Not seeing a Scroll to Top Button? Go to our FAQ page for more info. Înapoi la capitalism prin privatizări și transformări instituționale - Cosmin Marinescu | Cosmin Marinescu

Înapoi la capitalism prin privatizări și transformări instituționale

Share

Cosmin Marinescu, Aurelian Dochia, Octavian-Dragomir Jora

Textul de față reprezintă capitolul cu titlul omonim din volumul “Economia României după Marea Unire” – proiect al Academiei Române dedicat Centenarului Marii Uniri. Am fost onorat să pot contribui la acest proiect, cu analiza dezvoltării economiei de piață

în România post-decembristă, în calitate de coautor, alături de Aurelian Dochia și Octavian-Dragomir Jora, coordonatorii volumului fiind Academicienii Aurel Iancu și Nicolae Păun. Structura capitolului din volumul mai sus menționat este următoarea:

1. CAPITALISMUL ŞI DRUMURILE DINSPRE SERVITUTE

2. TRANZIŢIA CA SCHIMBARE INSTITUŢIONALĂ SISTEMICĂ

3. REPERE INTELECTUALE ALE PREFACERILOR CULTURAL-INSTITUŢIONALE

4. REFORMĂ ŞI PROPRIETATE – ÎNTRE ECONOMIE ŞI POLITICĂ

5. PROCESUL PRIVATIZĂRII: CANTITATIV, CALITATIV, COMPARATIV

6. SCHIMBAREA CONTINUĂ – AMPRENTA INTEGRĂRII EUROPENE

Am dat curs acestei provocări pe teme economice și instituționale, teme definitorii pentru abordarea tranziției la economia de piață, având convingerea că întotdeauna va fi oportun – dacă nu chiar indispensabil – recursul la capitalism, la sistemul pieței libere, ca demers științific, dar și ca apel obligatoriu la memoria valorilor de libertate și a aspirațiilor de prosperitate pentru care românii s-au ridicat împotriva comunismului în decembrie 1989.

În prezent, după aproape 3 decenii de la căderea comunismului, putem spune că România a înregistrat progrese semnificative, ca țară NATO și membră a Uniunii Europene. Însă aceasta nu înseamnă că valorile economiei de piață, ale democrației și ale statului de drept sunt imuabile ori ireversibile. Pentru ca o țară să beneficieze de ele pe termen lung, valorile libertății trebuie apărate și consolidate continuu.

Acest imperativ este astăzi parcă mai valabil decât niciodată, de vreme ce economia de piață și corolarul său instituțional – statul de drept – sunt supuse la grele încercări în ultima perioadă, atât cu vorba, dar mai ales cu fapta. Acolo unde economia de piață se face altfel decât “din principiu”, beneficiile acesteia vor fi mereu subminate pe calea intervenționismului, care va atenta, mai devreme sau mai târziu, și la valorile democrației.

1. CAPITALISMUL ŞI DRUMURILE DINSPRE SERVITUTE

Privind retrospectiv la devenirea României moderne şi la filiaţia centenară a României contemporane, paradoxul cu adevărat memorabil este că modernitatea românească a secolului al XX-lea a fost dominată de ororile socialismului, probabil cel mai mare derapaj utopic în planul dezvoltării economice şi sociale. Înainte de a căuta direcţii şi soluţii pentru ceea ce urma să fie după 1989, era firesc ca transformarea / tranziţia de sistem să înceapă cu justa înţelegere a ceea ce a fost; aşadar, cu un exerciţiu de descompunere ştiinţifică a socialismului.

Probabil că soluţiile şi politicile economice ar fi fost mai coerente şi viabile dacă mitul planificării economice centralizate ar fi fost înţeles ca atare, ţinând societatea românească departe de iluziile şi deziluziile centralismului statal de orice tip. Tocmai de aceea, înainte de a fi (re)învăţat în epoca postdecembristă cum să fie capitalismul sau economia de piaţă, spre care românii păşeau − unii cu speranţă, alţii cu teamă, prima lecţie se cuvenea a fi, dacă nu a fost, (re)cunoaşterea eşecului economic al socialismului[1], deopotrivă în teorie şi în practică.

Succesul economic al României după 1990 poate fi judecat, pe de o parte, în raport cu gradul de socializare impus societăţii româneşti, vreme de decenii şi, pe de altă parte, funcţie de intensitatea reformelor de desocializare, definitorii pentru tranziţia la economia de piaţă.

„SOCIALISMUL ŞTIINŢIFIC” ŞI SOCIETATEA PLANIFICATĂ CENTRALIZAT

Indiferent care ar fi fost întinderea istorică a regimului comunist, ştiinţa economică demonstrase deja că aranjamentul instituţional al socialismului nu poate sfârşi altfel decât în colaps economic şi degradare socială. România nu a făcut excepţie, cu atât mai mult cu cât regimul comunist din România a reuşit să impună, până în 1989, una dintre cele mai dure politici de socializare din întreaga Europă Centrală şi de Est.

Literatura economică demonstra, încă de la începutul secolului, de ce planificarea socialistă este incompatibilă cu logica economică şi cu utilizarea calculului economic[2], fapt ce făcea socialismul imposibil în termeni de organizare economică. Planificarea socialistă nu este câtuşi de puţin planificare economică, ci mai degrabă un joc aritmetic, de tip input–output, decuplat de realismul informaţiilor economice despre preferinţe, resurse şi valoare.

După prăbuşirea socialismului din 1990, deşi majoritatea economiştilor au fost de acord că planificarea centralizată şi-a demonstrat eşecul, au existat şi încă există diverse incursiuni nostalgice, pe considerentul că nu socialismul este vinovat de dezastrul economic şi social lăsat în urmă, ci aplicarea sa defectuoasă. Cu alte cuvinte, eşecul este pus pe seama socialismului „imperfect”, în timp ce socialismul „pur” ar fi funcţionat cu succes.

Eroarea decurge din neînţelegerea rolului esenţial al dreptului de proprietate privată, ca instituţie socială fundamentală. Socializarea proprietăţii private − „păcatul originar” al socialismului, a instalat o fractură cronică între efort şi efect. Lipsa acestei legături dintre muncă / faptă şi răsplată face ca potenţialul productiv din societate să fie irosit. Absenţa proprietăţii private aruncă în aer stimulentele economice ale muncii[3], topite într-o „tragedie a bunurilor comune” la scară naţională; proprietatea colectivă impusă coercitiv distruge responsabilitatea economică şi stimulentele productive, chiar încurajează lenea şi furtul.

Destrămarea socialismului a lăsat în urmă, aproape peste tot în Europa Centrală şi de Est, o economie în care vedeta era „marea uzină” socialistă – expresie a „gigantomaniei statului”, aşa cum arăta Walter Eucken: „când economia este condusă de o administraţie centrală, se investeşte de regulă în construirea unor mari obiective”. În condiţiile unei politici de socializare agresive, aşa cum au stat lucrurile în România înainte de 1990, economia era planificată să graviteze în jurul unor mari obiective industriale, în timp ce ponderea întreprinderilor mici şi mijlocii era semnificativ diminuată[4].

Inexistenţa unei pieţe libere a factorilor de producţie, care să dea naştere preţurilor monetare, prin schimburi între proprietarii factorilor de producţie, transformă calculele de eficienţă în simulacre[5]. Întreprinderile socialiste nu tranzacţionează mijloacele de producţie, ci se „aprovizionează” reciproc cu materii prime şi materiale, conform planului central. În socialismul „planificării raţionale”, costurile nici nu contează, mecanismul profitului şi falimentului fiind scos în afara logicii economice; întreprinderile socialiste nu se extind pentru că sunt mai profitabile, nici nu dispar din lipsă de rentabilitate, ci exclusiv în baza planificării centralizate.

CAPITALISMUL ŞI INSTITUŢIILE PIEŢEI ÎN SOCIETATEA DESCHISĂ

Pentru a (re)învăţa capitalismul după 1989, românii trebuiau să (re)înveţe etica şi economia proprietăţii private legitim dobândite, fără de care funcţionarea pieţelor devine captivă unor reprezentări distorsionate şi abordări dăunătoare. Tumultoasa istorie a tranziţiei post-comuniste arată cât de complicat a fost acest exerciţiu transformaţional.

Evaluat comparativ faţă de ţările din Europa Centrală şi de Est, succesul tranziţiei a fost circumscris, pe de o parte, de intensitatea voinţei politice reformiste şi, pe de altă parte dar în mod corespondent, de gradul în care ethosul social – existent sau întreţinut – cu privire la economia de piaţă a încurajat sau mai degrabă a întârziat reformele.

În ultimă instanţă, tranziţia românească ne-a arătat că intensitatea transformării în direcţia economiei de piaţă nu putea fi mai presus de înţelegerea acesteia. De aceea, decizia politică post-decembristă din primii ani ai tranziţiei a fost tributară unei erori sistemice, anticipând că, pentru a avea economie de piaţă, ar fi suficientă o anumită liberalizare (în planul deciziilor de producţie şi al preţurilor). Însă nu era suficient, ci chiar contraindicat – aşa cum vom arăta în continuare, ca directorii întreprinderilor de stat să dobândească doar o autonomie decizională, fără schimbări corespondente la nivelul tipului de proprietate.

Economia de piaţă / capitalismul este sistemul social fondat pe instituţia proprietăţii private, adică aranjamentul proprietăţii private legitime şi al regulilor statului de drept. Economia de piaţă este modul liber de acţiune a omului în condiţii de diviziune a muncii, fiind produsul unui lung proces evolutiv, iar proprietatea privată există prin însăşi esenţa naturii omului[6], aşa cum este omul – nici „vechi”, nici „nou”, ci permanent în căutarea unor ancore de ordine socială şi bunăstare economică.

După aproape şaptezeci de ani de „inginerie socială”, falimentul socialismului deschidea una dintre cele mai percutante provocări pentru ştiinţa economică: cum se poate face rapid şi durabil transformarea de sistem către libertate economică şi prosperitate? Exista experienţa devenirii de secole a sistemului capitalist, însă cum putea fi condensată această experienţă, acum, în perioade de tranziţie de ordinul anilor?

GUVERNE ŞI SPIRIT REFORMIST (CRONICĂ PRESCURTATĂ)

Ideile neoliberale de reformă care urmau, în principiu, să susţină transformarea sistemică, au debutat în România mai degrabă ca altoi peste trunchiul etatist impregnat de reminiscenţe ale dezvoltării industriale de tip socialist. Pe de o parte, economia urma unor ani 1980 de privaţiuni, iar o inversare era sperată după ce povara rambursării datoriei externe trecuse. Pe de altă parte, mulţi economişti au înţeles sechelele structurale pe fondul supra-turării din ultimul deceniu şi erau reticenţi să accepte ca fragila construcţie să fie supusă brusc „testului nemilos al pieţei”[7].

Dacă tranziţia economică românească ar fi privită ca având drept punct terminus[8] recunoaşterea statutului de „economie de piaţă funcţională” din partea Comisiei Europene (în octombrie 2004), pot fi surprinse în acest răstimp – cu patru legislaturi şi mai multe cabinete guvernamentale – diverse suişuri şi coborâşuri în climatul reformist pro-piaţă. Acestea au coabitat instabil cu un etatism rezidual, aflat, ce-i drept, în proces de diluare continuă, văzut însă – retrospectiv şi comparativ – ca fiind oarecum ezitant şi chiar haotic pe alocuri[9].

1990−1992 Primul guvern postdecembrist a introdus în dezbaterea publică mesajul reformist liberal, moderat însă de opoziţia din interiorul partidului din care acesta emana. Membri marcanţi şi specialiştii economici ai partidului făcuseră o opţiune pentru soluţii de tipul „socialism de piaţă”[10]. În cele din urmă, au triumfat teme ca politica relaţiilor industriale (din raţiuni electorale şi ideologice de protecţie socială, inclusiv ca răspuns la presiunile sindicale şi ale străzii), impozitarea progresivă şi proprietatea statului asupra utilităţilor. Liberalizarea preţurilor declanșată era întrucâtva frânată, fiindcă risca să intre puternic în contrarezonanţă inflaţionistă cu întârzierea reformelor structurale.

1992−1996 După un scurt intermezzo tehnocratic, cabinetul politic de stânga dat de alegerile din 1992 a afişat un pronunţat scepticism faţă de reformele necesare în direcţia economiei de piaţă. În prim-plan erau tezele intervenţioniste: cheltuieli publice şi salariale restricţionate, rentabilizarea întreprinderilor şi eliminarea celor cu pierderi, achiziţii publice de bunuri industriale fabricate în ţară, subvenţii şi credite subvenţionate pentru diverse industrii, definirea şi protejarea unor sectoare considerate strategice sau controale asupra circulaţiei capitalurilor, în numele stabilităţii cursului de schimb. Asemenea măsuri deşi au atenuat inflaţia, totuşi ele nu au pus capăt acesteia pe întreaga perioadă de tranziţie. Iar în privinţa politicilor reformiste, liberalizarea şi privatizarea erau invariabil sacrificate.

1996−2000 Prin înlocuirea la alegerile din 1996 a guvernării de stânga cu una de centru-dreapta, fusese testat mecanismul democratic al tranziţiei. Rămânea ca şi cel economic să experimenteze mai consistent liberalizarea. Aceasta a venit printr-un episod de „terapie de şoc”, mai degrabă impus de dezechilibrele financiare acumulate în perioada anterioară. Astfel, creditul din economie avea să sufere corecţii severe, cheltuielile publice intrau în logica austerităţii, iar reformele structurale trebuiau accelerate pentru asanarea unor dezechilibre aproape sistemice în planul disciplinei financiare. Însă „recesiunea transformaţională”[11] (reprimată de gradualişti) lovea virulent pe măsura întârzierii acumulate.

2000−2004 După un nou episod tehnocratic (al treilea cabinet din învolburata fostă legislatură), care reuşise să evite o prăbuşire a credibilităţii externe a ţării, stânga recâştiga guvernarea, însă repertoriul ei de politici avea deja ancore de o cu totul altă natură. Axată pe aşa-numita „a treia cale”, stabilă politic şi orientată pro-european, în urma consensului transpartinic intern, social-democraţia românească adopta calea consolidării gradualiste în direcţia aderării la Uniunea Europeană – ca proiect naţional salvator pentru România, printr-un mix de predictibilitate legislativă, libere circulaţii, convergenţă macro şi asistenţă financiară.

TRANSFORMAREA DE SISTEM: TEORII ŞI TEHNOLOGII ALE TRANZIŢIEI

Indiferent de tentaţiile sale revendicative, „teoria tranziţiei” a nesocotit de prea multe ori adevărul esenţial că sistemul economic al capitalismului nu emană oriunde şi oricând, indiferent de politicile statale şi de viziunea „modelelor proprii”. De fapt, sub dictatul acestor „căutări” (politice) a evoluat societatea românească[12] după 1989. În Europa Centrală şi de Est, abolirea sistemului de coerciţie politică şi planificare centralizată nu a fost şi nici nu putea fi suficientă pentru naşterea spontană, ex novo, a instituţiilor pieţei libere – baze ale progresului economic. Ordinea capitalistă a Vestului a fost rodul natural al unei lungi evoluţii, nu al acţiunilor politice de „proiectare” a pieţei (market by design). O atare evoluţie trebuia facilitată în Estul ex-socialist, nu substituită mecanic. Însă procesul era cu atât mai delicat cu cât ordinea capitalistă a fost chiar în fieful ei istoric supusă erodării în timp.

Lungul şi sinuosul drum de la plan la piaţă s-a remarcat, cel puţin în principiu, prin abandonarea instituţiilor politice ale sistemului socialist. Acestea „coordonaseră” economia prin centralizare decizională, conform planului de producţie care ghida întreaga viaţă socială.

Noul management statal era aparent descentralizat, însă esenţa lui părea a fi mai degrabă democraţia (politică), nu neapărat capitalismul (economic), ca schimbare definitorie din punct de vedere structural şi instituţional. Această mutare de atenţie şi ritmul şchiop al schimbării instituţionale au dat naştere unei incompatibilităţi între instituţiile economice vechi, ale căror funcţii socialiste antrenau „comportamente organizaţionale” inerte şi inerţiale, dependente de informaţii şi comenzi de la centru, şi instituţiile politice noi, ne-totalitare, ce se desprind de „ingineria” planului central de producţie.

În primii ani de după 1989, probabil că cea mai apăsătoare constatare asupra economiei româneşti a vizat consecinţa imediată a schimbării de sistem: abolirea planificării a produs în economie un imens vid de reguli organizaţionale, mecanisme şi legături între unităţile economice[13]. Coexistenţa noilor structuri instituţionale cu cele vechi a deschis, firesc, conflictul dintre vechi şi nou, dintre adversarii şi susţinătorii reformelor. Asemenea fricţiuni societale au subminat reformele pro-piaţă şi a indus acestora o evoluţie de tip stop and go, aspect altfel pregnant în primul deceniu al tranziţiei româneşti.

În ciuda simplităţii logicii pieţei libere, în majoritatea ţărilor est-europene, inclusiv în România, au existat puternice divergenţe asupra tehnologiei optime a reformelor. Având experienţa unor reforme încă din perioada socialistă, Ungaria, Polonia şi fosta Cehoslovacie deţineau un avantaj faţă de România, detaliu responsabil doar într-o anumită măsură pentru alegerea relativ mai robustă şi rapidă a reformelor pro-piaţă.

Formula terapie de şoc vs. gradualism[14] a acaparat în epocă dezbaterea publică, în detrimentul unei desţeleniri neechivoce a esenţei schimbării. Problema ştiinţifică nu ţine, atât de mult, de întrebările „cum?” şi „când?”, ci mai degrabă de întrebarea „ce?” (trebuie făcut). Cauza dezastrului socialist a fost, indiscutabil, abolirea proprietăţii private şi a funcţiei sale economice. Aşadar, esenţa „teoriei tranziţiei” nu putea fi alta decât reforma proprietăţii.

Reforma proprietăţii din Europa Centrală şi de Est nu a reprezentat doar un simplu proces de privatizare, ci mai degrabă un proces complex de recunoaştere şi constituire a instituţiei dreptului de proprietate, care încorporează, în mod necesar, profunde transformări şi evoluţii instituţionale, economice, legale şi culturale. El trebuia să replice învăţături de secole ale civilizaţiei occidentale în secvenţe temporale condensate.

2. TRANZIŢIA CA SCHIMBARE INSTITUŢIONALĂ SISTEMICĂ

Denumit transformare sau tranziţie, în funcţie de varii opţiuni epistemice sau doctrinare, procesul care a urmat inflexiunii intelectuale-instituţionale central şi est-europene face parte dintr-un trend milenar care, dincolo de orice pretinsă „inexorabilitate a legilor istoriei”, este măcar un fapt relativ simplu de observat. Civilizaţia Vestului[15] (în matricea căreia intră şi spaţiul cultural românesc) a avansat (atât în sens temporal, cât şi în cel al calităţii vieţii) pe măsura angajamentului societal extins (totuşi nu lipsit de sincope) în direcţia instituţiilor capitalismului – proprietatea privată, libertatea contractuală, piaţa concurenţială, moneda sănătoasă, circulaţia creditului – şi ale democraţiei – drepturile universale, contractul constituţional, alegerile libere, competiţia politică, răspunderea statului. Prefacerile demarate după căderea Zidului Berlinului aveau să se încadreze deplin în această dinamică civilizaţională occidentală, în pofida tuturor asimetriilor de secvenţializare, ritmicitate şi intensitate observabile în şi între ţările din conclav.

La peste un sfert de secol de la demararea procesului de adoptare a instituţiilor economiei de piaţă şi ale statului de drept, cel puţin două constatări empirice sunt acum disponibile deopotrivă specialiştilor şi publicului larg: pe de o parte, în dialectica „terapie de şoc vs. gradualism”, se observă că ţările care au adoptat reformele cu rapiditate au cunoscut recesiuni de mai scurtă durată şi reveniri mai consistente; pe de alta, deşi construcţia instituţională a fost mai lentă ca reformele economice, liberalizarea rapidă a redus împământenirea extractorilor de rente, iar instituţiile au ieşit mai consolidate.

În corolar, ţările care au realizat reformele timpuriu şi temerar şi-au mărit în timp ecartul faţă de ţările care au ales calea gradualismului, fapt atestat prin „valurile” de integrare euro-atlantică; apoi, acest ecart este capturat de indicatori ai prosperităţii chiar mai expresivi decât ratele (sezoniere) de creştere economică, supralicitate adeseori politic de autorităţi.

STRUCTURI MARI, PROCESE AMPLE, COMPARAŢII URIAŞE

Într-o punere în context istoric larg a proceselor transformatoare post-socialiste, János Kornai (2005) recurge în mai multe lucrări ale sale la sintagma de mai sus, inspirată de titlul unei lucrări a lui Charles Tilly[16]. El identifică şase trăsături majore comune majorităţii ţărilor central şi est-europene angajate în tranziţia către capitalism, acestea fiind contrapuse apoi altor „mari transformări”[17] din istorie, cu care împărtăşesc multe caracteristici, dar niciodată pe toate (a se vedea Tabelul 17.1 pentru radiografia specificităţilor în context regional şi istoric).

Cele şase trăsături ale transformării post-socialiste ar fi: „1. şi 2. Schimbările urmează direcţiile principale ale dezvoltării civilizaţiei occidentale: în sfera economică […] sistemul economic capitalist şi în domeniul politic […] democraţia. 3. A avut loc o transformare completă în toate sferele: în economie, în structura politică, în lumea ideologiei politice, în sistemele legale şi în stratificarea societăţii. 4. Transformarea a fost non-violentă. 5. Procesul transformării a decurs [apoi] în condiţii paşnice. Nu a fost precedat de un război. Schimbările nu au fost impuse societăţii ca rezultat al unei ocupaţii militare străine. 6. Transformarea s-a derulat cu viteză incredibilă, într-un interval de 10–15 ani” (Kornai 2005, 6).

Tabelul 9.1. Transformări istorice, sinopsis comparat

Sursa: Prelucrare după Kornai (2005).

TRANZIŢIA LA CAPITALISM (1): PARALELE ÎNTRE TIMPURI

La scara istoriei globale şi în raport de tranziţia României la economia de piaţă, dezbaterea „terapie şoc” vs. „gradualism” poate să pară derizorie, dată fiind viteza exprimată în decenii a instalării economiei de piaţă şi democraţiei, una puternic contrastantă în raport cu sutele de ani de decantare a sistemelor societale „contractualiste” din cele cutumiare (pre-literate) şi de comandă (antice şi medievale), după cum arată Heilbronner şi Boettke (1992). Raportate însă la lumea şi viaţa unei generaţii, costurile şi beneficiile unor episoade de schimbare decenale nu sunt chiar atât de uşor de ignorat.

Privind transformările post-socialiste în ansamblu, viteza lor este explicabilă prin câţiva factori, prezenţi însă în măsuri diferite. Elementar: este mai uşor să faci ceva pentru a doua oară decât pentru prima dată; reconstrucţia este mai uşoară dacă există cunoaştere şi experienţă; memoria instituţională românească a depăşit chinuit interregnum-ul socialist, dar tot a ajutat la închiderea treptată a mai multor fracturi culturale. Apoi, spiritul antreprenorial, emblema capitalismului, a surclasat barierele (fie reziduale sau noi) de tip birocratic.

Rezistenţa la transformare a fost în general redusă (comparativ cu marea transformare istorică pro-libertate); totuşi, în cazul românesc, s-a resimţit ostilitatea „ancien regime” (fosta nomenclatură a combinat tergiversarea reformelor cu capturarea activelor statului). Revenirea la capitalism a beneficiat, însă, atât de puterea exemplelor, cât şi a condiţionalităţilor: în ciuda incertitudinii legislative şi administrative[18], investitorii străini şi diversele organizaţii interstatale au adus know-how instituţional, iar tehnologia a facilitat acomodarea culturală.

Un fenomen aparte avea să fie în epocă concurenţa instituţională între state prin procesele de reformă pentru a obţine credibilitate internă şi externă; aceasta avea să se compună cu un climat de concurenţă politică pentru privilegii / rente, ceea ce a complicat dialogul cu partenerii externi – investitori şi organizaţii interguvernamentale, ceea ce a lezat productivitatea şi prosperitatea internă. Totodată, au fost şi cazuri în care elitele politice s-au angajat în direcţia reformelor chiar mai ferm decât ar fi recomandat-o apetitul populaţiei[19].

TRANZIŢIA LA CAPITALISM (2): INTERSECŢII ÎNTRE SPAŢII

Revenind la diferenţele de celeritate în planul reformelor, acestea au lăsat o amprentă puternică asupra evoluţiilor economice ulterioare. Atât susţinătorii reformelor rapide, cât şi cei ai reformelor gradualiste au recunoscut că schimbările instituţionale necesare durează mai mult în comparaţie cu emiterea de legislaţie formală. La finele anilor 1990, analizele BERD distingeau între „prima generaţie de reforme” (de tipul liberalizărilor) şi „a doua generaţie de reforme” (instituţionale), care erau mai complexe şi mai consumatoare de timp. Totodată, literatura ştiinţifică nu a putut spune ex-ante câtă dezvoltare instituţională necesită o economie pentru restart. Ex-post, s-a putut constata că liberalizarea şi privatizarea rapide au pregătit terenul consolidării instituţionale, gradualismul fiind mai degrabă un abil pretext al oligarhilor oportunişti[20] (pentru o cartografie a tipurilor de reformă, vezi Tabelul 9.2).

Tabelul 9.2. Strategii de reformă în ţările în tranziţie

Sursa: Havrylyshyn (2006).

La nivel de indicatori, „intrările” (reforme pro-liberalizare – proxi al contorizării acestora fiind „Indicele progresului tranziţiei” al BERD[21]) şi „ieşirile” (performanţe economice în termeni de creare şi distribuţie a avuţiei) sunt pozitiv corelate[22]. Ţările care au depus cele mai multe eforturi de liberalizare au obţinut cele mai mari creşteri de PIB/locuitor, au avut cele mai mici discrepanţe în redistribuirea veniturilor, au înregistrat cea mai mică creştere a ratei sărăciei şi au obţinut cele mai bune scoruri ale Indicelui Dezvoltării Umane.

Mai mult, ţările cu reforme timpurii au fost primele care au experimentat o redresare a economiilor lor, suportând, totodată, şi cele mai mici costuri sociale ale „recesiunii transformaţionale”[23]. În plus, ele au capitalizat cel mai puternic beneficiile tranziţiei – venituri mai ridicate, lipsuri mai puţine sau chiar deloc, acces la o varietate de bunuri, îmbunătăţirea calităţii bunurilor, păstrându-şi durabil ascendentul în regiune.

3. REPERE INTELECTUALE ALE PREFACERILOR CULTURAL-INSTITUŢIONALE

Procesul de transformare instituţională de la economia socialistă, de comandă, la cea capitalistă, de piaţă, poate fi înţeles teoretic şi istoric, cu prioritate, ca proces de transformare intelectuală. România din anii 1990, poate în mai mare măsură decât oricare altă ţară din blocul ex-comunist[24], a fost teatrul unei tranziţii la nivel de instituţii politico-economice puţin anunţată şi enunţată de o tranziţie ideatică convergentă, consensuală. Motivele aveau să ţină, în mod implacabil, atât de ştiinţa, cât şi de conştiinţa oamenilor vremii. Evoluţiile au ţinut de jocul de înţelesuri şi interese [25].

Trecerea dinspre modul economic marxist-leninist de gândire şi acţiune spre o nouă perspectivă (în care vechile „contradicţii dialectice” sunt contrazise şi denunţate) avea să fie un exerciţiu delicat pentru elitele intelectuale în întreaga Europă ex-comunistă, cu consecinţe vizibile asupra comportamentelor politice, inegal orientate spre reformă în şi între state, precum şi asupra performanţelor economice de ansamblu[26]. Situaţia era complicată de faptul că nici ştiinţa economică occidentală nu oferea reţete clare. Şi acolo erau active fronturi ideologice de tradiţie.

Piaţa românească a ideilor despre tranziţia la economia de piaţă şi democraţie politică a debutat cu fragilitate. Se clădea pe rămăşiţele unei izolări, date de lentile dogmatice şi de lipsuri documentare, atât faţă de comunităţile epistemice globale, cât şi faţă de facţiunile reformiste din spaţiul socialist. În prelungirea ei venea demon(et)izarea capitalismului (şi implicit a pieţei) şi asocierea liberalismului (economic şi politic) cu episoade prezentate tendenţios şi trunchiat din istoria naţională pre-comunistă, elemente care au făcut ca însăşi ţinta tranziţiei să devină relativă, dacă nu neclară.

Prefacerile central şi est-europene urmau „revoluţiei neoliberale”[27] ce debuta în anii 1980 în lumea anglo-saxonă; în acest timp, stânga occidentală, repudiind răspicat modelele economice de inspiraţie sovietică, exploata marota naturii failibile a pieţelor libere, prin promovarea unor grade variate de intervenţionism, care vizau intensificarea fără precedent a redistribuirii sociale, precum şi prin transformarea deficitelor bugetare şi a datoriilor publice în cea dintâi regulă expansionistă, de sorginte keynesistă, a modelului fiscal-bugetar care avea să acapareze lumea occidentală. Idei precum dereglementarea, descentralizarea, liberalizarea şi privatizarea – care constituiau, de fapt, esenţa transformării post-socialiste de sistem – îşi aşteptau legitimitatea şi legiferarea într-un climat de idei încă neaşezat.

Caseta 9.1.: Gândire românească din diaspora în înţelegerea sistemelor economice

     Şcolile de gândire economică care au dialogat despre „sistemul” de organizare societală cel mai propice „păcii şi prosperităţii” – comparând configuraţii instituţionale, ideale sau reale, arhitecturi de informaţii şi de incitaţii – s-au preocupat şi de „sistema” analitică ce le susţinea preceptele, predicţiile şi prescripţiile. Această bivalenţă era în principal apanajul corifeilor. Evident, lumea capitalistă avea să fie mai „epistemică” decât cea socialistă, mai „dogmatică”. În peisajul postbelic al neoclasicismului care părea să vrea să împace şi „planul”, şi „piaţa”, consiliindu-le deopotrivă, comunitatea epistemică românească acumula o serie de rupturi: una, a economiştilor din ţară faţă de străinătatea capitalistă; cealaltă, a diasporei româneşti din „lumea liberă” faţă de matca socialistă. În epocă, zidurile au devenit punţi târziu şi doar sporadic.

     Tulburătoare rămân experienţele personale şi profesionale ale unor economişti români de seamă din diaspora postbelică, cantonată în lumea capitalistă euro-americană, al căror aport la înţelegerea sistemelor economice acomoda o triplă loialitate: faţă de canoanele ştiinţei, faţă de societăţile de adopţie, precum şi faţă de obârşia intrată într-un con de umbră al istoriei, nu şi al uitării lor. Cu predilecţie Nicholas Georgescu-Roegen şi Anghel Rugină, dar şi Nicholas Spulber, Tiberiu Schatteles sau Florin Aftalion, ca să amintim numai câteva nume de economişti din bogata diasporă culturală românească, s-au distins prin interogarea atât a temeliilor instituţionale ale realităţii economiei (economy), cât şi a celor meta-teoretice ale ştiinţei economiei (economics). Astfel, economiştii din diaspora candidau la funcţia de piloni ai viitoarei pieţe libere româneşti a ideilor economice.

     Nicholas Georgescu-Roegen este egalmente şi ultra-cunoscut, şi nerecunoscut în comunitatea mondială a economiştilor pentru iniţiativa construirii unui filon, paradigmatic, de „ştiinţă extraordinară” (în sens kuhnian), ca reacţie la „ştiinţa normală” neoclasică şi la „anomaliile” ei (în sens lakatosian), al cărei reducţionism mecanicist îl denunţa. Cu ceva timp înainte de a finaliza revoluţionara carte Legea entropiei (1971), savantul publicase un condensat şi percutant articol în reputata revistă Econometrica, intitulat Mathematical Proofs of the Breakdown of Capitalism (1960). Textul viza, pe de o parte, marxismul rezidual din mediul academic global, ale cărui postulate privind „inadecvarea procesului de acumulare din sistemul capitalist” (contradicţie centrală a acestuia şi cauză a prăbuşii lui inevitabile) căutau să supravieţuiască în aliaj cu matematica. Pe de altă parte, el viza însăşi matematizarea.

     Savantul român nu doar că identificase erorile lui Bauer şi Sweezey de „translatare” a problemei marxiste în limbaj matematic (care făceau rezolvarea corectă, dar pe lângă subiect), ci transmitea un mesaj apăsat economiştilor care supralicitau expresivitatea matematicii în surprinderea socialului: „Ervin Schrödinger spunea că dificultatea analizei procesului vieţii nu rezidă în complicaţiile matematicii, ci în faptul că procesul este prea complicat pentru matematică. Remarca se aplică admirabil problemei viitorului capitalismului.

     Acesta, ca toate celelalte sisteme economice care l-au precedat sau vor fi produse de evoluţia continuă a societăţii umane, este o formă de viaţă. Unele aspecte ale lui se pretează perfect analizei matematice. Totuşi, în problema evoluţiei lui, a mutaţiei într-o altă formă, matematica se dovedeşte prea rigidă şi astfel prea simplă” (p. 243).

     Tot o vădită bivalenţă – metodologic-epistemologică şi normativ-aplicativă – exhibă şi opera lui Anghel Rugină. Profesorul voia să provoace „a treia revoluţie în gândirea economică”, în prelungirea şi depăşirea atât a lui Marx, cât şi a lui Keynes. Terenul urma a fi pregătit printr-un nou monism metodologic, legând iniţial ştiinţele sociale, apoi pe acestea cu cele naturale. Economistul american de origine română avea să rezoneze cu viziunea mitteleuropeană şi mediană ideologic asupra economiei, de factură ordoliberală, susţinând compromisul principial (de atâtea ori „compromis” în practica politică) între libertatea individului şi echitatea socială. În cartea sa American Capitalism at a Crossroads (1976), el făcea un rechizitoriu, răsunător atunci, la adresa politicilor economice a trei preşedinţi americani contemporani. În România post-1989, ideile sale despre tranziţie ori stabilitate monetară aveau să fie tratate însă ca exotice.

     Domeniul sistemelor economice comparate are în profesorul francez de origine română Nicholas Spulber, stabilit, în 1954, în SUA, la Bloomington, Indiana (viitor fief al noului instituţionalism american), unul dintre cei mai temeinici cercetători din secolul trecut. Reputat sovietolog şi rafinat cunoscător al ţărilor din lagărul socialist est-european, profesorul Spulber emitea păreri tranşante cu privire la iluziile de ştiinţificitate ale socialismului, declasându-l de la pretenţia de mare „sistem” la poziţia de simplu „mit”. El critica eroarea industrializării socialiste româneşti (pastişă a URSS, fără acoperire în resurse), precum şi tezele manoilesciene referitoare la protecţionism industrial (care ignorau acumularea istorică de capital), revenite la modă în tranziţie. Spulber era un etatist minimalist şi un liber-schimbist, abordări marginaliza(n)te în tranziţia autohtonă.

     Remarcabil pionier al economiei analitice româneşti, Tiberiu Schatteles recursese la limbajul tehnic matematic, reuşind să-şi cripteze şi camufleze documentările şi concluziile faţă de filtrele ideologice obtuze ale cenzurii comuniste; ilustrativ este articolul „Observaţii critice pe marginea unui tablou economic al economiei capitaliste” (1957). Contribuţii solide, într-un registru literal-discursiv nu mai puţin precis şi profund, a avut în exilul francez Florin Aftalion, liberal de factură clasică şi membru al Societăţii Mont Pèlerin. Autor al unei critici economice a cauzelor Revoluţiei Franceze, găsite în „economia de război” a ţării din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, profesorul avea să răscolească anterior, în Socialisme et économie (1985), sedentarele deja sensibilităţi de stânga ale societăţii franceze.

     Economiştii români care au activat peste hotarele ţării au fost racordaţi atât la dezbaterile de tip Methodenstreit, cât şi la cele în termeni de instituţii şi politici. Opţiunile lor intelectuale au reflectat atât frământările din „lumea liberă” – nu lipsită de tabuuri şi servituţi, altminteri naturale chiar şi în sferele cele înalte ale ştiinţei –, cât şi pe cele proprii, cu privirea spre ţară. Un aspect frapează însă, dacă nu chiar frustrează, privit retrospectiv. Acceptarea limitată şi întârziată a operelor lor în tranziţia românească timpurie a înlocuit descoperirea a ceea ce înseamnă capitalism, economie de piaţă, liberalism cu exerciţii adesea sterile de inventare a „roţii”. Înţelegerea sistemelor economice rămâne un exerciţiu vital de cultură civică. Fie şi doar istoria centenară a României unite ilustrează din plin valoarea eternă a acestei lecţii.

DEPENDENŢA DE TRECUT ŞI DISTRUGEREA EI CREATOARE

„Dispariţia comunismului în Europa de Est în 1989 a reflectat colapsul sistemului de credinţe existent, precum şi slăbirea în consecinţă a organizaţiilor-suport ale acestuia” (North 1997, 18). Un atare verdict surprinde, prin opoziţie, orientarea procesului de deconstrucţie şi reconstrucţie instituţională: dinspre impuse servituţi materiale şi morale spre liberalizare economică şi politică. Noua ordine – a pieţei şi pluripartidismului – nu se putea realiza decât, finalmente şi fatalmente, cu aceeaşi oameni care populaseră vechile arhitecturi instituţionale şi organizaţionale, deopotrivă la vârful şi la baza societăţii. Eşafodajul intelectual al transformării devenea o resursă critică, iar antrenamentul şi randamentul acesteia erau funcţii, printre altele, de tradiţie şi transfer epistemice.

Comunismul autoritarist din România – la fel ca în Bulgaria, RDG şi Albania, dar spre deosebire de Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia – avea să se traducă, după 1989, în absorbţia încâlcită a ideilor (neo)liberale în strategiile de reformă, dominate de prescripţii etatiste, ce făceau punte cu vechiul naţional-socialism (Tismăneanu 2003). Mai mult, România găzduia deja un scepticism istoric faţă de liberalismul clasic, ce transpare din operele marilor economişti ante- şi interbelici, adepţi ai intervenţionismului neoprotecţionist[28]. Apoi, nici „socialismul de piaţă” – compromis „de avarie” între marxism şi neoclasicism, exersat în ţări ca Iugoslavia şi Ungaria – nu prinsese la cercetătorii sau la decidenţii politici români[29]. Asta în timp ce apropierea românilor de reţelele profesionale din Vest a fost cel mult meteorică[30].

Dinamica intelectuală a transformării de sistem a reprezentat conjugarea a două fenomene care pot fi numite prin două sintagme populare în ştiinţa economică: „dependenţa de cale / trecut” şi „distrugerea creatoare”. Recuperarea moştenirii ideatice a şcolii economice româneşti din prima jumătate a secolului XX, căutată febril după 1989, nu conţinea însă germenii unui angajament decisiv pro-liberalizare. Aceasta crescuse sub zodia neomercantilismului francez şi a istorismului german, neîmbrăţişând marginalismul neoclasic, ajuns limbajul gândirii economice occidentale şi al neoliberalismului. Pe frontul originalităţii, intempestivitatea schimbării de regim şi lipsa tatonărilor anterioare nu au favorizat germinarea unei „economii politice” româneşti a tranziţiei[31].

Decisivă în ambientul românesc de tranziţie avea totuşi să fie defuncta specializare doctrinară între „economia politică a capitalismului” şi „economia politică a socialismului”. Economiştii din prima categorie au fost găsiţi de schimbarea de regim mai bine echipaţi pentru a înţelege şi gestiona economia de piaţă, ale cărei mecanisme fuseseră desţelenite în prealabil pe principiul „cunoaşterii duşmanului pe dinăuntru”; eliberaţi de filtrele dogmatice, aceştia au putut prezenta şi prescrie noua realitate din unghiuri percepute fie ca mai „radical” liberale (neoclasic-monetariste, neoinstituţionaliste sau ordoliberale), fie mai „moderate” (neoclasic-keynesiste). Cei din a doua categorie s-au grupat în stânga democratică, baleind între neo-marxism retoric şi keynesism instrumental, şi au dominat începuturile tranziţiei[32].

Piaţa internă a ideilor despre economia de piaţă

Stadiul cunoaşterii paradigmei dominante („sinteza neoclasică”) era neconsolidat în comunitatea economiştilor români odată cu debutul tranziţiei[33]. Totuşi, neoclasicismul însuşi avea să fie găsit la nivel global ca insuficient de senzitiv la exigenţele transformării, care presupunea nu numai politici cantitative (aplicând „instrumente” spre „ţinte”, „parametrii sistemici” fiind daţi), ci şi politici calitative / structurale (căutând schimbarea „structurii” sistemului, deci a „ecuaţiei” lui). Ultimele necesitau o teorie a instituţiilor şi a schimbării instituţionale (Aligică şi Evans 2009)[34], absentă din ştiinţele economice şi politice standard, ce tratau rigid-parametric „statul” şi „piaţa”, ignorând specificităţi socio-culturale, distribuţia intereselor şi puterii, conflictele şi coordonarea sociale, germinarea şi gestiunea strategiilor etc. Noul instituţionalism[35] se contura ca o revelaţie deopotrivă retrospectivă şi prospectivă despre destinele revoluţiilor din fostul lagăr socialist.

Neoliberalismul, meta-ideologia sub a cărei marcă a fost pus procesul de transformare central est-european, nu a fost atât de entuziast asumat în România (în ciuda temerilor de atunci), tranziţia pornind sub zodia unei filosofii „neodevelopmentaliste” (Ban 2016), în care, bunăoară, statul era chemat să facă reforma proprietăţii, rămânând şi proprietar important de resurse critice. O particularitate a neoliberalismului românesc timpuriu a fost faptul că era mai degrabă eclectic, din el absentând un filon „pur şi dur” laissez faire, ce ar fi putut pregăti mental în societatea românească o dezbatere principială despre instituţiile pieţei libere şi cele ale guvernării etatiste[36]. În locul acesteia, energiile s-au concentrat asupra disputelor considerate mai pragmatice despre strategia optimă a tranziţiei: sintetizată în consacrata şi supralicitata formulă „terapie de şoc vs. gradualism”. Această mutare de accent a deturnat şi deferat oarecum primenirea mentală a marelui public.

Nucleul ideilor pro-piaţă / neoliberale de la începuturile tranziţiei româneşti se afla la intersecţia dintre un mediu academic reformat şi pluralist şi instituţia publică învestită cu printre cele mai mari grade de independenţă politică (BNR). Colecția Biblioteca Băncii Naționale și rapoartele acesteia, colecția Tezaur și alte publicații ale institutelor economice ale Academiei Române sau publicaţiile unor asociaţii profesionale şi centre de cercetare nou create (AGER[37], SOREC[38], CEROPE[39]), prin traduceri sau prin studii originale, au constituit primii vectori de diseminare ai literaturii pro-liberalizare. Asociația Generală a Economiștilor din România (ce își revendică origini interbelice), fiind o organizație profesională deschisă grupa atât economiști cu vederi și convingeri reformiste de tip liberal și neoliberal, cât și economiști (puțini ca număr şi ca argumente credibile) care ori percepeau reforma ca servind reparării vechiului sistem (un fel de perestroika à la roumaine), ori cereau temporizarea mai prudentă a măsurilor. Aceştia au avut şi un mult mai generos acces politic, favorizat de vizibilele linii de continuitate dintre regimurile ante- şi post-1989 de la Bucureşti.

Demarcaţiile doctrinare nu aveau cum fi însă casante în anii de debut ai tranziţiei, fiindcă marile şcoli şi curente de gândire nu se implantaseră deplin şi nu aveau generaţii de producţie internă. Ceea ce îi grupa pe economişti era un amestec de experienţe şi expectaţii personale, care filtrau lecturile şi lecţiile desprinse din acestea. Societatea, expusă în faţa narativelor contradictorii, internaliza ambiguităţile liniilor de falie din comunitatea specialiştilor şi formatorilor de opinie.

În absenţa unei culturi civice a distincţiei liberalism etatism, problemele se mutau la viteza de execuţie a tranziţiei: alegaţiile neoliberale alertau publicul despre costul societal al întârzierilor, în timp ce oponenţii lor jucau cartea intervenţionismului – nu atât cel învechit, autarhic-protecţionist, cât cel modern, selectiv şi secvenţial asistenţial (fie el social, comercial-investiţional sau cultural). Rezultanta avea să fie un mental sceptic faţă de capitalism, pregnant în societatea românească.

CAPITALISMUL DE TRANZIŢIE – FORMARE ŞI DEFORMARE

Ca întotdeauna în istorie, rolul elitelor intelectuale a fost unul decisiv, însă nu neapărat fericit. Fie din convingeri doctrinar-istorice, fie din interes, mulţi intelectuali post-decembrişti au respins, cel puţin iniţial, o opţiune fermă în favoarea capitalismului în România. În proporţie covârşitoare, intelectualitatea postcomunistă s-a pronunţat în favoarea unei economii sociale de piaţă, văzută drept „a treia cale” (un soi de amestec libertate politică şi stat intervenţionist redistributiv) sau „economia cu faţă umană” [40].

În acest context, pentru afirmarea capitalismului în România, imperativă era reabilitarea sa morală, prin intermediul unei culturi economice dedicată lucid şi onest principiilor economiei de piaţă. De altfel, performanţele economice ale pieţei libere trebuie ele însele interpretate, în cheie interdisciplinară, prin prisma gradului în care aceasta beneficiază de un suport cultural-instituţional corespunzător, fără de care imputaţiile pot aluneca în sofisme.

În România, deşi liberalizarea şi privatizarea au constituit obiective explicite (adesea doar declarativ) ale programelor politice, etapizarea, ritmul şi calea înfăptuirii lor au pendulat între ezitări principiale sincere şi oportunism pragmatic feroce. Sursa inconsistenţelor tranziţiei era şi asimetria dintre „pachetele” de liberalizare şi proprietatea „reziduală” de stat. Liberalizarea fără privatizare era o „licenţă” pentru decapitalizarea economiei[41].

Experienţele din ţările Europei Centrale şi de Est – iar România nu a făcut excepţie – arată că numeroase reforme au fost dictate de interese (discreţionare) în favoarea diferitelor grupuri de presiune. În aproape toate cazurile existau grupuri de persoane care exercitau deja şi grupuri care doreau să exercite controlul asupra fostei proprietăţi socialiste, combinând logica obiectivă a calculului economic cu cea a extragerii de rente pe cale politică[42].

În privinţa emergenţei noului sector privat, „durerile tranziţiei” au dezvăluit că politica totalitară comunistă a erodat puternic tradiţia antreprenorială, întâmpinată cu bariere şi după. Evoluţia economică din România a fost mult timp circumscrisă alianţei de interese dintre aparatul statal şi o clasă de „întreprinzători” formaţi pe socoteala „banului public”, adică un soi de „capitalism clientelar” (crony capitalism), ca moştenire perpetuată aproape în mod instituţionalizat a vechiului „socialism de clan”.

4. REFORMĂ ŞI PROPRIETATE – ÎNTRE ECONOMIE ŞI POLITICĂ

Cum proprietatea privată constituie fundamentul libertăţii individuale necesară funcţionării pieţelor concurenţiale şi a democraţiei, reforma proprietăţii s-a impus destul de târziu drept componenta esenţială a transformării sistemice la care România se angaja, iar procesul a fost contestat deopotrivă de susţinătorii exigenţi ai privatizării, cât şi de la sceptici[43]. Reforma proprietăţii a constat, pe de o parte, în redefinirea bazelor constituţionale ale proprietăţii private[44] şi, pe de altă parte, în realocarea proprietăţii de stat prin privatizare. Într-un simbolic arc peste timp, gestul politic al naţionalizării de la 11 iunie 1947, ce marcase instaurarea comunismului în România, se cerea inversat prin privatizare.

Reforma urgentă a proprietăţii şi redefinirea statutului întreprinderilor economice se impunea însă şi din raţiuni practice, de funcţionare a economiei. Căderea regimului comunist pusese sub semnul întrebării întregul sistem de relaţii de subordonare ierarhică a întreprinderilor ce stătea la baza planificării centralizate. Chiar fără a fi explicit abrogate, o parte din legile în vigoare erau considerate depăşite şi au început să fie contestate, ignorate sau reinterpretate. În unele cooperative agricole de producţie ţăranii au început să-şi reclame terenurile care le aparţinuseră. Pentru a preveni o restructurare haotică şi generatoare de conflicte a economiei, era nevoie de măsuri deopotrivă urgente şi lucide de reformă.

SCHIŢE ŞI STRATEGII

Sub presiunea evenimentelor, guvernul provizoriu instalat la 27 decembrie 1989 a iniţiat unele măsuri limitate de liberalizare în economie[45] şi a decis înfiinţarea unei Comisii Speciale însărcinată cu elaborarea unui program al reformei economice.

Comisia a finalizat în mai 1990 documentul intitulat „Schiţă privind strategia înfăptuirii economiei de piaţă în România”[46]. În pofida caracterului său destul de general, ca şi a unor ambiguităţi privitoare la anumite opţiuni de politici economice[47], „Schiţa” oferă totuşi o primă imagine asupra drumului de parcurs pentru transformarea economiei. Temele şi recomandările din „Schiţă” au fost preluate în bună măsură în Programul de guvernare prezentat Parlamentului după alegerile generale din mai 1990 de Primul Ministru desemnat Petre Roman, programul fiind aprobat fără niciun vot împotrivă.

Ceea ce surprinde în aceste prime documente care deschid calea reformelor, este un radicalism şi optimism al intenţiilor şi declaraţiilor ce dezvăluie o înţelegere limitată a complexităţii schimbărilor declanşate şi chiar o doză de naivitate. Astfel, în viziunea expusă în primul program de guvernare, etapa de tranziţie de la economia supercentralizată la economia de piaţă urma să dureze doar doi ani.

Procesul de privatizare ar fi urmat să fie încheiat în linii mari încă din 1990 pentru sectoare precum comerţul, turismul, serviciile şi pentru unităţi industriale de mai mici dimensiuni, folosind o combinaţie de vânzări, concesionări sau închirieri. Sectorul public s-ar fi restrâns la câteva „domenii de interes general”, cum ar fi exploatarea bogăţiilor subsolului, sistemul energetic, sistemul de bază al transporturilor, o parte a pământului şi a exploatărilor agricole, apele, pădurile, producţia destinată apărării naţionale.

Surprinzător este şi faptul că unele subiecte, care aveau ulterior să se dovedească sensibile din punct de vedere politic, sunt ignorate sau abia menţionate în dezbaterile iniţiale: absenţa capitalului privat care ar fi trebuit să achiziţioneze volumul enorm de active productive ce urmau să facă obiectul privatizării, lipsa unei clase antreprenoriale capabile să preia iniţiativa în economie, pregătirea inadecvată a decidenţilor din întreprinderi pentru trecerea la un nou sistem de funcţionare, slăbiciunile şi inadecvarea sistemului financiar şi lipsa unei pieţe de capital, capabilă să ofere indicaţii privind valoarea reală a activelor privatizate sau problema structurii foarte concentrate a economiei care favoriza constituirea de monopoluri şi oligopoluri prin privatizare.

O temă la fel de importantă ignorată în documentele iniţiale este cea a restructurării şi retehnologizării întreprinderilor de stat. Dacă în celelalte ţări în tranziţie restructurarea întreprinderilor socialiste a constat în principal în dezmembrarea acestora în bucăţi privatizabile, în România s-au făcut eforturi substanţiale pentru reabilitarea şi retehnologizarea unor unităţi aflate în pragul falimentului[48].

POZIŢII ŞI OPOZIŢII

În scurtă vreme, ideile generale de reformă avansate prin programul de guvernare au început să se concretizeze prin adoptarea unui mare număr de legi şi crearea unor noi instituţii[49], astfel că înainte de sfârşitul anului 1991 cadrul legal al privatizării era definitivat[50]. Tot atunci începea să se afirme, însă, distincţia dintre de jure şi de facto în privinţa implementării reformelor menite să susţină construirea economiei de piaţă.

Principalele partide de opoziţie erau însă extrem de reticente faţă de propunerile guvernului. Cu toate că atât Partidul Liberal, cât şi Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (principalele partide de opoziţie) susţineau economia de piaţă, privatizarea şi liberalizarea, ele nu erau convinse că guvernul susţinut de Frontul Salvării Naţionale se îndreaptă cu adevărat spre instaurarea unei economii de piaţă. „Se vădeşte, fără nici un fel de putere de contestare a realităţii, că nu există o tendinţă obiectivă şi sinceră de privatizare şi democratizare. Tot ceea ce se face se face la suprafaţă, pentru a demonstra oarecum Occidentului că noi ne-am angajat pe drumul contractat prin angajamentele noastre; în realitate, totul se face de circumstanţă, toate măsurile sunt de aparenţă, în fond batem pasul pe loc”, declara Corneliu Coposu, liderul-simbol al opoziţiei[51].

5. PROCESUL PRIVATIZĂRII: CANTITATIV, CALITATIV, COMPARATIV

Aşa cum a rezultat din prevederile iniţiale ale legislaţiei anilor 1990 şi 1991, privatizarea din România s-a desfăşurat pe trei axe relativ independente unele de altele, distincte atât prin obiectivele principale urmărite, cât şi prin calendarul de desfăşurare şi metodele de transfer a proprietăţii folosite: restituirea proprietăţilor, vânzarea de active şi privatizarea întreprinderilor de stat.

VÂNZAREA DE ACTIVE APARŢINÂND STATULUI SAU ÎNTREPRINDERILOR DE STAT

Această axă a avut două componente: vânzarea locuinţelor şi vânzarea de active.

Vânzarea locuinţelor construite de şi aflate în proprietatea statului (administraţiei publice locale) către cei care le ocupau în calitate de chiriaşi a fost iniţiată la începutul anului 1990, în perioada guvernului provizoriu. Ea a fost extinsă ulterior şi la locuinţele deţinute de întreprinderile de stat. Vânzarea s-a făcut rapid şi în termeni deosebit de favorabili pentru cumpărători (ca preţ şi condiţii de creditare), astfel că această măsură a fost întotdeauna privită ca având predominat un caracter social[52].

Vânzarea de active productive deţinute de întreprinderile de stat a fost prevăzută de Legea privatizării atât ca o soluţie pentru a sprijini dezvoltarea sectorului privat antreprenorial în curs de formare, cât şi pentru restructurarea întreprinderilor de stat care în numeroase cazuri deţineau active în exces, nefolosite sau subutilizate[53]. În primii doi ani de derulare a programului de vânzare au fost finalizate aproape 3.000 de tranzacţii. Treptat însă, pe măsură ce avansa „marea privatizare”, respectiv vânzarea de acţiuni ale întreprinderilor de stat, interesul pentru vânzarea de active productive a scăzut[54]. Vânzarea de active sau „mica privatizare” a avut în România o amploare mult redusă în comparaţie cu ţări precum Cehia, Ungaria, Germania răsăriteană şi Polonia, care au reuşit în această etapă privatizarea unor sectoare întregi ale economiei, cum ar fi comerţul, turismul şi majoritatea serviciilor.

RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR NAŢIONALIZATE, CONFISCATE SAU PRELUATE ABUZIV DE REGIMUL COMUNIST

Această axă a privatizării din România are, la rândul ei, trei componente: retrocedarea terenurilor agricole, restituirea locuinţelor naţionalizate şi acordarea de compensaţii persoanelor ale căror proprietăţi au fost naţionalizate.

Retrocedarea terenurilor agricole a stat la baza reformei proprietăţii din agricultură şi a fost influenţată de istoria şi modul specific de organizare a agriculturii româneşti. Până în 1989, aproximativ 85 la sută din terenurile agricole din România erau exploatate prin intermediul a aproximativ 3.800 de cooperative agricole de producţie şi 370 de întreprinderi agricole de stat[55]. Pământul deţinut de cooperativele agricole de producţie provenea din terenurile cu care ţăranii fuseseră obligaţi să se înscrie în cooperativă în perioada colectivizării forţate din anii 1950 și începutul anilor 1960. Juridic, aceste terenuri nu fuseseră niciodată transferate în proprietatea cooperativei. Legea fondului funciar din 1991 recunoaşte această stare de fapt şi decide „reconstituirea dreptului de proprietate” asupra terenurilor deţinute de cooperative în favoarea foştilor proprietari sau a moştenitorilor acestora. Legea introduce însă unele restricţii (fără justificare juridică) asupra restituirilor, cum ar fi o limită maximă de 10 hectare ce puteau fi atribuite unei familii, interdicţia de a vinde terenul restituit un număr de ani sau dreptul comisiilor locale de retrocedare de a schimba amplasamentul terenurilor restituite faţă de amplasamentele originale. În plus, legea acordă dreptul de a primi teren în proprietate şi membrilor cooperatori care nu au contribuit cu pământ la crearea cooperativei, dar au lucrat cel puţin trei ani în respectiva unitate. Aceste încălcări ale principiului restituirii integrale reflectă atât dificultăţi obiective legate de reconstituirea unei situaţii existente cu multe decenii în urmă, cât şi o anumită percepţie dominantă la începutul anilor ’90 privitoare, de exemplu, la justiţia socială, riscul de perturbare profundă a producţiei agricole şi de declanşare a unei crize alimentare ca urmare a reformei proprietăţii, riscul de apariţie a tranzacţiilor speculative cu terenuri şi chiar riscul concentrării proprietăţii şi reapariţia „moşierimii”. În aceste condiţii, punerea în practică a prevederilor Legii fondului funciar a dus la un lung şir de contestaţii şi dispute politice timp de 25 de ani[56]. În ciuda nenumăratelor obstacole întâmpinate în punerea în aplicare a reformei proprietăţii din agricultură care au dus la întârzieri în eliberarea efectivă a titlurilor de proprietate, recensământul general agricol din 2002 arată că proprietatea privată îşi redobândise pe deplin drepturile. Din totalul suprafeţei agricole utilizate a ţării de 13,9 milioane hectare, doar 21% mai erau în proprietatea unităţilor de administraţie publică locală şi reprezentau în general păşuni comunale. Restul suprafeţei agricole era deţinută de gospodării individuale şi asociaţii familiale (55%) şi diferite forme de exploataţii agricole cu personalitate juridică private – asociaţii agricole, societăţi comerciale sau alte tipuri de exploataţii[57]. Reforma proprietăţii în agricultură a rezultat într-o extremă fragmentare a exploataţiilor: suprafaţa medie agricolă utilizată de o gospodărie individuală era de 1,73 hectare[58].

Restituirea locuinţelor naţionalizate sau preluate abuziv de regimul comunist[59] a pus cele mai multe probleme legale, etice şi sociale. Potrivit unor estimări, în anul 1990 existau între două şi trei milioane de persoane care ocupau în calitate de chiriaşi o parte din imobilele naţionalizate. Unele imobile erau folosite ca dispensare, grădiniţe, sedii de ambasade, de partide politice sau de instituţii publice. Orice demers (inclusiv în justiţie) al vechilor proprietari care încercau să-şi recupereze imobilele se lovea de rezistenţa actualilor ocupanţi ai acestora, care considerau că au dreptul de a fi protejaţi. Principalele partide politice tindeau să se situeze fie în favoarea chiriaşilor (susţinuţi mai ales de partidele de stânga), fie în favoarea foştilor proprietari (susţinuţi de partidele istorice), iar balanţa soluţiilor de reglementare a înclinat de-a lungul timpului într-o parte sau alta, influenţată fiind şi de nenumărate decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate împotriva statului român. După numeroase ajustări legislative, întotdeauna incomplete şi nesatisfăcătoare, iniţiate de-a lungul timpului, în 2005 este înfiinţată Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, care are ca obiectiv finalizarea procesului de retrocedare a imobilelor şi a terenurilor agricole şi forestiere confiscate de regimul comunist sau despăgubirea proprietarilor atunci când retrocedarea nu mai este posibilă. În iulie 2017, ANRP raporta ca soluţionate 20 de mii din cele 30 de mii de dosare depuse în domeniul fondului funciar, în vreme ce dosarele referitoare la proprietăţi imobiliare au un procentaj de soluţionare mult mai mic, respectiv 20 de mii soluţionate din peste 60 de mii dosare înregistrate. Au fost restituite în natură 10.500 de imobile şi se estimează că despăgubirile în bani vor atinge aproximativ 5 miliarde de euro[60]. Schimbările legislative frecvente, incertitudinile legate de soluţionare, durata prea mare a procesului, numeroasele contestaţii şi litigii, precum şi suspiciunile de corupţie şi fraudă legate de unele restituiri[61] au creat neîncredere şi exasperare, făcându-i pe mulţi jurnalişti să se refere la „mafia retrocedărilor” în discursul lor pe această temă.

Compensarea persoanelor ale căror proprietăţi au fost naţionalizate este ultima componentă a restituirilor ce căuta să rezolve situaţia celor care nu mai puteau primi înapoi proprietăţile industriale, bancare, de asigurări sau diverse alte afaceri preluate de către stat la sfârşitul anilor 1940. Legea privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei[62] prevede ca soluţie înfiinţarea unui vehicul financiar specializat, Fondul Proprietatea, ca fond de investiţii al cărui capital urma să fie constituit prin aport de acţiuni la unele din cele mai valoroase societăţi comerciale aflate în proprietatea statului[63]. Persoanele îndreptăţite a fi despăgubite pentru pierderile suferite la naţionalizare au primit până în septembrie 2011 cele 13,77 miliarde de acţiuni cu valoare nominală de 1 leu, Fondul Proprietatea (administrat de Franklin Templeton Investment Management) fiind listat la Bursa de Valori Bucureşti din anul 2011.

PRIVATIZAREA ÎNTREPRINDERILOR DE STAT

Aceasta este cea mai importantă axă a schimbării regimului proprietăţii în ţările în tranziţie atât prin valoarea activelor vizate, cât şi prin implicaţiile economice, sociale şi politice ale acestei acţiuni. Este, de asemenea, o provocare fără precedent în istorie ca efort organizatoric şi ca diversitate a soluţiilor de privatizare aplicate[64].

Primul pas în pregătirea privatizării în România a fost cel al schimbării statutului juridic al întreprinderilor de stat. Legea din 1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat prevedea două soluţii alternative de organizare a acestora: ca „regii autonome” sau ca „societăţi comerciale”. Regiile autonome (a căror denumire dezvăluie inspiraţia franceză a acestui tip de entitate) sunt companii ce desfăşoară activităţi în domenii „strategice”, care rămân sub controlul şi în proprietatea statului. Toate celelalte întreprinderi urmau să se organizeze ca societăţi comerciale (pe acţiuni sau cu răspundere limitată).

Modul în care a fost pusă în aplicare reforma întreprinderilor oferă o primă indicaţie asupra rezistenţei la privatizare a unei bune părţi a clasei politice, a administraţiei publice şi a conducerii multor companii de stat, care au făcut totul pentru a încadra ca „regii autonome” entităţi care erau departe de a avea caracterul „strategic” presupus de lege – crescătorii de cai, edituri, tipografii, unităţi de colectare şi procesare a plantelor medicinale etc. Practic, jumătate (47%) din activele statului au ajuns să fie deţinute de cele 950 de regii autonome[65] de subordonare locală sau centrală create în această perioadă şi au fost astfel excluse de la privatizare[66].

Anomalia scoaterii de sub incidenţa privatizării a jumătate din economia românească a început să fie corectată abia după 1997, când o nouă coaliţie politică a ajuns la guvernare. O bună parte a regiilor autonome au fost transformate în „companii naţionale”, deschizând astfel calea marilor privatizări din sectorul energetic. Cu toate acestea, regiile autonome au persistat: în 2014 figurau în evidenţele Ministrului Finanţelor aproximativ 100 de regii autonome de interes local şi 15 regii în subordinea ministerelor.

În ceea ce priveşte jumătatea privatizabilă a economiei, România a optat pentru o soluţie de privatizare mixtă, care îmbină distribuirea gratuită a unei părţi din acţiunile societăţilor comerciale de stat tuturor cetăţenilor care se califică[67] cu procedee tradiţionale de privatizare prin vânzare de acţiuni. Pentru punerea în aplicare a acestei soluţii mixte prescrise de Legea privatizării[68], în 1992 au fost înfiinţate cinci Fonduri ale Proprietăţii Private (FPP), concepute ca vehicul pentru distribuirea gratuită de acţiuni, şi Fondul Proprietăţii de Stat (FPS), care avea ca misiune vânzarea participaţiilor deţinute de stat. În anul 1993 statul a transferat efectiv proprietatea asupra acţiunilor sau a părţilor sociale pentru 5.934[69] de societăţi comerciale rezultate din reorganizarea întreprinderilor de stat, un procentaj de 70 la sută revenind Fondului Proprietăţii de Stat şi 30 la sută Fondurilor Proprietăţii Private.

Peste 18 milioane de cetăţeni români au primit la sfârşitul anului 1992[70] câte un carnet cu cinci „certificate de proprietate” care puteau fi folosite pentru achiziţia de acţiuni ale unor societăţi puse în vânzare în programul de privatizare sau puteau fi vândute altor cetăţeni români. Persoanele care nu-şi foloseau astfel certificatele urmau să devină acţionari la cele cinci fonduri de investiţii financiare în care Fondurile Proprietăţii Private se transformau în termen de cinci ani de la înfiinţare. La împlinirea termenului de 5 ani, în 1997, Fondurile Proprietăţii Private, devenite Societăţi de Investiţii Financiare, constată că au în jur de 10 milioane de acţionari, ceea ce înseamnă că majoritatea covârşitoare a cetăţenilor nu şi-au folosit titlurile pentru a participa la procesul de privatizare în mod direct. Mai mult decât atât, multe persoane nu se preocupă deloc de deţinerile lor de acţiuni la societăţile de investiţii financiare şi probabil că nu ştiu că deţin astfel de titluri[71].

Fondul Proprietăţii de Stat a semnat primele contracte de vânzare de acţiuni în aprilie 1993. Potrivit legii privatizării, FPS ar fi trebuit să elaboreze planuri anuale de vânzare a minimum 10 la sută din acţiunile deţinute, astfel ca în decurs de 7 ani să ajungă la lichidarea întregului portofoliu. Această ţintă ambiţioasă nu a fost atinsă niciodată şi procesul de vânzare a companiilor din portofoliul Fondului Proprietăţii de Stat nu s-a încheiat nici astăzi, la 25 de ani de la începuturile sale şi după un lung şir de schimbări legislative ce au modificat denumirea, rolul şi atribuţiile instituţiei. După 1999, societăţi din portofoliul FPS încep să fie trecute la alte ministere şi agenţii, instituţia încetează a mai fi singura entitate mandatată să vândă participaţiile statului, iar rolul său în procesul de privatizare este mult diminuat.

Între anii 1992 şi 2004, Fondul Proprietăţii de Stat (redenumit Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, în anul 2000) a încheiat un număr de 10.789 de contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni pentru un număr de 7.629 de societăţi, din care 1.415 contracte au fost reziliate sau desfiinţate[72].

În perioada de început a activităţii Fondului Proprietăţii de Stat, cea mai mare parte a privatizărilor a constat în vânzări de acţiuni către salariaţii şi conducerea societăţilor în condiţii preferenţiale – aşa-numita „metodă MEBO” –, procedură standardizată aplicată unui număr de peste 800 de societăţi mici şi mijlocii. După 1997, încep să fie iniţiate şi privatizări de anvergură mai mare (Romtelecom, Banca Română pentru Dezvoltare) şi este abordată cu mai mult curaj chestiunea societăţilor care ani de zile înregistraseră pierderi şi acumulaseră datorii foarte mari. Câteva dintre acestea au fost vândute la preţul simbolic de 1 euro (IMGB, Roman Braşov, Combinatul Siderurgic Reşiţa) sau la preţuri relativ scăzute (Combinatul Siderurgic Galaţi), cu condiţia achitării datoriilor şi a efectuării unor investiţii.

Multe din aceste privatizări au fost intens criticate şi au fost declanşate anchete pentru investigarea lor. Mediatizarea intensă a unor astfel de cazuri a contribuit la formarea unei atitudini publice mai degrabă negative cu privire la procesul de privatizare în general.

SCURT BILANŢ AL PROPRIETĂŢII ÎN ECONOMIE

În 2015, economia privată contribuia cu peste 80 la sută la crearea PIB, o creştere de peste şase ori a ponderii sale în comparaţie cu anul 1989. Totodată, a crescut la 83 la sută ponderea capitalului privat în economie[73]. Dincolo de viabilizarea economiei în ansamblu, odată cu extinderea sferei proprietăţii private, statul însuşi a beneficiat: în primă instanţă, prin încasările din privatizare[74], apoi prin fluxul de încasări fiscale, contrafactual superioare.

Conform datelor Ministerului Finanţelor Publice, în anul 2017, statul deţine încă o participaţie majoritară sau integrală la un număr de 208 de societăţi comerciale subordonate guvernului central şi 892 societăţi de subordonare locală, având în total 250.800 de angajaţi. România nu face notă discordantă în peisajul european sub acest aspect[75], însă se disting performanţele slabe[76] ale entităţilor controlate de stat, dominante în energie şi transporturi.

6. SCHIMBAREA CONTINUĂ – AMPRENTA INTEGRĂRII EUROPENE

Pentru România, istoria drumului de la plan la piaţă este exemplul perfect al unei evoluţii instituţionale graduale, al cărei deziderat ultim este recuperarea legăturii paşnice şi productive dintre individualitate şi comunitate. Transformarea de sistem reflectă, de fapt, un proces complex de armonizare între instituţiile formale şi administrative, pe de o parte, şi instituţiile informale şi culturale, pe de altă parte. Schimbarea economică, politică, socială înseamnă o schimbare a regulilor jocului în societate.

Punctul de cotitură în consolidarea instituţională a economiei de piaţă în România l-a constituit integrarea în Uniunea Europeană. Dincolo de performanţele remarcabile în planul creşterii economice obţinute în acest deceniu de apartenenţă comunitară, parcursul României în Uniunea Europeană constituie încă, pe măsura integrării, cel mai semnificativ context pentru schimbarea regulilor jocului în societate, în direcţia economiei de piaţă, a statului de drept şi a domniei, netulburate, a legii.

Dacă Uniunea a oferit României ocazia redescoperirii filonului ei civilizaţional istoric, după jumătate de secol de anestezie comunistă, Europa însăşi are de învăţat de la flancul său răsăritean o lecţie utilă în a depăşi şi poate chiar preveni derapajele care însoţesc episoadele de criză: niciodată în istorie ordinea şi bunăstarea în societate nu au putut fi create prin mai puţină libertate individuală şi proprietate privată. Niciun plan de reformă a construcţiei comunitare nu poate nesocoti un astfel de adevăr simplu.

În prezent, Uniunea Europeană se află într-un moment important din perspectiva reaşezării şi, foarte probabil, a consolidării prerogativelor sale. Contextul politic şi economic actual nu este lipsit de forţe centrifuge, cele care cultivă sentimentul anti-european şi populismul politic. Acest context impune opţiuni clare şi o viziune responsabilă privind viitorul european al României, spre binele românilor.

Din acest punct de vedere, privind în urmă, în plan transformaţional-social şi comparativ-european, la cei 10 ani de când România are calitatea de ţară membră a Uniunii Europene, este uşor de înţeles de ce destinul României nu mai poate fi privit distinct sau izolat în raport de viitorul Uniunii şi de aprofundarea integrării europene, cea economică şi monetară – prin excelenţă. În acest sens, la ceasul aniversării sale centenare, România trebuie să-şi valorifice şansa deosebită de a-şi prefigura următorii paşi europeni, în mod cât mai serios, pentru ca integrarea noastră europeană să avanseze pe o treaptă consistentă de convergenţă, predictibilitate şi europenism.

O Românie cu adevărat europeană nu poate fi imaginată altfel decât prin aderarea la zona euro, prin care să fie consolidată pe deplin convergenţa economică şi instituţională de care România a beneficiat ca ţară membră. Aderarea la zona euro este procesul instituţional şi politic ce indică opţiunea strategică a României în privinţa proiectului european. Iar Euro, în esenţă, devine proiectul continental care dă sens viitorului Uniunii Europene, fără de care integrarea economică pare a rămâne un simplu deziderat pe agendele de la Bruxelles.

Aşa cum transpare şi din discursul privind starea Uniunii 2017 al preşedintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, pronunţat miercuri, 13 septembrie 2017, în faţa membrilor Parlamentului European, România are deopotrivă un loc în Europa „mai unită, mai puternică şi mai democratică”, precum şi un rol în reformarea ei, pe care experienţa românească o confirmă a fi una a libertăţii şi solidarităţii naturale. Exercitarea acestui rol e parte din valoarea adăugată de România – atât sieşi, cât şi restului Uniunii Europene.

BIBLIOGRAFIE

Aligică Paul Dragoş şi Evans, Anthony J.  The neoliberal revolution in Eastern Europe: economic ideas in the transition from communism. Cheltenham, UK & Northampton, MA, USA: Edward Elgar.

Åslund Anders şi Djankov Simeon(eds.). 2014. The great rebirth: lessons from the victory of capitalism over communism. Washington, DC: Peterson Institute of International Economics.

Balcerowicz 2001. Libertate şi dezvoltare. Bucureşti: Editura Compania.

Ban 2016. Ruling ideas. How global neoliberalism goes local. New York, NY: Oxford University Press.

Christiansen 2011. The size and composition of the SOE sector in OECD countries. OECD Corporate Governance Working Papers 5.

Dobrescu 2002. Tranziţia în România. Abordări econometrice. Bucureşti: Editura Economică.

European Commission. 2016. State-owned enterprises in the EU: lessons learnt and ways forward in a post-crisis context. Institutional Papers

Frydman Roman şi Rapaczynski, Andrej. 1994. Privatizarea în Europa Răsăriteană: este statul în declin? Bucureşti: Editura Oscar Print.

Gwartney James D. şi Stroup Richard L. 1995. Economie şi prosperitate. Introducere în teoria şi practica progresului economic. Bucureşti: Editura Alutus.

Havrylyshyn 2006. Divergent paths in post-communist transformation: capitalism for all or capitalism for the few? Houndmills, UK: Palgrave MacMillan.

Iancu 2000. Politică şi economie. Repere ale unui sistem economic performant. Bucureşti: Editura Expert.

Institutul Naţional de Cercetări Economice „Costin C. Kiriţescu”. 1991. Tezaur 1991, vol. VI – Colectivul interdisciplinar „Tezele I.N.C.E. privind Strategia dezvoltării economiei naţionale a României”, Buletinul nr. 1(a). Bucureşti: Academia Română, Centrul de Informare şi Documentare Economică.

Kornai János. 1998. From socialism to capitalism: what is meant by the “change of system”. London, UK: Social Market Foundation.

Kornai János. 2005. The great transformation of Central Eastern Europe: success and disappointment (Presidential Address, delivered at the 14th World Congress of the International Economic Association in Marrakech, Morocco on August 29, 2005), http://www.kornai-janos.hu/Kornai2006%20The%20great%20transformation%20–%20EconTrans.pdf – accesat 01.08.2017.

Marinescu Cosmin (coord.); Glăvan Bogdan; Staicu Gabriel; Pană Marius-Cristian şi Jora Octavian-Dragomir. 2012. Capitalismul.  Logica libertăţii. Bucureşti: Editura Humanitas.

McCloskey Deirdre N. 2016. Bourgeois equality: how ideas, not capital or institutions, enriched the world. Chicago, IL: University of Chicago Press.

Mises Ludwig von. [1920] 1990. Economic Calculation in the Socialist Commonwealth. Auburn AL: Ludwig von Mises Institute.

North Douglass C. (ed.). 1997. Transforming post-communist political economies. Washington, DC: National Resource Council, National Academy of Sciences.

North Douglass C. 1990. Institutions, institutional change and economic performance. Cambridge, MA: Cambridge University Press.

Postolache Tudorel (coord.). 1990. Schiţă privind strategia înfăptuirii economiei de piaţă în România. Bucureşti: Academia Română, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii.

Ruhl Christof şi Dăianu Daniel (eds.). 1999. Economic transition in Romania: past, present and future. The World Bank & Centrul Român de Politici Economice.

Schmieding Holger. 1993. From plan to market: on the nature of the transformation crisis. Review of World Economics (Weltwirtschaftliches Archiv) 129(2): 216–253.

Tismăneanu 2003. Stalinism for all seasons: a political history of Romanian communism. Berkeley & Los Angeles, CA: University of California Press.

Williamson 1985. The economic institutions of capitalism. Firms, markets, relational contracting. New York, NY: The Free Press.

 

NOTE 

[1] Pentru o discuţie conceptuală mai amplă, a se vedea Cosmin Marinescu et al. (2012).

[2] Un articol din 1920 al lui Ludwig von Mises a declanşat în gândirea economică binecunoscuta „dezbatere asupra calculului economic în socialism”, purtată de Mises, Hayek şi Robbins, pe de o parte, şi Lange, Dickinson, Taylor şi Lerner, pe de alta. Aceştia din urmă considerau că proprietatea de stat este compatibilă cu viziunea neoclasică a pieţei ca mecanism de „planificare” descentralizată, de unde şi posibilitatea de a copia funcţiile pieţei într-un sistem în care mijloacele de producţie sunt în proprietatea statului. După 1990, aşa cum a demonstrat însăşi tranziţia din Europa Centrală şi de Est, o asemenea ipoteză s-a dovedit pe deplin eronată.

[3] Funcţionarea socialismului era ironizată prin sintagma: „Ei pretind că ne plătesc, noi ne facem că muncim”.

[4] Angajarea în proiecte măreţe, à la „epoca de aur”, ar decurge „dintr-o lene uriaşă: slujbaşilor statului le este mult mai uşor să proiecteze una sau două uzine mari, decât să planifice şi să coordoneze activitatea a o sută de întreprinderi mici” (Balcerowicz 2001, 81). Însă problema nu ţinea de „comoditate”, ci de calculabilitate. Chiar şi cei mai harnici şi talentaţi birocraţi sunt incapabili să planifice coerent din punct de vedere economic.

[5] Iar o societate lipsită de calcul monetar este una fără sistem economic. Astfel, Mises (1920) exprima obiectiv o concluzie demonstrabilă a ştiinţei economice: „[A]colo unde nu există piaţă, nu există un sistem al preţurilor, iar acolo unde nu există un sistem al preţurilor, nu poate exista «calculul economic»; dacă nu există calcul economic, nu există nici economie. […] Ceea ce se numeşte o economie planificată, nu este deloc economie”.

[6] În esenţă, libertatea şi dreptatea izvorăsc, îndeobşte şi deopotrivă, din regulile dreptului de proprietate; în absenţa unor limite de meum şi tuum nici nu ar mai putea să existe justiţie sau stat de drept.

[7] „Un liberalism total acordat ab iniţio unei economii cu structuri hipercentralizate şi cu un grad ridicat de concentrare riscă să conducă la dezechilibre structurale şi mai mari, la adevărate rupturi de structuri echivalente cu crahul şi haosul” (Gheorghe Zaman, Direcţii ale abordării şi soluţionării crizei economice structurale în România, în Colectivul interdisciplinar Tezele I.N.C.E. privind Strategia dezvoltării economiei naţionale a României, Buletinul nr. 1(a), Tezaur, 1991, volumul VI).

[8] Nu există un consens în literatură în legătură cu momentul încheierii tranziţiei. Faptul că, bunăoară, procesul de armonizare legislativă (adoptarea acquis-ului comunitar) continuă şi după aderare, că există derogări temporare sau condiţionalităţi monitorizate poate să fie un indicator al prelungirii procesului de transformare pentru statele membre foste socialiste.

[9] O bine documentată retrospectivă comparativă oferă Oleh Havrylyshyn, Xiaofan Meng şi Marian Tupy, 25 years of reforms in ex-communist countries. Fast and extensive reforms led to higher growth and more political freedom, Policy Analysis 795, Cato Institute, July 2016.

[10] Vezi şi Peter Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, Cornell University Press, 2007.

[11] Termen consacrat de János Kornai; a se vedea şi lucrarea sa, The transformational recession: the main causes, Journal of Comparative Economics 19(1), 1994).

[12] De exemplu, Mircea Coşea – de numele căruia se leagă programul de privatizare „în masă” – arăta că „o economie capitalistă poate să fie gestionată de social-democraţie, dar social-democraţia nu poate genera capitalism” (Masa rotundă România Capitalistă. Clişee şi realităţi, 19 iunie 2002, www.ili.ro).

[13] A se vedea şi analiza exploratorie a lui Jànos Kornai, 1990.

[14] Terapia de şoc viza lansarea unui program de reformă exhaustiv şi rapid, care presupune cât mai multe reforme într-un timp cât mai scurt; raţiunea „şocului” este plastic formulată de preşedintele ceh Václav Havel, prin aceea că „nu se poate traversa o prăpastie în doi paşi”. Terapia graduală avea în vedere transformarea economiilor socialiste prin reforme parţiale succesive; în termenii liderului chinez Deng Xiaoping, abordarea gradualistă înseamnă că „trebuie să simţi piatra pentru a putea trece apa”.

[15] Despre puterea prometeică a ideilor liberale în destinul civilizaţiei occidentale, vezi şi McCloskey (2016).

[16] Vezi Charles Tilly, 1984, Big Structures, Large Processes, Huge Comparisons, Russel Sage Foundation.

[17] Folosind termenul, nu şi diagnoza lui Karl Polányi, 1962 [1944], The Great Transformation: the political and economic origins of our time, Beacon Paperback.

[18] În primul deceniu al tranziţiei au fost adoptate zeci de acte legislative privind investiţiile străine, mediul investiţional fiind viciat de inconsecvenţa guvernanţilor (Adevărul Economic, nr. 42, 17–23 octombrie, 2001).

[19] În cadrul unui studiu întreprins în ţări central şi est europene, la întrebarea „Ce preferaţi: reorganizarea radicală a societăţii printr-o acţiune de revoluţionare majoră sau îmbunătăţirea graduală a societăţii prin reforme?”, 75% dintre cehi, 82% dintre sloveni şi 67% dintre lituanieni au ales calea secundă (nota bene: aceste ţări sunt printre cele angajate cel mai devreme şi ferm pe calea reformelor) – a se vedea Loek Halman, 2001, The European values study: a third wave, Tilburg University.

[20] A se vedea Anders Åslund, Peter Boone şi Simon Johnson, 1996, How to stabilize: lessons from post-communist countries, Brookings Institution Papers on Economic Activity 1.

[21] Acesta evaluează aspecte precum marea privatizare, mica privatizare, guvernanţa şi restructurarea întreprinderilor, liberalizarea preţurilor, comerţul şi regimul cursului de schimb şi politica concurenţei. Evaluările acoperă întreaga perioadă a tranziţiei, fiind disponibile online la http://www.ebrd.com/what-we-do/economic-research-and-data/data/forecasts-macro-data-transition-indicators.html.

[22] Pentru o revizie cuprinzătoare a literaturii de evaluare a tranziţiei, a se vedea şi Oleh Havrylyshyn, Xiaofan Meng şi Marian L. Tupy, 2016, 25 years of reforms in ex-communist countries. Fast and extensive reforms led to higher growth and more political freedom, Policy Analysis 795, Cato Institute, iulie.

[23] Termen consacrat de János Kornai. A se vedea şi lucrarea sa, The transformational recession: the main causes, Journal of Comparative Economics 19(1), 1994.

[24] Excursuri istoriografice şi sociologice referitoare la realul sau fictivul „excepţionalism românesc” se găsesc în „dialogul” deschis de Lucian Boia (De ce este România altfel?, Humanitas, 2012) – premers de câteva alte lucrări ale sale – cu suita de autori grupaţi în volumul coordonat de Vintilă Mihăilescu (De ce este România astfel? Avatarurile excepţionalismului românesc, Polirom, 2017).

[25] Pentru un succint tratament conceptual despre ideologii, instituţii şi extragere de rente în capitalismul disfuncţional („crony capitalism” / „capitalism de cumetrie”), a se vedea Paul Dragoş Aligică şi Vlad Tarko (Crony capitalism: rent seeking, institutions and ideology, Kyklos 62 (2), 2014); ilustrări despre cazul românesc, în cartea lui Tom Gallagher (Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace, Humanitas, 2004).

[26] La un sfert de secol de la debutul transformărilor post-socialiste, organizaţii economice internaţionale care au acompaniat activ procesul au publicat studii retrospective (International Monetary Fund: 25 years of transition: post-communist Europe and the IMF, 2014; European Commission: 25 years after the fall of the Iron Curtain. The state of integration of East and West in the European Union, 2014; EBRD, 25 years of the EBRD: The people’s view on transition, 2016). Un exerciţiu interesant ar fi compararea evaluărilor ex post (din prezent) cu recomandările ex ante (din epocă), pentru a se observa exerciţiul de descoperire reciprocă a fenomenelor asociate transformărilor deopotrivă de către sfătuitori şi cei sfătuiţi.

[27] Deşi termenul de „neoliberalism” (utilizat uneori peiorativ) insinuează „radicalism laissez faire”, el este, de fapt, forma diluată a „liberalismului clasic”, de secol XIX. El a apărut drept reacţie la confiscarea de către stânga modernă a termenului „liberal”. Alte etichete pentru neoliberalism: Economic Rationalism, Monetarism, Thatcherism, Reaganomics, Neoconservatism, Managerialism, Contractualism, Washington Consensus.

[28] Cei mai cunoscuţi economişti români sunt, într-o formă sau alta, adepţi ai „naţionalismului economic”. Tradiţia clasic liberală a absentat nu doar la economiştii români de formaţie, ci, în genere, la intelectualitatea română pre-comunistă, cu puţine excepţii în secolele XIX (Ion Ghica, Ioan Strat, Nicolae Şuţu) şi XX (Emanuel Neuman, Nicolae Steinhardt).

[29] Critica economică intra-sistem (nu anti-sistem) în România socialistă a fost rarisimă şi defazată. De pildă, criticile cu audienţă internaţională ale lui János Kornai la finele anilor 1950 aveau o replică românească abia în anii 1980 (Vasile Pilat şi Daniel Dăianu, 1984, Some problems of the development of European socialist economies. Revue Roumaine d’Etudes Internationales 18 (3)).

[30] O străpungere avea totuşi să vină din considerente de necesitate ale regimului comunist. Păstrând moratoriul asupra temelor „calitative” din ştiinţa economică, autorităţile aveau nevoie în aparatul de planificare, însetat de eficientizare, de economişti cu înalte abilităţi „cantitative”, din spaţiul tehnicilor dense în formalism matematic. Destinderea relaţiilor cu Vestul, pe fondul frondei faţă de tutoriatul Moscovei, le deschidea câtorva economişti români uşile unor universităţi occidentale şi organizaţii interguvernamentale. Spre pildă, modelarea economică input-output, documentată de o serie de economişti români – Emilian Dobrescu, Aurel Iancu, Gheorghe Zaman – avea să devină un aliat preţios în procesele de planificare, într-un sistem (socialist) în care preţurile (monetare) oglindeau deformat cererea şi oferta în economie.

[31] Niciun economist român nu apare în monumentalul tratat al lui Joseph A. Schumpeter (History of economic analysis, Allen & Unwin, 1954). Niciun economist român nu este citat în foarte cuprinzătorul volum coordonat de Hans-Jürgen Wagener (Economic thought in communist and post-communist Europe, Routledge, 2008). Prestigiosul volum colectiv editat de Anders Åslund şi Simeon Djankov (2014), în urma unui simpozion internaţional al Peterson Institute for International Economics, care a reunit „după 25 de ani” personalităţi-cheie ale tranziţiei post-socialiste, nu a avut niciun autor român invitat.

[32] Vezi Silviu Cerna, 2012, Gândirea economică românească în perioada postcomunistă, Œconomica 21 (2).

[33] Spre finalul primului deceniu al tranziţiei, apar contribuţii ştiinţifice structurate în materie, semnate de autori români. Între acestea se remarcă Ruhl şi Dăianu (1999), Iancu (2000), Dobrescu (2002).

[34] Pentru legătura dintre provocările tranziţiei economice şi şcoala economică a noului instituţionalism, a se vedea şi volumul editat de North (1997).

[35] Deschizătoare de drumuri pentru noul instituţionalism sunt lucrările lui Williamson (1985) şi North (1990).

[36] O lectură clasic liberală a transformării de sistem ar fi introdus în dezbaterea publică mai clar subiecte precum: (i) faptul că soluţia la problema informaţională care face socialismul imposibil reclamă proprietate privată completă asupra factorilor de producţie (element care mai departe dă coerenţă liberalizării preţurilor); (ii) „a treia cale” este o cale incoerentă şi instabilă; (iii) oferta de monedă trebuie să fie ţinută departe de interferenţe politice; (iv) dimensiunea implicării în economie a guvernului trebuie redusă la minimum; (v) tranziţia nu este un proces anti-comunist (o răfuială cu oameni), ci un proces pro-piaţă (de înţeleaptă construcţie instituţională). Cu mult înainte de apariţia neo-instituţionalismului, Şcoala Austriacă avea să recupereze tradiţia clasic liberală şi să inspire, în diverse grade, gânditori şi curente de gândire. Unele ţări central şi est-europene au beneficiat în puncte-cheie de decizie de economişti cu solide lecturi clasic liberale, chiar dacă le-au „editat” din raţiuni de acceptabilitate politică – Václav Klaus (Cehia), Leszek Balcerowicz (Polonia), Mart Laar (Estonia).

[37] Asociaţia Generală a Economiştilor din România (fondată în 1913 şi reactivată în 1990); aceasta a înfiinţat publicaţia de largă audienţă Economistul.

[38] Societatea Română de Economie (fondată în 1991); aceasta a înfiinţat revista academică Œconomica).

[39] Centrul Român de Politici Economice (fondat în 1998).

[40] Este memorabilă platforma politică a anilor ’90, care părea să pogoare bunăstare peste români prin simpla trimitere la „socialismul de piaţă”, cel „ştiinţific”, ale cărui idealuri fuseseră doar întinate de comuniştii aflaţi până atunci la cârma statului.

[41] Schmieding (1993) pune punctul pe „i” cu privire la caracterul nefast al liberalizării fără privatizare: întreprinderile de stat devin, de fapt, întreprinderile „nimănui”, iar cei din interiorul acestora (insiders) devin, de facto, stăpânii (exploatatorii) unor active care continuă, de jure, să fie în proprietate de stat.

[42] Teoria Public Choice arată că „privatizarea poate să conducă la atenuarea presiunii politice în favoarea intervenţiei statului, dar ea poate, de asemenea, să conducă la creşterea presiunii şi nu există niciun motiv a priori să credem că primul rezultat este mai probabil decât ultimul” (Frydman şi Rapaczynski 1994, 273).

[43] O trecere în revistă a principalelor argumente critice, în John Nellis, 1999, Time to rethink privatization?.

[44] Constituţia elaborată în 1991 stipulează explicit (prin art. 41) printre drepturile şi libertăţile fundamentale garantarea dreptului de proprietate şi protecţia proprietăţii private.

[45] Printre acestea se remarcă acordarea dreptului de utilizare în interes personal a unor suprafeţe agricole de către membrii cooperatori (Decretul-Lege 42 privind unele măsuri pentru stimularea ţărănimii, din ianuarie 1990) şi dreptul de a desfăşura activităţi economice (Decretul-Lege 54 privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi bazate pe libera iniţiativă”, din februarie 1990).

[46] A se vedea Postolache (1990).

[47] Spre exemplu, una din temele majore ale momentului o constituia alegerea între „terapia şoc” a reformelor cuprinzătoare şi rapide, care îşi asumă însă costurile sociale ale tranziţiei şi „tranziţia graduală”, care ar fi pus pe primul plan protecţia socială cu preţul amânării reformelor. „Schiţa” propune soluţia ingenioasă a „tranziţiei graduale efectuată rapid”, opţiune care putea fi interpretată oricum, având menirea de a împăca pe toată lumea.

[48] Contrar scopului declarat, eforturile de restructurare au produs efecte foarte limitate în ceea ce priveşte ameliorarea performanţei întreprinderilor. Restructurarea a devenit în schimb o scuză foarte bună pentru a pune în carantină şi a întârzia privatizarea unor societăţi şi sectoare economice sensibile politic.

[49] Principalele piese legislative pentru reforma întreprinderii şi privatizare au fost Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale. La acestea se adaugă Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar şi Decretul-Lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie, reluat şi extins prin Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice de stat.

[50] Realizare constatată şi de Fondul Monetar Internaţional, care în raportul anual pe 1991 plasa România în aceeaşi categorie cu ţări precum Cehoslovacia, Ungaria sau Polonia în privinţa pregătirii cadrului legal al privatizării (International Monetary Fund, World economic outlook 1991, p. 32).

[51] Vartan Arachelian, 1993, Corneliu Coposu: dialoguri cu Vartan Arachelian, Edit. Anastasia, Bucureşti, 146.

[52] Impactul acestei soluţii a fost mult mai important decât se estimase iniţial. România a ajuns ţara cu cea mai înaltă proporţie de proprietari de locuinţe din Europa – 96,5 la sută faţă de o medie în Uniunea Europeană de 69,4 la sută (Eurostat, 2017).

[53] Activele erau definite în sens larg (secţii, ateliere, magazine, clădiri, depozite sau utilaje şi echipamente), iar vânzarea se realiza de către întreprinderea care le deţinea în patrimoniu printr-o licitaţie în două etape, prima fiind rezervată persoanelor fizice şi juridice române. Încasările din aceste vânzări puteau fi folosite de vânzător doar pentru investiţii.

[54] La această tendinţă au contribuit şi neclarităţi legate de evaluarea activelor puse în vânzare, suspiciunile privind corectitudinea organizării licitaţiilor, acţiunile în justiţie care au început să blocheze unele tranzacţii şi, în final, lipsa de interes a întreprinderilor de stat de a continua acest proces.

[55] The World Bank, 1991, Romania – the challange of transition, vol. 1, Washington DC, 65.

[56] Până în 2007 legislaţia din acest domeniu suferise 11 modificări şi adăugiri succesive care au mers în general în direcţia extinderii suprafeţelor restituite şi a eliminării unora din restricţiile iniţiale, cum ar fi interdicţia de a vinde terenul o perioadă de timp.

[57] Institutul Naţional de Statistică, 2004, Recensământul general agricol 2002, vol. 2, Utilizarea terenurilor agricole, Bucureşti.

[58] De remarcat faptul că terenurile întreprinderilor agricole de stat nu au făcut obiectul restituirii prin Legea fondului funciar din 1991, deşi o parte din pământul acestor exploataţii provenea din exproprieri, iar foştii proprietari îşi revendicau terenurile. A prevalat în acel moment ideea necesităţii protejării continuităţii producţiei agricole în sectorul întreprinderilor de stat, astfel că foştilor proprietari li s-a oferit soluţia de a primi în locul terenurilor revendicate acţiuni la societăţile comerciale care tocmai se creau ca urmare a aplicării legislaţiei de reorganizare a unităţilor economice de stat. Cum această soluţie nu mulţumea pe nimeni, în 1999 este promulgată o nouă legislaţie care stipulează restituirea în natură a acestor terenuri.

[59] Decretul 92 din 1950 se aplica imobilelor foştilor industriaşi, moşieri, bancheri şi mari comercianţi, dar şi hotelurilor, imobilelor în construcţie şi celor avariate sau distruse.

[60] Estimare bazată pe diverse surse oficiale – MECRMA, ME, MFP, AVAS, ANRP, ADS, BNR.

[61] Au fost iniţiate multe acţiuni în justiţie legate de procesele de restituire în care au fost implicaţi şi oameni politici şi funcţionari din cadrul Agenţiei Naţionale de Restituire a Proprietăţilor.

[62] Legea nr. 247/2005.

[63] Între acestea se numără Petrom, Romgaz, Transgaz, Hidroelectrica, Nuclearelectrica etc.

[64] În ţările în tranziţie au fost privatizate în mai puţin de 10 ani sute de mii de firme mici şi peste 60.000 de întreprinderi mari, ceea ce înseamnă de peste 10 ori mai mult decât privatizările din întreaga lume din deceniul precedent – vezi Oleh Havrylyshyn, Donal McGettigan, 1999, Privatization in transition countries: lessons of the first decade, în Economic Issues no. 18, International Monetary Fund. Aceste rezultate nu puteau fi obţinute dacă nu erau folosite şi metode noi, neconvenţionale de privatizare.

[65] Obţinerea statutului de regie autonomă era atrăgătoare în multe privinţe: asigura continuitate în relaţia cu autoritatea publică locală sau centrală ce deţine controlul asupra regiei, menţinea deschisă posibilitatea de a primi subvenţii de la stat, oferea protecţie faţă de procedurile normale de insolvenţă şi faliment aplicabile societăţilor comerciale şi, în general, prezerva un mediu protejat de presiunile concurenţiale ale pieţelor şi ale cerinţelor de performanţă, îndeosebi financiară.

[66] A se vedea Dragoş Negrescu, 1999, A decade of privatization in Romania, în Ruhl şi Dăianu (1999), şi Dragoş Negrescu, 2002, Mai binele este duşmanul binelui. Aşteptările neîmplinite ale privatizării româneşti, www.cerope.ro.

[67] Persoane care au împlinit vârsta de 18 ani până la sfârşitul anului 1990 şi care nu au fost condamnate pentru anumite infracţiuni.

[68] Agenţia Naţională pentru Privatizare, înfiinţată prin Legea nr. 15/1990, a avut un rol important în pregătirea cadrului instituţional al privatizării şi punerea în aplicare a Legii privatizării. Agenţia a beneficiat de asistenţă din partea unor prestigioase firme internaţionale de consultanţă.

[69] Cifră comunicată în Raportul de activitate al Fondului Proprietăţii de Stat în anul 1993, publicat în Monitorul Oficial al României la 30 martie 1994. Numărul societăţilor comerciale incluse în procesul de privatizare s-a schimbat permanent datorită fuziunilor şi divizărilor prin care acestea au trecut. Acest număr a crescut substanţial îndeosebi în perioada până în 1997.

[70] Distribuţia iniţială de titluri a fost suplimentată în 1995 prin aplicarea Legii nr. 55/1995 privind accelerarea procesului de privatizare, cu o nouă serie titluri de privatizare denumite „cupoane nominative de privatizare”, care spre deosebire de certificatele iniţiale aveau înscrisă o valoare nominală şi erau netransmisibile.

[71] Potrivit declaraţiilor oficialilor Bursei de Valori Bucureşti, în 2016 existau în România sute de mii de beneficiari ai distribuirilor gratuite de acţiuni de la începutul anilor 1990 care nu ştiu că deţin aceste acţiuni. Valoarea acestor participaţii inactive este apreciată la 400–600 milioane de euro – http://www.capital.ro/mai-tii-minte-planul-de-privatizare-in-masa-de-la-inceputul-anilor-90-iata-cate-actiuni-de-atunci-mai-au-romanii.html, accesat 27.07.2017.

[72] Conform Raportului de Activitate pe anul 2004 al Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului – http://www.aaas.gov.ro/upload/raport%202004.pdf, accesat 23.07.2017.

[73] Estimare bazată pe diverse surse oficiale – MECRMA, ME, MFP, AVAS, ANRP, ADS, BNR.

[74] Statul a încasat aproximativ 7 miliarde de euro din privatizări (din care 2,3 miliarde din vânzarea Băncii Comerciale Române), la care se adaugă 1,6 miliarde euro ce reprezintă cota de 30 la sută distribuită gratuit prin programul de privatizare în masă şi cei 4 miliarde de euro valoarea acţiunilor cedate Fondului Proprietatea. Aceasta înseamnă că privatizările au contribuit cu aproximativ 15 la sută la formarea stocului de capitalul privat existent în 2014, de 98 miliarde euro, restul fiind capital nou adus de investitorii privaţi români şi străini. Este remarcabil şi faptul că încasările din privatizări se compară favorabil cu valoarea de activ net a capitalului întreprinderilor de stat de la începutul anilor 1990.

[75] La o extremă se află Italia cu 7.700 societăţi, în care autorităţile centrale şi locale deţin  participaţii, în vreme ce la cealaltă se plasează Marea Britanie cu 23 de societăţi de stat, Olanda cu
28 sau Portugalia cu 44 – a se vedea European Commission (2016). Ţările central şi est-europene au în general un număr mai mare de întreprinderi controlate de stat, număr ce reflectă un proces de privatizare încă nefinalizat. În Polonia statul deţine încă peste 500 de companii, în Ungaria peste 350, în Lituania 160, iar în Slovenia statul rămâne încă, prin deţineri directe sau indirecte, foarte prezent în economie – a se vedea Christiansen (2011).

[76] O analiză a acestora în Aurelian Dochia, Evaluarea implementării ordonanţei de urgenţă nr. 109/2011 – http://www.mfinante.gov.ro/rapoarteGuvernanta.html?pagina=domenii, accesat 28.07.2017.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: