate, mai ales că până de curând era avansat și un calendar, 1 iulie.

În opinia mea, pentru a da impulsul post-criză atât de necesar mediului de afaceri, aceste măsuri ar fi trebuit introduse, măcar etapizat, gradual, încă de la începutul lui 2013, prin însăși construcția bugetului pentru 2013. Dincolo de creșterea economică neașteptată, de 3,5%, care se poate risipi însă la fel de ușor precum a venit, în prezent problema ține de adoptarea și unor măsuri semnificative de stimulare a economiei, prin relaxare fiscală. Altminteri, atractivitatea investițională a României se va deteriora continuu.

Am arătat, în repetate rânduri, că România se confruntă cu un paradox. Salariile sunt mici, în timp ce costurile cu forța de muncă sunt mari, de unde și apetența anemică a întreprinzătorilor de a crea noi locuri de muncă, de a angaja forța de muncă “la vedere”, fără a face apel la debușeul – uneori salvator – al muncii la negru.

Cu o povară fiscală asupra muncii de 45%, exprimată ca procent din costul total al forței de muncă, România este pe locul 7 în UE. Chiar și în țările nordice – Danemarca, Suedia, recunoscute prin profilul redistributiv al “statului bunăstării”, impozitarea muncii este mai prietenoasă. Cu atât mai mult în țările Europei Centrale și de Est, aflate cu România pe aceeași hartă a concurenței fiscale. De aceea se impune scăderea CAS la angajator, pentru a stimula investițiile și crearea de noi locuri de muncă, pentru a reface atractivitatea mediului de afaceri românesc în calculele investitorilor străini.

  1. Ați fost consilier al ministrului liberal al Finanțelor pe probleme de politici economice. Cum s-au împăcat în aceeași teacă, a conducerii ministerului Finanțelor, două săbii aparent contrare: cea liberală și cea socialistă?

Dacă ne-am raporta la deznodământ, la cel politic, se pare că săbiile la care faceți referire nu s-au împăcat, n-au încăput până la urmă în aceeași teacă. Cu toate acestea, “săbiile” fuseseră cumva șlefuite, în cadrul programului de guvernare al USL, pentru a îmbina componenta liberală cu cea social-democrată.

În paranteză fie spus, putem rămâne la sintagma social-democrației, căci, vorba aceea, cine mai e socialist în ziua de azi?! Sau, dacă mai sunt unii socialiști adevărați, la noi sau în lume, în general, sunt convins că beneficiază din plin de confortul de bunăstare adus tocmai de liberalismul economiei de piață, prin proprietate privată, antreprenoriat și concurență deschisă.

În acest sens, din punct de vedere conceptual, ideatic, dacă ne permitem luxul de a părăsi politica și politicile cotidiene pentru a coborâ “la origini”, săbiile liberală și social-democrată nu sunt contrare doar în aparență. Pe fond, apele politicilor publice ar trebui să se despartă în funcție de un criteriu esențial, și anume gradul de intervenționism.

Pentru stânga economică, sectorul statal și cheltuielile publice sunt factorii dezvoltării. Pentru dreapta economică, dezvoltarea vine, însă, de la mai multă piață, de la stimularea mediului de afaceri și a investițiilor private. În realitatea curentă a deciziilor guvernamentale, aceste granițe sunt adesea neclare, uneori ignorate sau nesocotite, însă aceasta nu înseamnă că va fi la fel de bine, economic vorbind. Până la urmă, cu toată indulgența pentru capcana gradualismului, dar chiar și așa, la același stoc de politici economice, prioritățile și etapizarea acestora vor face categoric diferența.

Ați făcut însă apel la teaca neîncăpătoare de la conducerea Ministerului de Finanțe. Trebuie să recunoaștem că separarea instituțională din cadrul ministerului, în speță separarea politicii bugetare de politica fiscală ridică, în sine, o serie de dificultăți de coordonare. Politica bugetară și politica fiscală nu pot fi concepute separat una de cealaltă, bazate pe viziuni economice diferite. Caz în care una va sfârși prin subordonarea celeilalte, cu prețul fărâmițării coerenței cadrului fiscal, în principal. 

  1. În aceste zile Guvernul și-a asumat răspunderea pe programul în baza căruia va guverna. Programul nu diferă foarte mult de cel al USL. Ați participat la redactarea programului USL?

Da, am participat la conceperea componentei economice a programului de guvernare al USL iar ulterior la integrarea întregului, pe domenii. Asta s-a întâmplat încă de la înființarea USL, ca urmare a unei invitații pe care am primit-o din partea președintelui Crin Antonescu.

S-a constituit un grup de lucru al celor două partide, o formulă restrânsă, de 4-5 persoane, cu scopul de a identifica, în primul rând, o serie de priorități de politică economică menite să susțină relansarea și consolidarea creșterii economice. Firește, în această ecuație, a fundamentării măsurilor economice, au fost interpuse diverse propuneri, care au făcut de altfel și obiect de negociere, funcție de viziunea economică a celor doi mari actori politici ai USL.

Oricum, în legătură cu programul respectiv, mai important este dacă și cum se va reflecta în realitatea economică. Să fim onești, niciun Guvern nu a dus lipsă de programe, de strategii. Adesea, practica – mai mult sau mai puțin electorală – a fost cea care a ajuns să le omoare.

  1. Există politici și măsuri în programul USL cu care nu ați fost de acord, în legătură cu care ați susținut contrariul?

Era oarecum previzibil încă din momentul în care am acceptat să particip. De altfel, prin însăși natura lucrurilor, atunci când trebuie îmbinate viziuni economice diferite este de la sine înțeles că vor trebui acceptate și politici de altă inspirație. Vă pot oferi, totuși, unele exemple, mai ales cele asupra cărora m-am pronunțat deja public, fără să intrăm prea mult în acest subiect.

Unul dintre exemple este salariul minim, anume dinamica sa excepțională, de creștere până în prezent cu 50 lei la fiecare semestru, creștere care va trebui să se accelereze și mai mult în 2015 și 2016, pentru a ajunge la sfârșitul ciclului electoral la nivelul asumat de 1.200 lei.

În opinia mea, creșterea salariului minim în acest ritm ar trebui tratată cu o anumită doză de circumspecție. De exemplu, îmi amintesc o discuție din cadrul unor negocieri mai vechi cu FMI și CE, când unii reprezentanți ai delegației își exprimau nedumerirea în legătură cu insistența cu care guvernul dorește creșterea salariului minim.

Ca să fiu mai bine înțeles, ar trebui să adaug că marea majoritate a manualelor de economie arată că salariul minim generează șomaj. Argumentul este că, cel puțin pentru unele posturi, salariul minim ajunge să pună angajatorii să plătească mai mult decât productivitatea aferentă acestora. În acest caz, angajatori ar putea prefera fie să sacrifice posturile și angajații respectivi, fie să se deplaseze către “munca la negru”. Importante sunt, deci, mărimea și dinamica salariului minim, în corelație cu dinamica productivității muncii.

Ilustrativ este, în acest sens, raportul în care se prezintă salariul minim față de nivelul câștigului salarial mediu pe economie. De exemplu, în 2012 acest raport a fost 33.9%. În 2014, salariul minim va fi 900 lei, după majorarea de la 1 iulie. Dacă vor fi validate prognozele privind nivelul de 2.279 lei al câștigului salarial mediu brut, atunci salariul minim va reprezenta aproape 40% din câștigul salarial mediu brut. Peste doar doi ani, în 2016, la un salariu minim de 1.200 lei și în condițiile menținerii prognozelor salariale, raportul respectiv va fi 50%, sau chiar peste, dacă dinamica efectivă a câștigului salarial va fi mai lentă decât cea prognozată.

Ca elemente de comparație, raportul între salariul minim și câștigul salarial mediu brut este undeva la 30% în SUA, 35% în Spania, 40% în Polonia și Marea Britanie. În UE, de exemplu, sunt și țări în care raportul respectiv se situează peste 40%. Cu cât raportul va fi mai mare, cu atât piața muncii va resimți mai puternic tensiunile șomajului.

La noi, problema ține de dinamica accelerată a creșterii salariului minim, ceea ce obligă mediul de afaceri la eforturi suplimentare și crește riscul de șomaj în special pentru persoanele mai slab calificate. Adică tocmai persoanele pe care salariul minim caută să le protejeze. În acest sens, personal speram ca greșeala cu privire la salariul minim de 1.100 lui din programul guvernului post-USL să nu fie doar una de redactare, ci o recalibrare a argumentelor economice în favoarea și împotriva salariului minim.

  1. Cum ați caracteriza actualul program al Guvernului USD-UDMR? Care sunt diferențele și ce păstrează din componenta liberală a vechiului program economic al USL?

Nu am identificat diferențe majore, cel puțin în privința componentei economice. Majoritatea măsurilor de stimulare a economiei, prin relaxare fiscală la nivelul CAS, TVA, neimpozitarea profitului reinvestit sunt, în continuare, în lista de politici economice. Totuși, am remarcat o anumită manieră de punere a problemei, care a ridicat deja o serie de comentarii.

Este vorba, în esență, despre politicile de stimulare economică, cele care inițial “costă” bugetul dar care, ulterior, cresc economia. În programul post-USL, toate aceste măsuri sunt amendate, preventiv, cu laitmotivul “în măsura în care cadrul fiscal-bugetar va permite”. Nimic nu pare a fi asumat cu fermitate, nici în 2014, nici până la finalul mandatului, căci politicile economice sunt lăsate astfel la latitudinea cadrului fiscal-bugetar.

Trebuie să recunoasc că am fost surprins de o astfel de “centură de siguranță” generalizată. Mai ales că, spre deosebire de programul USL, care a fost conturat în vara lui 2011, primavara lui 2014 venea cu o serie de certitudini, cum ar fi stabilitatea macroeconomică, consolidarea fiscală, creșterea spectaculoasă de 3,5% în 2013, o politica monetară favorabilă etc. În acest context, și politica fiscală ar fi trebuit să confere o anumită predictibilitate, ca prioritizare și asumare a măsurilor de stimulare economică avute în vedere.

Oricum, ca principiu general, guvernul nu trebuie să facă doar ceea ce cadrul fiscal-bugetar îi permite, ci să adapteze cadrul fiscal-bugetar, pentru a face ceea ce are nevoie economia.

Altfel, nu ne rămâne decât să recurgem la un “gentleman agreement”, dacă poate fi imaginat așa ceva, în general, cu guvernul: reducem impozitele doar dacă permite cadrul fiscal-bugetar însă, în aceeași logică, atenție, creștem impozitele doar dacă permite economia

  1. Noul ministru al Finanțelor, domnișoara Ioana Petrescu a spus în cadrul audierilor din comisiile reunite ale Parlamentului că a contribuit – deși era la Washington – la programul economic al Guvernului. Aveți idee care e partea la care a contribuit domnia sa?

Nu am cunoștință, pe dânsa trebuie să o întrebați, probabil a trimis unele idei, sugestii, echipei de specialiști din partea PSD.

  1. O știați pe dna ministru înainte de a deveni consilier al premierului?

Nu, dar pot să vă spun că în toată această perioadă am comunicat și colaborat, în special în legatură cu fundamentarea și impactul bugetar al măsurilor de stimulare economică, reducerea CAS și neimpozitarea profitului reinvestit, despre care am scris și eu, a scris și dânsa.

  1. Care considerați că este impactul asupra politicilor fiscale viitoare al ieșirii de la guvernare a liberalilor și intrarea UDMR la putere?

Nu putem estima dacă va apărea o schimbare semnificativă de traiectorie în planul politicilor fiscale. Istoria recentă ne arată că UDMR a guvernat și în regim de cotă unică și în regim de impozitare progresivă, nu cred că există o opțiune fundamentală în acest sens. Totuși, declarațiile Primului-ministru, ale noilor miniștri, programul de măsuri prezentat în Parlament nu indică deocamdată o schimbare de traiectorie fiscală.

  1. Credeți că măsurile solicitate de mediul de business – reducerea CAS cu 5 p.p., revenirea la TVA de 19% s.a. vor putea fi luate din iulie, respectiv de la anul?

E bine să fim optimiști, sper ca măcar unele să fie adoptate în 2014 deși, mai în glumă, mai în serios, mai trebuie să fie de acord și “cadrul fiscal-bugetar”… Oricum, în aceeași retorică, mă voi hazarda să vă spun că, în mod cert, “cadrul fiscal-bugetar” din 2014 nu va permite luxul fiscal de a readuce TVA la 19%.

Potrivit unor calcule incipiente, impactul bugetar al fiecărui punct procentual de reducere a TVA este de circa 2 miliarde lei, ceea ce ar însemna ca revenirea TVA la 19% va “costa” bugetul, pe termen scurt, cu circa 10 miliarde lei. De altfel, nu cred că readucerea TVA la 19%, pe cadrul fiscal-bugetar actual, se va putea face “dintr-o dată”, adică în cadrul aceluiași an.

Tocmai de aceea spuneam despre necesitatea prioritizării, să se știe care va fi primul pas, al doilea etc., ceea ce ar furniza un plus de predictibilitate fiscală. Dintotdeauna întreprinzători și mediul de afaceri, în general, reclamă acest aspect.

Însă, reducerea CAS la angajator cu 5 puncte procentuale ar putea fi viabilă. Pe de o parte, strict în privința reducerii CAS și a neimpozitării profitului reinvestit, de la nivelul guvernului a fost avansat, de mai multe ori, termenul de 1 iulie. Pe de altă parte, 2013 a însemnat o serie de măsuri fiscale suplimentare, unele de lărgire a bazei de impozitare, altele de reașezare a poverii fiscale, ceea ce ar trebui să creeze spațiu fiscal pentru reducerea unor impozite. Iar în ierarhia priorităților, reducerea impozitării muncii ar trebui sa primeze.

De asemenea, în legătură cu neimpozitarea profitului reinvestit, de exemplu, impactul bugetar nu este unul semnificativ, care să tulbure echilibrele bugetare. Potrivit calculelor preliminare, prin luarea în considerare a efectelor de antrenare și a revenirilor din TVA pentru achizițiile de echipamente, tehnologii, impactul bugetar ar fi sub 100 milioane lei. Deci, cel puțin măsura neimpozitării profitului reinvestit ar putea fi adoptată fără probleme.

  1. S-a tot vorbit despre impozitarea progresivă/regresivă, cu cote diferențiate. Există scenariul de bază de 16%, 12% și 8% și mai există cel cu cote de 20%, 16% și respectiv 12%. Care pare mai plauzibil a fi aplicat, după calculele Finanțelor?

Ambele scenarii înseamnă impozitare progresivă, de vreme ce ratele de impozitare superioare sunt destinate unor niveluri superioare de venit.

Primul scenariu, de bază, cum îi spuneți dvs., era cuprins în programul USL și a rămas în lista de politici fiscale a guvernului actual. Avem de-a face, în esență, cu reducerea poverii fiscale asupra salariilor mici și medii. Al doilea scenariu nu este prevăzut niciunde, eu nu am cunoștință despre așa ceva, chiar dacă unele “guri rele” au tot prevestit intenția PSD de renunțare la cota unică prin ridicarea ratei marginale de impozitare a venitului către 20%.

Spre binele economiei, sper ca niciunul din aceste scenarii să nu devină realitate sau, cel puțin, nu în perioada imediat următoare. Pentru acest an, imperative sunt măsurile de stimulare a mediului de afaceri, iar scenariul de bază nu ar trebui să fie, din acest punct de vedere, unul prioritar.

Este adevărat, au fost efectuate unele simulări, prospective, încă din 2012, pe trinomul 8-12-16. Potrivit unor ipoteze de lucru, inițiale, în privința pragurilor și tranșelor de venit, reieșea un impact bugetar negativ de circa 4,1 miliarde lei. Acesta este singurul calcul realizat în Ministerul de Finanțe de care am eu știință, cel puțin până acum două săptămâni.

Oricum, indiferent de amploarea impactului bugetar al reducerii impozitării salariilor, consider că prioritară trebuie să rămână, indiscutabil, reducerea CAS. Nu vreau să mai reiau, dar mai toate calculele și analizele arată că România are o problemă cu impozitarea excesivă a muncii, prin contribuțiile de asigurări sociale.

  1. Au existat solicitări din partea partenerilor de guvernare pentru adoptarea unor măsuri care nu făceau parte din agenda ministeriatului lui Chițoiu? Care anume?

Trebuie să recunoaștem că, cel puțin în legătură cu unele măsuri, viziunea politică este susceptibilă să fi predominat. Să ne amintim, de exemplu, cazul binecunoscut, dezbătut public, al propunerii de introducere a unei “taxe de solidaritate”, de 10% pentru toate veniturile salariale care depășeau un anumit prag, de 4.000 sau 4.500 lei. Îmi amintesc că în perioada respectivă au fost realizate o serie de calcule, schițate anumite ipoteze. Putem rememora împreună cum în schema “solidarității” ar fi trebuit să intre, inițial, toți cei susceptibili că au venituri “prea mari”. Adică, atât cei din sectorul privat cât și din sectorul public. Ulterior, în declarațiile publice, “solidaritatea” era restrânsă la nivelul sectorului bugetar, care era aflat, la rândul său, în plin proces de reîntregire a salariilor.

Firește că, din perspectiva liberalismului economic, este stranie preocuparea guvernului pentru a interveni, corectiv, asupra salariilor din sectorul privat, adică din economia de piață. Cu cât este mai multă piață la baza formării salariilor, cu atât criteriile economice atârnă mai greu. În definitiv, salariile din sectorul privat sunt singurele susceptibile de a fi corelate cu ancora productivității muncii.

Este bine că s-a renunțat la această inițiativă, pe care de altfel ministrul finanțelor nu a agreat-o, mai ales că ea nu făcuse obiectul niciunei discuții sau negocieri în cadrul programului de guvernare. Pe de altă parte, cel puțin în formatul inițial, ar fi adus atingere unei clase de mijloc și așa insuficientă, asaltată continuu de politici redistributive și fragilizată de criza economică.

Iar cazul companiilor de stat, cele vehiculate că acordă salarii “nesimțite”, este o problemă aparte, care nu se rezolvă prin taxe de solidaritate, ci printr-o nouă politică salarială.

  1. Spuneați într-un interviu acordat anterior HotNews.ro că “politicile fiscal-bugetare nu trebuie să rezolve doar problemele bugetului – cantitative și adesea conjuncturale, așa cum s-a întâmplat din păcate până în prezent, ci să rezolve mai degrabă problemele structurale, profunde, ale economiei”. Noul Program al Guvernului adresează aceste probleme?

Într-adevăr, însă nu mă refeream neaparat la construcțiile bugetare din era USL, ci la paradigma fiscal-bugetară din întreaga perioadă de tranziție, de mai mai mult de două decenii. Firește că exercițiul bugetar încorporează, prin însăși natura sa, o componentă contabilă, însă de cele mai multe ori aceasta ajunge să prevaleze și chiar să anuleze prioritățile reale de politică economică, în ipoteza că acestea sunt formulate și aduse pe masa decizională cu bună credință.

Probabil ați observat și dvs. că, aproape de fiecare dată când se discută anumite măsuri de relaxare fiscală, prima problemă care apare, în mod recurent, vizează impactul bugetar. Toată lumea întreabă: bine-bine, dar care va fi “golul” de la buget, cât va “pierde” statul. În realitate, ceea ce ce pierde statul, cîștigă economia. Iar de regulă, economia câștigă mai mult decât pierde statul.

Există un soi de obsesie bugetară de vreme ce problemele bugetului se rezolvă pornind de la nevoi și scotocind după resurse. Cam în termenii faimosului dicton socialist: tuturor – după nevoi, de la fiecare – după posibilități. Iar dacă posibilitățile unora sunt mai mari decât ale altora, merită să recurgem, nu-i așa, la impozitare progresivă. Alteori, nici nu mai contează cum, numai să se strângă banii. Ceea ce înseamnă că politica bugetară este cea care a impus de fapt direcția politicii fiscale.

Problema fundamentală este că, în toată această perioadă de tranziție și mai apoi de economie de piață, atâta cât este ea, niciun guvern nu a purces la construcție bugetară abia după ce a răspuns la o întrebare esențială: ce trebuie să susțină și să finanțeze statul în economia de piață? Cu alte cuvinte, ce sistem de educație, de sănătate, de pensii, câtă birocrație administrativă etc etc.

Altfel, mă tem că va trece multă vreme în care vom consemna aceleași probleme: că aparatul bugetar e supradimensionat pentru structura economică și socială a României, că după o viață de muncă pensiile sunt batjocoritoare, că sănătatea și educația sunt subfinanțate, că sectorul companiilor de stat este decapitalizat și căpușat de “băieții deștepți” de diferite grade, că în România kilometrul de autostradă e mai scump decât în Alpi, etc.

De exemplu, despre pensii, în paranteză fie spus, am observat că pe agenda guvernului post-USL a fost păstrată ideea conturilor individuale de acumulare, ca soluție durabilă la sistemul actual de tip pay-as-you-go. Merită reținut că această direcție de reformă, anume renunțarea la principiul solidarității inter-generaționale, a intrat pe agenda politică nu cu mulți ani în urmă. De altfel, împreună cu colegii mei din cadrul Centrului pentru Economie și Libertate am scris consecvent despre acest subiect.

Tot în spiritul întrebării, de exemplu, este în competența politicilor fiscal-bugetare să rezolve nu doar problema deficitului bugetului de stat, dar și deficitele quasi-fiscale și arieratele acumulate în sectorul companiilor de stat, precum și disciplina financiară a administrației publice locale, prin reguli clare și constrângeri bugetare tari. S-au făcut deja unii pași în această privință, mai ales că Acordul cu FMI, UE și Banca Mondială înseamnă și monitorizarea permanentă a evoluțiilor și progreselor în această materie.

  1. Una dintre măsurile oarecum controversate luate în timpul Guvernului USL este “rata lui Ponta” sau “electorata”. Pare că nimeni nu și-o asumă. Se arată către BNR, dar BNR spune că a oferit numai consultanță. Calculele Băncii Centrale mai indică faptul că debitorii vor plăti de fapt mai mult ca urmare a aplicării acestei scheme fiscale. De unde a venit ideea și cât din aceasta măsura are caracter electoral? Dvs. o susțineți?

În primul rând, măsura respectivă nu a fost încă adoptată. Nu a fost publicat vreun act normativ cu privire la măsura de reeșalonare a ratelor bancare, adică “electorata”, cum a rămas ea botezată în dezbaterea publică.

În al doilea rând, de asumat, dacă va fi, când va fi, electorata nu va putea fi asumată decât de către guvern, fiind vorba esențialmente de o măsură de politică fiscală, prin care debitorii – peste 900 de mii de români, ar urma să beneficieze de un credit fiscal, vreme de doi ani. Cel puțin, așa a fost ea anunțată, la sfârșitul misiunii FMI din ianuarie-februarie.

Este însă surprinzător faptul că o măsură care a stârnit un atât de mare interes, despre care s-a spus că ar ușura plata creditelor pentru atât de mulți români, am observat că nici măcar nu apare în planul de măsuri prezentat de guvernul actual.

În ceea ce mă privește, nu am avut date certe despre această inițiativă până la momentul la care ea a fost prezentată public. Așa cum a declarat și Guvernatorul Mugur Isărescu, este de notorietate că inițiativa a aparținut ministrului Voinea. Însă așa cum spuneți, de la început au apărut o serie de controverse, iar faptul că măsura nu apare în programul actual al guvernului arată că lucrurile încă nu sunt clare, așa cum păreau la momentul prezentării, că poate există încă anumite aspecte de clarificat din punct de vedere metodologic, al fundamentării.

În opinia mea, dincolo de aspectele tehnice, rămân în discuție câteva elemente de principiu. Și putem face chiar abstracție de opiniile recente din partea BNR, potrivit cărora electorata nu ar proba avantaje pentru debitori.

Cred că în primul și cel mai important rând, măsura trădează un evident caracter discriminator. Căci de creditul fiscal, care ar fi înjumătățit ratele bancare, ar fi beneficiat doar cei cu venituri salariale sub 1600 lei, adică doar cei sub salariul mediu net. De ce nu și cei cu venituri peste medie, care au luat credite pentru achiziția unui apartament, a unei case?! Firește, sunt mai mulți cei care au venituri sub salariul mediu, de unde și suspiciunea că măsura ar fi avut caracter electoral. Altfel spus, majoritățile ar fi primit credit fiscal, iar minoritățile care compun clasa de mijloc, adică cei cu venituri mai mari, ar fi primit taxe de solidaritate. Ceea ce, dacă îmi permiteți, transpiră un oarece iz electoral…

Oricum, măsura a avut ca motivație stimularea consumului, pe de o parte, și atenuarea problemei creditelor neperformante, pe de altă parte. Ambele pot suscita controverse. Chiar dacă există recunoașterea unor performanțe anemice în evoluția consumului, este posibil ca stimularea producției și a investițiilor să se dovedească mai avantajoasă, pentru mediul de afaceri, decât stimularea consumului. O altă discuție apare apoi în legătură cu utilizarea bugetului statului pentru rezolvarea unor probleme ale băncilor. Și deja se intră într-un cadru de dezbatere mult mai cuprinzător…

  1. “Având în vedere intenția declarată a autorităților de a micșora nivelul contribuțiilor sociale pe parcursul anului 2014, Consiliul fiscal apreciază că adoptarea unei asemenea măsuri nu este posibilă în condițiile respectării angajamentului de consolidare fiscală asumat (ce incumbă din tratatele europene) fără identificarea unor măsuri compensatorii de dimensiuni echivalente (deci de amploare), reprezentate fie de majorări/extinderi de bază de impozitare în cazul altor taxe și impozite, fie de reducerea unor cheltuieli. În opinia Consiliului fiscal, o reducere de amploare a cotelor legale de CAS, necesară din perspectiva reducerii poverii fiscale pe muncă, poate fi realizată în măsura în care se reduc/elimină diferenţele actuale foarte mari de tratament fiscal între diverse forme de venituri (salarii, drepturi de autor, persoane fizice autorizate, microîntreprinderi etc.). Alternativ, Guvernul poate analiza posibilitatea angajamentului ferm pentru o traiectorie multianuală de implementare graduală a unor reduceri de contribuții sociale (ex. 0,5 – 1 pp. pe an), care ar putea fi mai ușor compensate cu măsuri discreționare echivalente ori eventual, acoperite ex-ante de o îmbunătățire a gradului de colectare, reflectat în încasări bugetare mai mari (și implicit în deficite mai mici) decât cele programate, identificate cu prilejul evaluării de la jumătatea anului a politicii fiscale (în speță în contextul analizei asociate Raportului semestrial privind situația economică și bugetară). Un astfel de plan multi-anual ar avea avantajul de a ancora așteptările agenților economici și, în ipoteza acumulării de credibilitate, ar putea produce efecte favorabile în economie încă înainte de implementarea efectivă a măsurilor.”

De ce nu se reduce treptat CAS-ul, cu câte 1 pp/an, așa cum sugerează CF?

De la bun început, este de felicitat maniera profesionistă prin care Consiliul Fiscal caută să filtreze politicile fiscal-bugetare ale guvernului. Sunt perfect de acord cu necesitatea de a expune proiecții pe termen lung, de a genera predictibilitate în sfera mediului de afaceri…

Apoi, identific două mari probleme, oarecum distincte, în poziția Consiliului Fiscal. Pe de o parte, este vorba de putința de a exploata un spațiu fiscal suficient pentru a obține o reducere cât mai consistentă a CAS pentru angajator. Pe de altă parte, este avansată teza gradualismului, ca factor de consecvență și de predictibilitate.

În legătură cu prima problemă, trebuie văzut ce calcule de impact bugetar au fost luate în considerare, căci în dezbaterea inițială asupra reducerii CAS s-au vehiculat mai multe cifre. Nu sunt convins că bugetul nu poate “suporta” cele 5 puncte procentuale de CAS în minus, odată ce sunt întrunite câteva condiții cumulative: îmbunătățirea colectării, reevaluarea pozitivă a impactului impozitării construcțiilor speciale, precum și corecții semnificative în anumite zone care se dovedesc bugetate excedentar. Să nu uităm, totuși, că reducerea CAS la angajator de la 1 iulie înseamnă doar 5 luni de calcul al impactului bugetar, adică undeva în jurul a 1,5 – 1,6 miliarde lei.

În legătură cu a doua problemă, a gradualismului și a predictibilității, au fost anumite discuții în acest sens. Să ne amintim că, în toamna lui 2013, ministrul Chițoiu a avansat inițial reducerea CAS cu 3 puncte procentuale. Ulterior, în cadrul discuțiilor cu FMI, a reieșit scenariul unei “reduceri semnificative”, însă din a doua jumătate a anului 2014.

În opinia mea, reducerea CAS cu 1 pp anual nu oferă acea “gură de oxigen” de care mediul de afaceri are nevoie, în special în această etapă post-criză. Pentru ca întreprinzătorii să “simtă” și pentru ca efectele așteptate să apară întocmai, relaxarea fiscală trebuie să fie mai consistentă, ca să ofere un șoc pozitiv pentru capitalizarea pe termen scurt a mediului de afaceri.

Cred însă că această abordare a gradualismului este mult mai adecvată în privința reducerii TVA, care din 2015 ar trebui să intre pe un trend descrescător cu 1-2 puncte procentuale anual.

După părerea mea, este mai important, în perioada post-criză, să oferi stimulente investiționale, pentru clasa antreprenorială autohtonă, și mai ales pentru investitorii străini, care să revigoreze investițiile în cadrul mediului de afaceri și crearea de locuri de muncă.

  1. în cele din urmă, vreau să vă întreb, regretați în vreun fel – ca tehnocrat – participarea la actul de guvernare? Așteptările cu care ați pornit la drum s-au confirmat sau mai degrabă s-au infirmat?

Ați putea fi surprins, însă unele așteptări, mai degrabă anticipări, s-au confirmat. Și anume faptul că teoria economică, știința economică, se reflectă limitat în calculele de politică economică. Aceasta n-ar trebui să intrige neaparat, dat fiind contextul democrației politice în care se reglează, sau dereglează, treburile “cetății”.

Mă folosesc de prilej pentru a face, de exemplu, și o destăinuire, profesională și personală, deopotrivă. M-au întrebat, cândva, unii prieteni și colegi, ce cauți tu acolo, în leagănul intervenționismului guvernamental? Că tu esti economist liberal, ai scris despre capitalism, despre ordinea proprietății private, despre imposibilitatea calculului economic în socialism, despre virtuțile libertății economice și împotriva intervenționismului guvernamental etc.

Cum aș putea răspunde? Că poate tocmai de aceea… Firește, ca economist liberal, am scris critic despre intervenția statului în economie, și nu puțin sau doar contextual, ci ca fenomen de fond care subminează libertatea economică și bazele prosperității. Astfel, poate tocmai de aceea, numai implicarea în sfera politicilor economice poate fi cheia pentru schimbarea de viziune economică. De exemplu, sunt convins că, astăzi, România ar fi arătat cu adevărat altfel dacă încă din anii ‘’90 manetele politicii economice erau axate consistent pe principii liberale, așa cum au fost în Polonia, Cehia… și ar fi putut să fie și la noi. În opinia mea, pentru a valorifica pe deplin potențialul economic al României, piețele și principiile economice trebuie puse la treabă și mai mult, și cu credința că emanația prosperității se găsește totuși “la firul ierbii”.

Nu ascund că mi-ar fi plăcut ca unele măsuri de stimulare a economiei, cele despre care am scris și pe care le-am susținut, să fi devenit realitate în perioada scurtă în care am fost consilier al ministrului finanțelor. Nu neapărat ca satisfacție personală, ci ca indiciu că se poate, căci sunt convins că se poate.

În ultimă instanță, liberalismul economic se face nu doar prin acțiune literară, ci și prin punerea logicii economice în ecuația deciziei politice, și fără ca aceasta să însemne neapărat sau explicit acțiune politică… Însă, în ecuația cu pricina, contează cât este politică economică și cât este politică despre economie, și uneori pe spinarea economiei.

Interviul de față a fost publicat inițial în 19 martie 2014 pe Hotnews.ro.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: