Not seeing a Scroll to Top Button? Go to our FAQ page for more info. "Epopeea" Oltchim: intrarea în alternativă? - Cosmin Marinescu | Cosmin Marinescu

“Epopeea” Oltchim: intrarea în alternativă?

Share

După mai bine de două decenii de tranziţie, după cicluri de reformă de formă (pe calapod capitalist?), după transplant de politici unanim declarate à la Washington Consensus, după aderări atlantice şi europene, iată că ne întoarcem brusc la origini, adică la industria socialistă care hrănea, şi din câte se pare nu doar odinioară, naţionalisme economice şi orgolii patriotarde. „Epopeea” Oltchim,recent derulată live pe mai toate ecranele, este ilustrarea crudă a unei tranziţii simptomatice şi, în esenţa ei economică, neterminată.

„Sfârşitul istoriei” tranziţiei se pare că nu a coincis, cronologic şi logic, cu aşezarea pe drumul drept al economiei de piaţă, în ciuda recunoaşterii europene a „funcţionalităţii” sale. La noi, cumva proverbial, economia a evoluat aproape permanent între meandrele lui „nu ne vindem ţara” şi bunul plac al lui „cine-mparte, parte-şi face!”.

Astfel s-a ajuns ca aşa-numita „perla coroanei” a industriei petrochimice să-şi piardă, astăzi, orice strălucire şi aproape să sfârşească împovărată de pierderi, datorii şi salarii restante.

Oltchim este cazul clasic de constrîngeri bugetare slabe. Numai într-un asemenea context de tratament preferenţial, pierderile şi datoriile se pot rostogoli de la un an la altul, pe diverse scheme de ajutor, îndatorare şi garanţii guvernamentale. Prin perpetuarea lor, datoriile şi pierderile devin, aproape invariabil, indicii vizibile de proastă gestiune şi, totodată, forme ascunse de decapitalizare. Mai concret, suntem în logica privatizării cîştigurilor şi a naţionalizării pierderilor, cea care a grevat emblematic şi nefast, dar previzibil, tranziţia (ne)economică a întreprinderilor de stat.

În spiritul unei sintagme deja instituţionalizate, fireşte că „băieţii deştepţi” nu au facut doar pasiuni hidro-mistuitoare. Cercul vicios al oportunismului managerial şi al decapitalizării se deschide oriunde managementul este neguvernat de regulile, stimulative dar şi sancţionatorii, ale proprietăţii private.

Iar cercul se adânceşte ciclic şi ajunge, treptat, să se instituţionalizeze: vezi ciclul (şi mai vicios) decapitalizare – recapitalizare, când „băieţii deştepţi” decapitalizează iar statul, înainte sau după, capitalizează. Şi ceea ce trebuie să înţelegem este că asemenea vicii de fond nu pot fi curmate decât prin schimbări capitale în contextul instituţional de proprietate şi management, căci acesta a grevat, ani de-a rândul, (non)performanţele întreprinderilor de stat.

Este adevărat că problemele actuale ale Oltchim nu trebuie judecate în afara unei pictograme mai cuprinzătoare, care să ilustreze, nu doar ipotetic, înlănţuirile structurale din industria în cauză. Argumentul „sistemului integrat” Oltchim – Arpechim a fost deja reluat până la rang de leitmotiv. În economia de piaţă, însă, firmele funcţionează în „sistem integrat” numai pe bază de relaţii comerciale, deci pe bază de preţuri, în logica maximizatoare a calculului economic. Însă la Oltchim, din câte se pare, numai maximizatoare nu a fost. Iar dacă luăm în considerare şi arieratele acumulate nonşalant faţă de diverşi furnizori statali (electricitate, gaz, sare, transport), avem imaginea clară a sistemului integrat – cel care, de facto, integrează ineficienţa. De exemplu, potrivit datelor financiare, chiar şi în anul de record absolut al cifrei de afaceri, rezultatele (inclusiv din activitatea de exploatare) au consemnat abrupt seria negativă care avea să vină. Căci acolo unde lipsesc stimulentele, calculul economic – chiar dacă posibil – devine un simplu indiciu de black hole.

Recesiunea a avut şi ea, fireşte, propriul cuvânt de spus. Şi a lovit mai abitir tocmai acolo unde coloşii (industriali) şi-au înălţat dezvoltarea pe pilonii lutoşi ai expansiunii bancare şi la adăpostul lui  too big to fail, împachetat insistent, la rândul său, în arbitrariu politic.

Apoi, odată cu oprirea petrochimiei de la Arpechim Piteşti, Oltchimul se vede lipsit de materiile prime de bază – etilena şi propilena. Însă asemenea argumente tehnice şi tehnologice intervin deseori cu iz de destin implacabil, căci fac apel, tacit ori explicit, la varii ipoteze de protecţionism industrial.

Problema este aceea că, îndeobşte în atare condiţii de (dez)integrare industrială, flexibilitatea antreprenorială şi guvernanţa administrativă, ar fi trebuit, deopotrivă şi cu fermitate, să preia frâiele. Căci, atunci când o verigă a lanţului productiv se evaporă, devine imperativă, din punct de vedere antreprenorial, intrarea în alternativă. Adică ieşirea din captivitatea industrială a sindromului locked-in, care nu face decât să perpetueze o matrice centralist-falimentară, una definitorie pentru planificarea industrială (forţată) de tip socialist.

Când o companie precum Oltchim înregistrează capitaluri proprii negative şi datorii de peste 700 milioane euro iar managementul rămâne ani de-a rândul intangibil, aşa cum s-a întâmplat până deunăzi, atunci nu raţionalitatea economică – iluzorie prin definiţie în sfera sectorului public, ci cu siguranţă altele au fost exigenţele „guvernanţei corporatiste”, ştiinţific vorbind. Ceea ce era, de altfel, de aşteptat de la o „guvernanţă”… în esenţă politică, adică deloc economică sau numai simbolistic „corporatistă”, prin anvergura de „industrie mare” a Oltchimului.

Actualmente, odată cu punerea privatizării în aşteptare, Oltchim pare a primi o (ultimă?) gură de oxigen guvernamental. Este adevărat, o industrie în mişcare, cu instalaţiile pline, ar fi mai atractivă decât altminteri. Însă aceasta este doar o chestiune antreprenorială.

În planul „constructivist”, soluţiile par a fi ancorate, aproape proverbial şi îndeobşte speculativ, în logica lui big is powerful. De unde şi „intrarea în alternativă”, inclusiv în registrul clasicului small is beautiful. Căci acesta din urmă, în ciuda cronicarilor, nu oglindeşte apusul capitalismului romantic, ci parcursul fără limită al oricărui business circumscris, oriunde şi oricând, „guvernanţei” calculului economic.

Articolul de față a fost publicat inițial în 8 octombrie 2012 în revista Economistul.

error: