Not seeing a Scroll to Top Button? Go to our FAQ page for more info. Preţuri, costuri şi accize. Care pe care? - Cosmin Marinescu | Cosmin Marinescu

Preţuri, costuri şi accize. Care pe care?

Share

Este inevitabil, în orice analiză a impozitării, să ne referim la preţuri şi costuri, salarii şi producţie, prosperitate etc. Este binecunoscută, deşi în ultimă instanţă nejustificată, opinia potrivit căreia creşterea impozitării indirecte, a accizelor – în speţă, se va reflecta în preţuri şi, mai departe, în escalade inflaţioniste.Acesta este cazul recent al dezbaterii pe seama celor 7 eurocenţi care se vor adăuga la accizarea combustibilului. Au apărut imediat, fireşte, motive de îngrijorare cu privire la explozia preţurilor benzinei şi motorinei. Înainte însă de a introduce în ecuaţie câteva raţionamente economice, ar fi indicat, cred, să desluşim puţin cum este cu accizele.

Dileme fiscale, realităţi economice

Accizele există, în primul rând, la fel ca toate celelalte impozite de altfel, pentru că reprezintă o sursă de încasări bugetare. În al doilea rând, nu toate produsele sunt accizabile. Nu există accize instituite la pâine, carne, autoturisme sau cărţi. Există însă accize la alcool, tutun, carburanţi, bunuri de “lux”, adică pentru anumite bunuri a căror cerere este relativ inelastică şi statul doreşte să-şi ia “partea leului” din comercializarea acestora. Fireşte, de aici pot apărea numeroase întrebări, apte să pună în dificultate orice politică fiscală (de exemplu, de ce blănurile sunt produse de lux iar mănuşile sau pantofii de piele nu). Însă, dincolo de acestea, odată ce există accize şi produse (adică persoane) accizabile, dezbaterea se cantonează, pragmatic dar incomplet, în principal asupra impactului accizelor.

De la bun început şi cu precădere în atare condiţii, este important de precizat că a scrie despre implicaţiile accizelor nu înseamnă a susţine creşterea acestora sau a oricărei alte forme de impozitare. Spun acest lucru răspicat şi cu sens clarificator, în virtutea “alunecărilor” de (ne)înţeles cu care unele opinii de-ale mele, publicate în paginile jurnalelor financiare, au atras şi abordări speculative din partea cititorilor-scriitori.

Am insistat, şi nu de puţine ori, asupra efectelor depresive pe care impozitarea – oricare ar fi aceasta, nu doar cea supranumită relativist “excesivă” – le induce asupra producţiei şi activităţii antreprenoriale, asupra economiei, în general. Lucrurile sunt simple şi merită să fie păstrate, cel puţin de dragul scientiei, în acest cadru al simplităţii originare: un impozit în plus înseamnă capital în minus pentru sectorul privat, pentru economie. Căci sectorul privat este cel care produce, pe baze economice, în timp ce statul, în esenţă, redistribuie.

Povara accizelor, transferată integral consumatorilor?

În economie, aproape nimic nu este mai periculos decât capcana aritmeticii. În cazul de faţă, aritmetica este cea care prevesteşte derapajul inflaţionist, prin creşterea în avalanşă a preţurilor. Aceasta deoarece, printr-un elementar transfer aritmetic, la preţurile iniţiale se adaugă mărimea accizei şi se obţine, conclusiv, nivelul preţului final, post-acciză.

De exemplu, la un curs valutar rotund al euro de 4,5 lei, acciza suplimentară împreună cu TVA-ul aferent înseamnă aproape 0,4 lei. Astfel, în logica aritmetică, preţul carburanţilor ar creşte direct proporţional, cu 0,4 lei. Într-un asemenea scenariu, acciza ar fi complet inofensivă pentru producătorii şi vânzătorii de carburanţi. Rolul lor ar fi doar acela de a schimba preţurile la pompă, adică de a transfera acciza în buzunarele consumatorilor.

În realitate, însă, producătorii sunt cu precădere îngrijoraţi de taxarea suplimentară. În esenţă, dacă accizele atrag creşterea preţurilor, atunci va avea loc restrângerea consumului. Preţul carburanţilor va fi mai mare, însă cantitatea vândută va fi mai mică. În funcţie de amploarea cu care se va reduce cantitatea cerută, producătorii ar putea să-şi vadă vânzările mult diminuate. Din acest motiv, povara accizelor va fi împărţită între producători şi consumatori, ceea ce înseamnă că preţurile carburanţilor vor creşte mai lent sau, în funcţie de conjunctura economică, e posibil chiar să nu crească.

În esenţă, în economia de piaţă, preţurile nu se formează pe baza costurilor, ci în funcţie de raporturile dintre cerere şi ofertă. Astfel, creşterea costurilor (a impozitării, în speţă) nu atrage creşterea direct proporţională a preţurilor. Dacă, prin reducere la absurd, preţurile s-ar forma pe seama costurilor, atunci nicio firmă nu ar înregistra pierderi iar falimentul ar deveni de-a dreptul imposibil. Întreprinzătorii nu ar trebui decât să-şi transfere costurile, oricare ar fi ele, în preţul final. Astfel, toţi întreprinzători vor obţine profit, de vreme ce preţurile vor fi deasupra costurilor. Totuşi, piaţa ne arată contrariul iar progresul economic se bazează, cu străşnicie, pe rolul curativ al falimentului. Căci, în general, falimentul este soarta (justificată a) oamenilor de afaceri care nu-şi pot “constrânge” costurile sub nivelul preţurilor pieţei.

Aşadar, lucrurile stau mai degrabă invers. Nu preţurile se bazează pe costuri, ci mai degrabă costurile sunt dimensionate de către întreprinzători, anticipativ, în raport de preţurile pieţei.

Taxe şi preţuri în istoria recentă

Este explicabilă, bineînţeles, îngrijorarea inflaţionistă a creşterii accizelor. Tranziţia a consemnat numeroase etape de ajustare fiscală a preţurilor. Toate acestea au fost, şi sunt încă, indiciul că piaţa şi libera concurenţă nu şi-au intrat pe deplin în drepturi. Dacă preţurile se umflă proporţional cu accizele sau TVA-ul, înseamnă că economia nu se bazează, de fapt, pe suficientă “piaţă”. Cu cât economia este mai “de piaţă”, cu atât mai mult piaţa va amortiza influenţele fiscale.

În acest sens, merită să fie trecute în revistă câteva exemple:

–  majorarea TVA cu 5 puncte procentuale de la 1 iulie 2010 ar fi trebuit să atragă creşterea preţurilor bunurilor de consum cu 4,2%, însă creşterea preţurilor a fost mai lentă, de doar 2,58% faţă de perioada anterioară;

–  în cazul carburanţilor, majorarea TVA de la 19% la 24% a condus la o creştere a preţurilor de cca. 2,3%, ceea ce indică o “aliniere” inferioară nivelului matematic de 4,2% şi chiar mai mică decât creşterea medie a preţurilor bunurilor de consum.

Este interesant de remarcat această dinamică a preţurilor, în condiţiile în care carburanţii sunt clasificaţi invariabil drept cele mai ilustrative produse cu “cerere inelastică”. Caz în care preţurile carburanţilor ar fi trebuit să ţintească mai sus. Totuşi, creşterea preţurilor acestora a fost mult mai lentă decât creşterea preţurilor bunurilor de consum. Ceea ce indică necesitatea de a reevalua ipotezele “elasticităţii cererii”, nu neapărat din aceste consideraţii empirice, statistice, cât mai degrabă ca argument economic principial.

În majoritatea manualelor, economiştii arată că, în cazul bunurilor cu cerere inelastică, creşterea preţului atrage reducerea cantităţii cerute, însă într-o mai mică măsură. De exemplu, o creştere a preţului cu 10% determină reducerea cantităţii cerute cu 5%. Astfel, creşterea preţului antrenează creşterea încasărilor producătorului. De aici rezultă, însă, că întreprinzătorii ar dori să ridice continuu preţurile bunurilor cu cerere inelastică. Ceea ce este, fireşte, absurd şi impune regândirea ipotezei de lucru a “cererii inelastice”. Adică, pentru fiecare modificare de preţ, trebuie să vedem întâi care este reacţia cantităţii cerute, pentru a putea stabili apoi “elasticitatea” cererii.

–  majorarea accizelor în ianuarie 2013 a însemnat, de fapt, modificarea cursului valutar luat în calcul, de la 4,3001 la 4,5223 lei/euro, ceea ce indică o creştere cu 5,16%. În aceste condiţii, însă, preţurile bunurilor s-au majorat cu numai 0,51%;

–  în 2010, preţul petrolului (Brent) a crescut cu 35,7% iar al produselor petroliere cu 26,3%. În 2011, creşterile au fost de 31,1%, respectiv 38%. Preţurile carburanţilor la pompă s-au majorat, în România, cu 13% în 2010 şi 12,8% în 2011.

Revenind la acciza de 7 euro cenţi, aceasta va fi în bună măsură amortizată şi prin trendul descrescător al preţului petrolului de pe piaţa internaţională. Actualmente, preţul petrolului a coborât chiar sub 100 dolari/baril iar estimările converg către aceeaşi evoluţie descendentă (de exemplu, Comisia Europeană estimează pentru 2014 o reducere a preţurilor internaţionale, de 4,9% la petrol şi 2,8% la produse petroliere).

Dincolo de acest context, în absenţa unei acomodări monetare semnificative, nu există motive, de niciun fel, pentru ca preţurile să se abată sistemic de la traiectoria dezinflaţionistă a acestor ani. Dacă oamenii vor aloca mai mulţi bani, totuşi, pentru carburanţi, transporturi şi altele, atunci vor rămâne mai puţini bani care să fie alocaţi pentru achiziţia altor bunuri. Pentru acestea din urmă, preţurile vor scădea sau îşi vor încetini puternic creşterea.

Taxare neinflaţionistă, taxare neutră?

Teoria economică şi realităţile empirice ne arată, aşadar, că majorarea accizelor nu va avea un impact considerabil asupra preţurilor. Însă, dacă taxele pot fi considerate neutre din punctul de vedere al inflaţiei, aceasta nu înseamnă, în mod necesar, că taxarea este “neutră” din punct de vedere economic… Dimpotrivă!

Prin extinderea impozitării, resurse suplimentare trec din mâinile sectorului privat în cele ale statului. Caz în care “motorul dezvoltării”, adică efortul antreprenorial al sectorului privat, va fi mai puţin potent în a accelera relansarea economică, prin investiţii şi noi locuri de muncă. De aceea, riscurile ar putea apărea, îndeobşte, acolo unde şi atunci când se intră într-o spirală expansionistă a politicilor fiscal-bugetare, ancorate mai mult sau mai puţin adânc în iluziile keynesiste că statul este cel care va creşte economia.

Articolul de față a fost publicat inițial în 13 noiembrie 2013 în Ziarul Financiar, fiind preluat totodată de  Contributors, Wall-Street.ro, Hotnews.ro și Bursa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *