Tot mai multe argumente sunt introduse, fie congruent, fie interșanjabil, în balanța criterială a adoptării monedei comune. Uneori, pozițiile preconcepute răzbat din multitudinea și circumferința contra-argumentelor invocate. Criteriile de convergență nominală au fost suplimentate continuu, uneori tocmai în vâltoarea dezbaterii științifice, deși proiectul euro transcede cadrul (calculat) științific, indiferent de gradul de sofisticare cantitativistă.

Așadar, dincolo de criteriile de convergență nominală (criteriile de la Maastricht), matricea criterială este și poate fi diversificată ad infinitum: convergență reală inter-țări și convergență internă (regională), convergență structurală - cu propriile ei derivate sectoriale, sincronizarea ciclurilor economice, competitivitate, cultură și instituții, iar geografia începe și ea să își facă loc, pe cât de insistent, pe atât de anacronic.

Nu mi-am propus să dezvolt, aici și acum, vreo analiză cuprinzătoare. Unele dintre argumentele invocate beneficiază deja de atenția necesară, în ciuda anumitor inadecvări în raport cu criteriile științifice. Altele ar merita, cu adevărat, să stârnească preocuparea onestă a cercetătorului, însă fără ca prizonieratul cifrelor să altereze miza construcției vizionare.

Textul de față este dedicat decalajelor de dezvoltare inter-regionale, prezentate adesea drept veritabile obstacole în calea extinderii zonei euro către sud-estul UE. În acest sens, am considerat că este importantă imaginea în dinamică a decalajelor dintre regiunile țărilor UE, chiar dacă rezultatul, oricare ar fi fost el, nu poate fi unul decisiv sau edificator pentru parcursul instituțional raportat la zona euro.

În acest sens, am evidențiat decalajele interne de dezvoltare, cele inter-regionale, și am ilustrat dinamica acestor decalaje în ultimul deceniu și jumătate, ceea ce încorporează, de fapt, și întreaga istorie a monedei comune.

Abordarea empirică a fost axată pe două evaluări, cu caracter de indicator:

În primul rând, este vorba de “situația la zi” în privința decalajelor economice dintre regiunile statelor membre. Decalajele inter-regionale au fost evidențiate prin intermediul PIB real/locuitor la paritatea puterii de cumpărare (PPC), prin raportul dintre regiunea cea mai puțin dezvoltată și regiunea cea mai dezvoltată. Cu cât acest coeficient este mai redus, cu atât este mai mare decalajul de dezvoltare între regiunile naționale, și invers.

În al doilea rând, este important modul în care aceste decalaje inter-regionale au evoluat în timp. Privite în dinamică de-a lungul intervalului de analiză, decalajele inter-regionale evidențiază fie convergență internă (reducerea decalajelor dintre regiuni), fie divergență internă (accentuarea acestor decalaje).

Din dorința de ilustrare grafică, cele două evaluări au fost combinate în cadrul aceleiași diagrame. Pe orizontală este evidențiată situația convergenței interne la sfârșitul intervalului de analiză, în timp ce pe verticală am reprezentat dinamica acestei convergențe inter-regionale de-a lungul intervalului de analiză. Din punct de vedere metodologic, 6 state membre ale UE nu au fost analizate în absența datelor conforme clasificării NUTS2, anume Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Luxemburg și Malta; totodată, în cazul Croației, decalajele regionale sunt practic inexixtente.

Am reprezentat convergența inter-regională separat pentru zona euro, respectiv pentru țările non-euro, ceea ce poate fi sugestiv pentru tiparul dezvoltării regionale.

După cum se poate observa, în cazul țărilor aflate în zona euro, decalajele dintre regiuni sunt în general reduse, majoritatea țărilor având, la sfârșitul intervalului,  un coeficient de inegalitate de peste 50%. În ceea ce privește dinamica, aceasta reflectă atât convergență, cât și divergență în planul decalajelor inter-regionale.

În ceea ce privește situația țărilor non-euro, aceasta reflectă, în general, decalaje consistente în planul dezvoltării inter-regionale. Toate cele 7 țări din afara zonei euro se caracterizează prin divergență inter-regională, ceea ce contrastează destul de mult cu situația specifică zonei euro.

Cele mai interesante observații ar fi următoarele:

- dintre statele membre aflate în zona euro, doar Germania, Spania, Austria, Portugalia și Finlanda au înregistrat, în perioada 2000-2015, convergență economică între regiuni;

- cea mai mare convergenţă internă aparține Austriei, acolo unde indicatorul privind decalajul inter-regional s-a îmbunătăţit cu 11 puncte procentuale, de la 47% în anul 2000, la 58% în anul 2015;

- cea mai mare divergenţă economică inter-regională s-a înregistrat în Irlanda și în Grecia, acolo unde, de-a lungul intervalului de analiză, decalajele regionale au regresat cu 9, respectiv 7 puncte procentuale, adică de la 60% la 51% în Irlanda, respectiv de la 58% la 51% în Grecia;

- în România, regiunea cea mai dezvoltată (București-Ilfov) a crescut de circa 2,5 ori, acesta fiind cel mai mare ritm de creștere dintre toate cele 249 regiuni ale UE. În schimb, regiunea cea mai slab dezvoltată (Nord-Est) a crescut de doar 1,7 ori, ceea ce explică divergența internă la nivelul României;

- între cele 249 de regiuni analizate, Regiunea București-Ilfov ocupă locul 26, PIB-ul regional fiind în 2015 de 39.400 euro/locuitor, în timp ce Regiunea Nord-Est ocupă locul 245, PIB regional fiind de doar 9.900 euro/cap locuitor;

- privind însă în dinamică, în ciuda divergenței interne, toate cele 8 regiuni ale României se plasează în top 10 al celor mai puternice creșteri regionale de-a lungul perioadei de analiză, alături de Slovacia (1) și Bulgaria (1), iar cele mai lente 10 creșteri regionale aparțin Italiei (3) și Greciei (7).

În esență, divergența regională internă este specifică tuturor țărilor din afara zonei euro. Însă aceasta nu pare a fi un obstacol structural pentru adoptarea euro, ci poate fi mai degrabă reflectarea unei convergențe mai accelerate cu zona euro, care din diverse rațiuni se produce inegal, dar care s-ar putea consolida mai echilibrat tocmai prin apropierea (mai fermă) de eurozonă.

Pentru România ar fi mult mai sănătoasă o convergență economică realizată în interiorul zonei euro, în raport cu o creștere economică prociclică, bazată pe aportul efemer al consumului.