Textul de față este parte a capitolului „Piața monetară” din Manualul de Economie al Departamentului  Economie și Politici Economice, ediția a opta (Editura Economică), apărută în urmă cu mai mulți ani. Titlul de mai sus reflectă suportul de curs respectiv, având în vedere, pe de o parte, o cât mai cuprinzătoare documentare din partea studenților și, pe de altă parte, dezbaterile din sfera teoriei monetare lansate sau continuate de autori precum Pascal Salin.

Rolul monedei în economie a dominat, dintotdeauna, scena dezbaterilor economice. Mirajul banilor a fost confiscat prin diverse formulări, devenite treptat, în manualele de economie, aproape proverbiale. De exemplu, filozoful și economistul clasic David Hume scria că „banii nu sunt roțile comerțului; ei sunt uleiul care face mișcarea roților lină și ușoară”. Și lesne se poate deduce de aici că mai mult ulei înseamnă mai puțină frecare și, deci, o mai mare turație a „motorului” economic. Iar rostul mecanicului-șef, cel menit să asigure “reglajul fin”, se legitimează, metaforic, de la sine.

Dintre toate problemele și domeniile științei economice, puține sunt mai lipsite de consens decât aspectele monetare. La tot pasul întâlnim polemici acerbe: în ce măsură și când sunt mai buni „banii ieftini” sau „banii scumpi”? există funcții economice pe care trebuie să le îndeplinească banca centrală și de ce? care este masa monetară optimă de care are nevoie sistemul economic? care trebuie să fie rolul guvernelor în problemele de natură monetară? cât de solide sunt fundamentele sistemului monetar actual? întoarcerea la etalonul aur constituie soluția necesară eliminării „haosului” monetar?

Asemenea probleme și multitudinea de opinii asupra aspectelor monetare definesc, în general, explicațiile teoretice și dezbaterile publice cu privire la monedă. Unii economiști consideră că fenomene precum inflația și ciclul economic au surse monetare, ceea ce înseamnă că stabilizarea masei monetare sau a ritmului de creștere a acesteia ar reprezenta cea mai importantă atribuție a guvernului și a autorităților monetare. Alți economiști consideră că banii au un rol mai puțin important, fără însă a nega semnificațiile monedei și impactul sistemului monetar asupra funcționării economiei și performanțelor acesteia.

1. Moneda: instituția fundamentală a acțiunii calculate

Apariția monedei a constituit, probabil, una dintre cele mai mari inefaceri ale umanității. Acest eveniment istoric a deschis calea afirmării depline a sistemului instituțional al diviziunii muncii prin faptul că a dat naștere posibilității calculului economic (monetar). Avantajele utilizării banilor (ale schimbului indirect) în comparație cu trocul (schimbul direct) sunt enorme. Derularea procesului de schimb prin intermediul banilor atrage dispariția obstacolelor ridicate de dubla coincidență a nevoilor și de indivizibilitate, probleme definitorii ale oricărui schimb direct.

Spre exemplu, în sistemul schimbului direct, un profesor de economie care își dorește anumite cărți trebuie să găsească un editor de carte care, la rândul său, să își dorească lecții de economie în schimbul cărților respective.

Schimbul indirect (monetar) înseamnă efectuarea schimburilor prin intermediul banilor, toate raporturile de schimb sunt exprimate în bani și oamenii pot astfel să compare valoarea de piață a fiecărui bun cu aceea a oricărui alt bun. Aceste raporturi de schimb se numesc prețuri iar moneda servește ca numitor comun pentru toate aceste prețuri (monetare), a căror formare creează posibilitatea acțiunii umane calculate.

Primul sistem cuprinzător de teorie economică – realizarea economiștilor clasici – constituia, în esență, o teorie a acțiunii calculate. Calculul monetar este busola generală a tuturor persoanelor care acționează prin alocarea de resurse rare în vederea atingerii unor scopuri; calculul monetar face posibilă distingerea domeniilor de producție pe care consumatorii le apreciază de cele pe care aceștia le dezaprobă și reprezintă singurul instrument de verificare a viabilității alocării resurselor. În absența monedei, civilizația umană ar fi lipsită metodele calculului economic, ca instrument intelectual indispensabil alocării raționale a resurselor.

Moneda este indispensabilă pentru dezvoltarea unei structuri de producție complexe și pentru îmbunătățirea eficienței alocării resurselor în cadrul acesteia. Banii constituie unitatea de măsură cardinală specifică tuturor schimburilor, necesară pentru evaluarea relativă a factorilor de producție și bunurilor economice. Prețurile monetare, formate în cadrul procesului de schimb voluntar al drepturilor de proprietate privată, indică gradul de raritate a resurselor și bunurilor. Aceste prețuri monetare, formate liber, reprezintă instrumentul indispensabil de calcul pentru coordonarea rațională a alocării resurselor rare; ele permit oamenilor de afaceri să calculeze economic, iar calculul monetar este baza intelectuală a economiei de piață.[1]

Pentru a explica rolul monedei și procesul apariției acesteia e necesară întoarcerea în timp, precum și înțelegerea motivațiilor pentru care oamenii se angajează în schimburi. Atunci când o persoană acționează în vederea obținerii bunurilor preferate, aceasta învață să substituie, ca mijloc de schimb, bunurile mai greu vandabile cu bunuri mai ușor vandabile. Un asemenea comportament în procesul schimbului le permite oamenilor sǎ obțină bunurile preferate într-un mod mai rapid și mai puțin costisitor. În cadrul unui asemenea proces au apărut banii.

Detașarea din rândul mărfurilor schimbate în mod direct a unora cu o capacitate superioară de vandabilitate a deschis posibilitatea afirmării schimburilor indirecte. Pentru un bun mai ușor vandabil decât altul va exista o cerere mai mare, deoarece  acesta poate fi utilizat mai ușor ca mijloc de schimb. Pe măsură ce selecția bunurilor superior vandabile avansează are loc dezvoltarea cumulativă dintr-o marfă a unui mijloc de schimb pe piața liberă (moneda marfă). Aceasta este singura modalitate prin care o monedă poate lua naștere.

Potrivit lui Carl Menger, „cu cât cultura economică avansează, unul sau mai multe obiecte părăsesc sfera bunurilor rămase (ca mijloc de schimb) și devin monedă. Banii nu sunt o invenție a statului și nici un produs al actelor legislative. Nici sancțiunile autorităților politice nu sunt necesare pentru existența banilor… Nimeni nu i-a inventat“[2].

Cererea pentru un instrument de schimb este compusă din două cereri parțiale: cea derivată din dorința de utilizare directă și cea derivată din dorința de utilizare a bunului respectiv ca mijloc de schimb. Similar tuturor celorlalte bunuri economice, moneda ca instrument de schimb respectă legea utilității marginale: fiecare persoană va decide alocarea primei unități monetare, din cele de care dispune, pentru achiziționarea bunului poziționat pe cel mai înalt rang în scara individuală de valori.

Formarea prețului unui bun (A) depinde, în ultimă instanță, de poziționarea bunului și a mijlocului de schimb în ierarhiile preferințelor (scările de valori) ale persoanelor care doresc să efectueze asemenea schimburi. Evaluarea monedei depinde, însă, de utilizările alternative ca mijloc de schimb ale acesteia, adică de cantitățile din alte bunuri (B, C, D etc.) pe care unitatea monetară le poate „cumpăra”.

Așadar, dimensionarea cererii pentru bunul A trebuie, în mod necesar, să se bazeze pe existența prețurilor monetare ale altor bunuri, B, C, D etc. Însă cum pot fi utilizate scările de valori și utilitățile anticipate ale bunurilor pentru explicarea formării prețurilor monetare, de vreme ce aceste scări de valori și utilități depind ele însele de existența unor prețuri monetare anterioare?

Spre deosebire de bunurile de consum și de producție, care sunt utilizate direct, moneda are nevoie de prețuri preexistente pe care să se întemeieze cererea (de bani). Însă singura posibilitateca acest lucru să se producă este luarea în considerare a unui bun  economic schimbat în sistem de barter și apoi suprapunerea cererii pentru acest bun (ca mijloc de schimb) peste cererea anterioară (ca bun cu valoare intrinsecă, direct utilizabil). Acest raționament constituie conținutul teoremei regresiei monetare (Ludwig von Mises, The Theory of Money and Credit) din care se desprinde adevărul esențial că banii sunt o marfă iar prețurile monetare încorporează, în mod necesar, o componentă temporală de vreme ce utilitatea marginală a banilor (ca mijloc de schimb) decurge din prețurile monetare anterioare ale diferitelor bunuri.

Nu există posibilitatea formării unor judecăți de valoare asupra puterii de cumpărare viitoare în absența luării în considerare a modului în care se prezintă valoarea banilor în trecutul imediat. Această constituie elementul care deosebește radical prețul banilor (raportul de schimb între bani și mărfuri) de prețurile relative (raporturile de schimb între diferite bunuri economice). Dacă participanții la procesul de piață pierd complet memoria prețurilor trecute, aceasta determină reluarea de la zero a dezvoltării schimbului indirect și a selecției instrumentelor monetare necesare acestuia.

Această abordare a monedei marfă demonstrează că banii nu au luat naștere ca simplu simbol fără nici o valoare, bun doar pentru schimburi; nici sub forma unei „creanțe asupra societății” și nici drept garanție pentru un nivel stabil al prețurilor. Nu se poate închipui apariția monedei prin emiterea de către guvern a unui decret prin care anumite bucăți de hârtie să fie numite „bani”, deoarece cererea de monedă încorporează, în mod necesar, prețurile exprimate în monedă din trecutul imediat. Numai comportamentul economic al oamenilor în cadrul procesului de schimb a creat schimbul indirect, moneda și calculul economic.

Moneda a luat naștere sub forma unui instrument de schimb cu valoare intrinsecă. Aceasta înseamnă că moneda avea valoare și în condițiile în care nu ar fi fost utilizată ca mijloc de schimb, ceea ce justifică utilizarea termenului de monedă marfă. Aurul și celelalte metale prețioase constituie un exemplu elocvent în acest sens. Aurul are o valoare intrinsecă în virtutea utilizărilor sale industriale și estetice. Conceptul de etalon-aur desemnează utilizarea ca mijloc de schimb a aurului sau a biletelor de bancă convertibile la cerere, în aur. Deși în prezent aurul nu mai este utilizat ca mijloc de schimb, istoria monetară arată că metalul prețios (aurul, în special) a fost cel mai practic și general mijloc de schimb, datorită rarității acestuia și facilităților de măsurare, verificare și transport [3].

Situația în care moneda nu mai are valoare intrinsecă desemnează banii-hârtie neconvertibili, al căror statut (de monedă legală) este stabilit prin puterea statului. În ciuda acestui fapt, acceptarea ca mijloc general de schimb a monedei contemporane depinde de cristalizarea unor convenții sociale și de încrederea publicului, nu neapărat de voința ori garanțiile guvernului. Faptul că guvernul nu abandonează niciodată moneda națională nu înseamnă că, în mod necesar, populația va utiliza întotdeauna ca mijloc de schimb moneda decretată guvernamental. Sunt binecunoscute cazurile în care populațiile țărilor suferinde de haos monetar au avut mai mare încredere în monedele altor țări sau chiar în anumite bunuri, care au fost temporar utilizate pentru mijlocirea schimburilor.

În general, în legătură cu banii sunt luate în considerare mai multe funcții ale acestora: funcția de mijloc de schimb, funcția de unitate de calcul sau de „măsură a valorii”, precum și funcția de „rezervă a alorii”, de formă de conservare a valorii. Este însă destul de clar că toate aceste funcții sunt simple corolare ale funcției principale: aceea de mijloc general de schimb. Este important să ne dăm seama că banii nu pot fi, de exemplu, o unitate de „măsură” decât în măsura în care servesc ca mijloc general de schimb.

2. Cererea de bani și prețul banilor

Spre deosebire de alte bunuri, utilitatea banilor se manifestă atunci când aceștia pot fi utilizați oricând de către deținătorul lor pentru a-i schimba cu ceva, un bun oarecare. Banii constituie instrumente de schimb care au o anumită valoare (de schimb): oamenii fac sacrificii pentru a-i dobândi, ei plătesc „prețuri” pentru a intra în posesia banilor. Banii sunt ceruți în general în calitatea lor de mijloc de schimb care, ca toate bunurile economice, se caracterizează printr-un stoc existent, se confruntă cu cereri din partea oamenilor de a-i cumpăra, de a-i deține etc. Ca la orice marfă, „prețul” banilor – exprimat în celelalte bunuri – este determinat prin interacțiunea stocului de bani (ofertei totale) cu cererea totală (dorința de a deține bani) a oamenilor.

Prețul banilor poate fi exprimat numai în termenii celorlalte mărfuri, adică prin bunurile și serviciile care pot fi obținute pe piață în schimbul monedei. În consecință, prețul sau „valoarea de schimb obiectivă” a banilor constă în „puterea de cumpărare” a unității monetare. Prețul banilor depinde într-o relație invers proporțională de prețurile bunurilor: dacă prețurile bunurilor sunt mai mari, atunci fiecare unitate monetară „cumpără” o cantitate mai mică din aceste bunuri, ceea ce înseamnă că banii au o valoare mai scăzută și invers. Determinarea puterii de cumpărare a banilor se face conform relației:

unde PCB este puterea de cumpărare a banilor iar P este nivelul prețurilor bunurilor (tranzacționate).

Este imperativă disocierea prețului banilor (PCB) de rata dobânzii, care reprezintă prețul capitalului (împrumutat). Aici este punctul de plecare pentru separarea analizei monedei și a pieței monetare de piața creditului. Aceasta din urmă are ca obiect de analiză creditul și prețul acestuia (rata dobânzii), fenomene ce reflectă schimbul de valori prezente contra unor valori viitoare. Necesitatea unei asemenea delimitări provine din faptul că, pe de o parte, cererea de bani nu trebuie și nu poate fi analizată drept cerere de credit (de investiții) și, pe de altă parte, stocul monetar existent într-o economie (masa monetară) nu poate fi echivalent ofertei de credit (de economii).

Pe piața creditului, participanții schimbă bunuri diferite: creditorul îi oferă debitorului un bun prezent, pe când debitorul oferă o perspectivă, un bun viitor, adică bani pentru care creditorul va trebui să aștepte perioada convenită pentru a-i putea utiliza. Cum fenomenul universal al preferinței de timp face întotdeauna un bun prezent mai valoros decât același bun disponibil la un anumit moment în viitor, creditorul va trebui să perceapă iar debitorul să fie dispus să plătească o primă pentru bunul prezent. Această primă este dobânda, adică prețul schimbului de bunuri prezente cu bunuri viitoare. Nivelul ratei dobânzii depinde astfel de ansamblul preferințelor de timp ale agenților de pe piață, adică de gradul în care oamenii preferă prezentul viitorului.

Preferința de timp a oamenilor justifică măsura în care ei vor economisi și investi, în comparație cu nivelul consumului prezent. Dacă preferința de timp a oamenilor ar scădea, atunci va exista tendința de a consuma mai puțin în prezent și, deci, de a economisi și investi mai mult; din acest motiv, în timp, rata dobânzii va scădea.

Pe piața monetară, obiectul de analiză îl constituie banii. Ce anume determină valoarea banilor, adică puterea lor de cumpărare? Precum în cazul tuturor bunurilor, răspunsul constă în cererea și oferta de bani. În același fel în care cererea și oferta de tutun determină prețul tutunului, cererea și oferta de bani determină valoarea banilor.

În sens general, cererea de bani poate fi analizată la nivelul următoarelor dimensiuni:

1) ca cerere monetară de schimb, adică acea cantitate de bani care se dorește a fi „cumpărată” prin intermediul bunurilor și serviciilor pe care oamenii doresc să le vândă. Cererea monetară de schimb este o cerere anterioară venitului. În calitatea sa de proprietar de factori de producție și bunuri de consum, fiecare persoană vinde asemenea bunuri economice și „cumpără” în schimb bani, proces care înseamnă, de fapt, formarea venitului monetar. Cererea monetară de schimb se întemeiază pe recunoașterea faptului că a câștiga bani este, de fapt, cealaltă fațetă a dorinței de a „cumpăra” bani.

2) ca cerere monetară de rezervă, adică acea cantitatea de bani pe care oamenii doresc să o dețină ca rezervă monetară (deținere de bani cash). Cererea monetară de rezervă este o cerere posterioară venitului. Ca etapă ulterioară formării venitului monetar, fiecare persoană decide alocarea venitului său între următoarele trei direcții: (a) cheltuieli de consum; (b) cheltuieli de investiții; (c) suplimentarea/reducerea deținerii de bani cash. Aceasta din urmă constituie cererea monetară de rezervă.

Utilitatea marginală a banilor ce formează rezerva monetară reprezintă factorul în funcție de care fiecare persoană decide proporția deținerii sale de bani în totalul venitului monetar. Suplimentarea/reducerea stocului de bani cash este determinată, de exemplu, de scăderea/creșterea puterii de cumpărare a banilor. La o PCB mai scăzută, deținerea de bani valorează în termeni reali mai puțin decât în perioada anterioară, ceea ce indică necesitatea suplimentării deținerii nominale de bani în vederea conservării valorii reale a acesteia.

Înțelegerea conceptului esențial al cererii de bani presupune luarea în considerare a faptului că venitul bănesc este un flux iar cantitatea de bani deținută este un stoc. De aceea, deținerile de bani ca stoc se manifestă în orice moment, pe când mărimea venitului ca flux doar de la o perioadă de timp la alta. Cantitatea de bani pe care oamenii aleg să o dețină (ca stoc) este strâns corelată cu mărimea veniturilor lor (ca flux). Este posibil însă ca una dintre mărimi să crească iar cealaltă să se diminueze. De exemplu, cantitatea de bere consumată anual este un flux iar berea din  frigider este un stoc. Dorința de a deține mai multă bere în frigider nuînseamnă, în mod necesar, dorința de a consuma mai multă bere anual.

Elementul fundamental al cererii de bani constă în aceea că toate persoanele sunt interesate de puterea de cumpărare a banilor pe care îi dețin. Aceasta dezvăluie, în mod necesar, preocuparea permanentă a oamenilor asupra cererii reale de bani, nu neapărat asupra cantității nominale de bancnote și monedă metalică deținute (cererea nominală de bani).

Dacă se dorește menținerea cererii reale de bani și dacă modificarea prețului banilor (PCB) determină modificarea invers proporțională a cererii nominale de bani, astfel încât cererea reală de bani să rămână neschimbată, atunci spunem că deciziile individuale nu suferă de iluzie monetară.

Dar care sunt motivațiile în virtutea cărora oamenii doresc să dețină anumite cantități de bani la dispoziția lor? Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să se înțeleagă faptul că banii asigură un serviciu nu doar atunci când sunt cheltuiți.

În ultimă instanță, dorința oamenilor de a deține bani decurge din disponibilitatea banilor de a fi utilizați în orice moment pentru efectuarea schimburilor. Aceasta înseamnă că utilizarea deținerilor de bani în procesul de schimb nu trebuie, în mod necesar, să fie imediată. Motivul esențial pentru care există cerere de bani constă în disponibilitatea acestor bani de a fi utilizați, oricând, pentru schimburi viitoare.

Prețul banilor (PCB) este determinat de raportul între cererea de bani (totalitatea deținerilor de bani) și stocul instrumentelor monetare care există într-o economie. Dacă aurul este mijlocul general de schimb într-o economie, atunci prețul monedei depinde de stocul de metal prețios pe care proprietarii acestuia decid să îl utilizeze în procesul de schimb.

În graficul de mai sus am reprezentat dinamica echilibrului pieței monetare. Curba cererii de bani (Cb) este descrescătoare în raport de prețul banilor (PCB), reprezentat pe ordonata graficului. Abscisa indică stocul monetar existent în economie, M fiind masa bănească ce poate fi utilizată pentru derularea tranzacțiilor. Stocul monetar și cererea de bani determină nivelul de echilibru al prețului banilor (PCBe). De exemplu, dacă valoarea banilor este superioară PCBe, oamenii își vor diminua deținerile de bani, ceea ce va intensifica „vânzarea” banilor, creșterea prețurilor bunurilor și scăderea valorii banilor. Evoluția se manifestă până când are loc refacerea echilibrului monetar, adică restabilirea valorii de echilibru a banilor.

Modificarea prețurilor monetare (implicit a valorii banilor) poate fi rezultatul modificărilor survenite fie la nivelul cererii, fie la nivelul stocului monetar utilizat în tranzacții. În practică, aproape toate schimbările valorii banilor sunt datorate modificărilor survenite la nivelul masei monetare. Modificările la nivelul cererii de bani pot produce, desigur, schimbări semnificative ale prețurilor, însă numai pe termen lung. Însă posibilitatea modificării masei monetare, în sistemul monedei fiduciare, ține de orizontul temporal scurt, de aceea influențele semnificative asupra prețurilor aparțin modificărilor apărute în stocul de bani.

După cum arată graficul, să ne imaginăm că banca centrală decide dublarea masei monetare din economie, situație reprezentată prin deplasarea ofertei de bani la dreapta, de la M la M₁.

Să luăm în considerare situația simplificată în care creșterea masei monetare se produce simultan și uniform în întreaga economie, precum în faimosul exemplu al lui David Hume în care toți oamenii descoperă, peste noapte, că în mod magic deținerile lor de bani s-au dublat [4].

Restabilirea echilibrului monetar prin egalizarea cererii de bani cu noul nivel al masei monetare trebuie să se realizeze prin diminuarea valorii banilor (PCB), respectiv creșterea prețurilor bunurilor (a „nivelului prețurilor”). Cum producția de bunuri economice a rămas neschimbată, atunci prețurile bunurilor se dublează iar valoarea banilor se înjumătățește. Acest tip de explicație a formării nivelului și a evoluției prețurilor constituie conținutul a ceea ce se cheamă teoria cantitativă a banilor. Potrivit acesteia, cantitatea de monedă disponibilă în economie determină valoarea banilor: cauza este modificarea lui M iar efectul este modificarea prețurilor bunurilor și a valorii banilor (PCB).

Cum se produce modificarea echilibrului monetar? Efectul imediat al creșterii masei monetare constă în apariția unei oferte „excedentare” de bani. În condițiile echilibrului inițial, publicul deținea exact cantitatea de bani pe care, la nivelul PCB, o dorea. Creșterea cantității de bani din economie face ca deținerile de bani ale oamenilor să devină mai mari decât cele pe care aceștia și le doreau. La nivelul PCB­_0, stocul monetar din economie depășește cantitatea de monedă pe care oamenii doresc să o dețină.

Oamenii vor căuta să se debaraseze de o parte a deținerilor de bani, prin creșterea nivelului consumului și/sau prin creșterea volumului economiilor/investițiilor. Creația monetară stimulează cererea de bunuri economice, de consum și/sau de producție, ceea ce înseamnă creșterea prețurilor acestora, respectiv scăderea PCB. La o valoare mai scăzută a banilor, oamenii vor dori să dețină cantități mai mari de bani, și astfel are loc restabilirea echilibrului între cererea de bani și noul nivel al masei monetare.

Indiferent de natura instrumentelor monetare (monedă marfă sau monedă fiduciară), în orice fracțiune temporală a desfășurării procesului de schimb, stocul monetar se află în posesia cuiva, adică în posesia persoanelor care se angajează sau care doresc să se angajeze în efectuarea de schimburi prin intermediul banilor. Aceasta înseamnă că întreaga masa monetară se găsește în deținerile tuturor celor care utilizează bani și care dețin o rezervă monetară. Astfel, într-o economie monetară formată din acțiunile de producție și schimb a 100 de persoane, suma deținerilor individuale de bani este egală cu stocul monetar existent și utilizat ca mijloc de schimb. În termeni “matematici”, putem scrie că:

unde M este masa monetară din economie iar m_i este deținerea individuală de bani.

Pe această bază, subliniem inconsistența punctului de vedere adoptat în general de către economiștii aflați sub influența abordării monetare a lui Irving Fisher, potrivit căruia analiza monetară este circumscrisă banilor aflați „în circulație” în opoziție cu banii „scoși din circulație”, adică dihotomiei „bani în circulație” – „bani inactivi, nefolosiți”.

În nicio economie nu există ceva misterios de tipul unei arene în care banii „circulă”. De fapt, în orice fracțiune temporală din desfășurarea vieții economice banii se găsesc în posesia cuiva, mai exact întregul stoc monetar este „repartizat” în deținerile de bani ale persoanelor ce participă la schimburile monetare, pe piață. Orice cerere monetară de schimb, anterioară formării venitului unei persoane, făcea parte din rezerva monetară a unei alte persoane. Cum banii desemnează o fracțiune a proprietății oricărei persoane, în cadrul desfășurării oricărui schimb aceștia trec spontan din proprietatea cumpărătorului în cea a vânzătorului. Nu există decât două posibilități: banii sunt fie în posesia unuia, fie în posesia celuilalt. A treia situație, ca banii să fie „în circulație”, nu există.

Faptul că rezerva monetară a unei persoane nu este utilizată în derularea tranzacțiilor la fel de intens ca cea a altor persoane nu reduce disponibilitatea acelor bani de a fi utilizați ca mijloc de schimb, în orice moment din viitor.

Pe termen scurt, factorul cu cele mai evidente influențe asupra cererii de bani și echilibrului monetar constă în anticiparea unor schimbări ale PCB. Să presupunem, de exemplu, că se anticipeazăscăderea rapidă a PCB la un anumit moment în viitor. Modul în care se  modifică cererea de bani depinde de numărul de persoane care fac asemenea anticipări și de intensitatea acestora. Astfel, anticiparea scăderii PCB va tinde să determine scăderea PCB în prezent, și invers.

Anticiparea scăderii valorii banilor semnifică faptul că unitatea monetară valorează mai mult în prezent decât în viitor, ceea ce va determina o reducere în cererea de bani devreme ce oamenii tind să heltuiască mai mulți bani în prezent decât în viitor. Invers, anticiparea unei creșteri a PCB în viitorul apropiat va produce tendința de creștere a cererii de bani și de reducere a cheltuielilor cu bunuri. Rezultatul va consta în creșterea în prezent a PCB. Aceste raționamente arată că efectul (speculativ al) anticipării prețului banilor se manifestă în aceeași manieră ca și în cazul anticipării prețului oricărui alt bun.

În graficul de mai sus am reprezentat situația anticipării unei creșteri a PCB, adică anticiparea unei scăderi a prețurilor. Curba Cb desemnează adevărata cerere de bani, căreia îi corespunde echilibrul monetar E, iar curba Cs desemnează cererea de bani care încorporează anticipările privind creșterea prețului banilor. Anticiparea creșterii PCB determină, caeteris paribus, creșterea cererii de bani și a PCB. Valoarea banilor crește corespunzător segmentului EA, ceea ce permite speculatorilor (a căror cerere de bani nu s-a majorat) să obțină câștiguri din valorificarea banilor lor deveniți acum mai valoroși.

Însă, la valoarea speculativă a banilor (PCBs) se manifestă un exces al stocului monetar (AB) în comparație cu adevărata cerere de bani, ceea ce determină reducerea deținerilor de bani și creșterea achizițiilor de bunuri. În acest fel are loc creșterea prețurilor bunurilor (adică reducerea PCB) și restabilirea valorii banilor. Precum în cazul oricărui alt bun, erorile manifestate în anticiparea prețului banilor tind să fie auto-corectoare.

Pe termen lung, cererea de bani este influențată de anumiți factori care țin de evoluția generală a economiei. Spre exemplu, economiile aflate în progres se caracterizează întotdeauna prin noi oportunități de schimb, pe măsură ce are loc creșterea producției de bunuri economice, a numărului de stagii ale acesteia și diversificarea structurii de producție. Creșterea oportunităților de schimb tinde să determine creșterea cererii de bani.

Factorul major care contracarează, pe termen mai lung, această tendință, prin aceea că acționează în vederea scăderii cererii de bani, constă în puternica dezvoltare instituțională a diferitelor practici financiare (utilizarea formelor electronice de plată), precum și a diferitelor sisteme de compensare (clearing). Dezvoltarea unui asemenea mecanism de compensare înseamnă „economisirea” banilor, prin faptul că permite acestora îndeplinirea funcției de mijloc de schimb în absența prezenței lor fizice.

Cel mai simplificat exemplu de clearing este cel care are loc între două persoane. Ionescu cumpără hârtie de la Georgescu de 5 milioane de lei iar Georgescu dorește creioane produse de Ionescu de 3 milioane de lei. În locul vehiculării a 8 milioane de lei, bani necesari efectuării celor două schimburi, cei doi convin să opereze un clearing: Ionescu îi plătește lui Georgescu 2 milioane de lei, ceea ce face posibil schimbul mărfurilor dorite. Prin compensare este transferată numai suma netă, adică diferența dintre cantitățile de bani luate în considerarea pentru evaluarea și mijlocirea schimburilor. În aceste condiții, deținerile de bani ale părților schimbului tind să se reducă.

Cu cât mai multe activități sunt angajate în operațiunile de clearing cu atât banii vor fi mai bine „economisiți”, prin compensarea periodică a datoriilor reciproce.

3. Oferta de bani și procesul creației monetare

Majoritatea oamenilor care se gândesc la bani fac referire la bucățile de hârtie și monedele, de diferite dimensiuni și culori, „produse” și scoase pe piață de către Banca Centrală. În prezent însă, cel mai cuprinzător mijloc de plată nu este numerarul, ci banii aflați în conturi la băncile comerciale, conturi operabile prin cecuri, numite depozite la cerere. Adesea oamenii au dificultăți în a înțelege că depozitele la cerere constituie, cu adevărat, bani, deși pretutindeni cecurile dobândesc un rol tot mai important în efectuarea plăților.
Unii autori chiar descriu situații în care depozitele la cerere constituie singurul mijloc de schimb, ceea ce înseamnă că banii numerar ar putea dispărea fără vreo diminuare în utilizarea monedei ca mijloc de schimb.

Introducerea relativ recentă a banilor electronici și a cărților de credit a contribuit la diversificarea instrumentelor financiar-monetare și la amplificarea dezbaterilor cu privire la ceea ce trebuie să fie considerat ca monedă. Liberalizarea piețelor bancare și inovațiile financiare au dat naștere diferitelor forme de bani electronici (e-money sau moneda digitală).

Însă asemenea instrumente financiare nu au „propria lor viață”, ele nu modifică esența banilor; existența și utilizarea acestor instrumente sunt posibile atâta vreme cât oamenii consideră că pot obține, la cerere, bani cash prin intermediul lor.

Teorema regresiei monetare contribuie la înțelegerea faptului că stabilitatea sistemelor monetare de astăzi decurge din credința oamenilor că în spatele cecurilor, cardurilor și altor diferite forme de bani stă „ceva”, în calitate de suport, de garanție. Implicația este aceea că numeroasele inovații financiare nu creează, de fapt, bani noi, ci mai degrabă noi moduri de utilizare în tranzacții a unor bani deja existenți.

Banii reprezintă totalitatea instrumentelor monetare imediat disponibile pentru efectuarea plăților. Bucățile de hârtie ținute cu grijă în portofelele noastre reprezintă bani ce pot fi utilizați pentru plata bunurilor dorite și pentru achitarea datoriilor. De asemenea, conturile bancare operabile prin cecuri (depozitele la cerere) se consideră a fi bani, de vreme ce asemenea instrumente sunt acceptate pentru mijlocirea în mod curent a unei proporții foarte importantă a tranzacțiilor.

În general, sunt conturate două componente ale masei monetare, care se deosebesc calitativ între ele: (1) bani propriu-ziși (bani cash), adică instrumentele monetare caracterizare prin lichiditate perfectă; (2) disponibilități semi-monetare (quasi bani), adică instrumente monetare care pot fi transformate cu ușurință în bani lichizi sau pot îndeplini funcțiile acestora.

În condițiile sistemelor monetare contemporane, masa monetară nu este o variabilă exogenă dată; masa monetară de fapt se formează în cadrul unui proces de creație monetară în cadrul sistemului bancar. Examinarea rolului băncilor în ceea ce privește modificarea masei monetare este subordonată aranjamentului instituțional în cadrul căruia se manifestă activitatea bancară.

a) Cazul acoperirii integrale (rata rezervei de 100%)

Ne putem imagina o economie în care nu există bănci, moneda lichidă (numerarul) fiind în aceste condiții singurul mijloc de schimb. De altfel, această situație corespunde cu începutul dezvoltării sistemelor monetare. În aceste condiții, toate schimburile se desfășoară cu moneda marfă lichidă selectată pe piața liberă. Apariția băncilor nu modifică semnificativ datele problemei, în condițiile în care acestea sunt organisme bancare de depozit (cu funcția primordială de asigurare a securității valorilor monetare sau non-monetare).

Persoana care constituie un depozit la o asemenea bancă va primi un certificat de monedă (bilet de bancă) care atestă dreptul de proprietate permanent asupracantității de monedă aur depozitate în bancă. Creanțele asupra băncii  (atestate prin asemenea certificate de depozit) ce au ca obiect cantitatea de monedă care va fi restituită la cerere se numesc substitute monetare. Aceste substitute monetare trebuie să fie incluse în oferta de bani, deoarece sunt acceptate ca mijloace de plată (ele reprezintă creanțe asupra unor bunuri prezente): oamenii se comportă cu substitutele monetare ca și cum ar fi bani, fiind încredințați de posibilitatea de a le schimba oricând, fără costuri, contra monedă propriu-zisă. 

Dacă rezerva monetară conservată de debitor (activul bancar) este inferioară în raport de substitutele monetare (pasivul băncii), atunci excedentul acestora reprezintă instrumente monetare fiduciare. O bancă ce nu emite monedă fiduciară nu poate utiliza pentru operațiunile de creditare decât capitalul propriu. Atunci când băncile păstrează în totalitate valorile depozitate ca rezerve, spunem că sistemul bancar funcționează cu o rată a rezervelor de 100% sau în condiții de „acoperire integrală”.

De exemplu, în cadrul unui asemenea aranjament instituțional, crearea unui depozit de 1.000 $ aur face ca situația financiară a unei bănci nou înființate să fie următoarea:

Această operațiune bancară a avut ca efect transformarea numerarului de 1.000 $ în monedă scripturală: aceeași sumă este înregistrată și ca pasiv (datorie a băncii către deponent) și ca activ (resurse pe care banca le păstrează ca rezerve). În condițiile unei rate a rezervelor de 100%, orice depozit determină reducerea stocului de  bani lichizi (numerar) și creșterea stocului de bani de cont (monedă scripturală), cu rezultatul menținerii stocului monetar la același nivel. Așadar, atunci când băncile transferă depozitele integral în rezerve are loc doar modificarea structurii masei monetare, nu și a dimensiunii acesteia. De asemenea, lichidarea unui depozit are ca rezultat scăderea monedei scripturale și creșterea numerarului cu aceeași sumă.

b) Creația monetară în condițiile ratei rezervei fracționare

Procesul creației monetare are loc atunci când bancherii nu doresc să lase neutilizate rezervele bancare. Ei vor emite instrumente monetare fiduciare aflate într-un multiplu față de rezervele constituite. Aceasta reflectă posibilitatea băncilor de a extinde „artificial” volumul creditului, peste capitalul propriu. Păstrarea unui anumit procent de rezerve din totalul depozitelor are în vedere asigurarea posibilității de a susține cererile de retragere care pot să vină oricând din partea deponenților.

Să ne imaginăm că Banca Națională de Depozit decide să conserve sub formă de rezerve doar 10% din volumul depozitelor, restul de 90% să fie folosit pentru acordarea de credite, ceea ce înseamnă transformarea băncii într-o bancă de credit. În condițiile unei rate a rezervelor de 10%, situația financiară a băncii va deveni:

În aceste condiții banca are două tipuri de active: rezerve (100 $) și credite (900$). Înainte ca banca să decidă acordarea creditelor, oferta de bani este de 1.000 $, sumă care a fost depusă la bancă. Însă, orice operațiune de creditare, care înseamnă monetizarea unei creanțe bancare, desemnează o ofertă nouă de monedă. De asemenea, procesul invers de rambursare a unui credit în favoarea unei bănci echivalează cu o reducere a masei monetare. În cazul exemplului nostru, la nivelul de 1.000 $ al depozitelor se adaugă 900 $ lichidități împrumutate. Astfel, masa monetară devine 1.900 $. În consecință, aranjamentul instituțional al rezervei fracționare deschide calea creației monetare, prin multiplicarea banilor de cont (a monedei scripturale).

Depozitul inițial de 1.000 $ contribuie la creșterea volumului monedei scripturale cu fiecare act de creditare a disponibilului rămas în urma constituirii rezervei de 10% din depozitele succesive. Titularul creditului de 900 $ de la Banca Națională de Credit utilizează acești bani pentru achitarea obligațiilor față de un partener comercial care își are un cont deschis la Banca Regională de Credit, de exemplu.

Situația financiară proprie acestei operațiuni este:

Cum fiecare bancă reține ca rezervă doar 10% din volumul depozitelor, diferența de 90% din valoarea oricărui depozit nou creat își va găsi drumul către alte bănci, pe măsură ce titularii creditelor utilizează banii împrumutați pentru efectuarea diferitelor schimburi. Acest proces de creare de monedă de cont poate fi descris prin intermediul schemei următoare:

Procesul de creație monetară este opera sistemului bancar bazat pe rezerva fracționară, în cadrul regulilor privind rezerva minimă obligatorie stabilite de Banca Centrală. Aceasta se mai numește Bancă de Emisiune, în virtutea deținerii monopolului legal al baterii/emisiunii de monedă în numerar. Băncile comerciale care formează sistemul bancar oferă/creează monedă scripturală prin acordarea de credite.

Care este oferta de bani care poate fi creată prin intermediul unui asemenea proces?

Determinarea ofertei totale de bani decurge din luarea în considerare a ratei rezervei fracționare (raportul dintre rezervele bancare și lor) și a proporției de numerar pe care publicul alege să o dețină în totalul depozitelor. Notăm cu R numerarul deținut în rezervele bancare și cu N numerarul deținut de populația non-bancară. Astfel, baza monetară a sistemului (BM) este formată din rezerve plus numerarul din economie:

Notăm acum cu r cota dorită de rezerve (R) a băncilor în totalul depozitelor (D):

iar cu n ponderea pe care o deține populația din depozitele sale bancare în numerar:

Prin înlocuirea ecuațiilor (2) și (3) în prima ecuație, vom obține:

Prin rezolvarea acestei ecuații în raport cu variabila D, vom obține:

Ecuația (4) arată că, prin reducere la absurd, dacă proporția de numerar a populației în totalul depozitelor este zero (ceea ce înseamnă efectuarea tuturor tranzacțiilor prin intermediul banilor de cont), atunci dimensiunea monedei scripturale decurge din multiplicarea bazei monetare cu un multiplu aflat într-o relație invers proporțională cu rata rezervei.

De exemplu, dacă rata rezervei bancare este 10%, atunci depozitele ar fi de zece ori cât baza monetară din economie. Astfel, multiplicatorul banilor de cont într-o economie în care n = 0 este inversul ratei rezervei fracționare: 1/r. În cazul exemplului nostru, în condițiile unei rezerve fracționare de 10%, depozitul inițial de 1.000 $ creat la Banca Națională de Credit dă naștere unei oferte totale de bani de 10.000 $ deoarece multiplicatorul banilor de cont este 10. Un n pozitiv arată reducerea intensității procesului de multiplicare a depozitelor, de vreme ce crește valoarea numitorului în relația (4).

Procesul de creație monetară este ilustrat prin intermediul multiplicatorului monetar (m), care face legătura între BM și M și care arată de câte ori este mai mare oferta de bani decât baza monetară a sistemului:

Concluzia este că amplitudinea creației monetare este cu atât mai mare cu cât rezerva fracționară a băncilor este mai mică.

Procesul analizat până acum funcționează și în sens invers. Aceasta se produce în cazul în care are loc o scurgere de numerar din sistemul bancar. Lichidarea unui depozit și transformarea banilor de cont în numerar antrenează reducerea monedei scripturale de 1/r ori față de volumul numerarului. În cazul în care un client al băncii decide să păstreze sub formă de numerar un plus de 100 $, retragerea acestei sume din contul său curent determină diminuarea rezervelor băncii cu 100 $. Restabilirea echilibrului necesită diminuarea depozitelor la vedere cu 1.000 $. Acest rezultat nu se produce însă imediat și în mod automat, ci prin decizia băncii de a nu mai reînnoi acele împrumuturi ajunse la scadență care corespund bazei monetare formate din depozitul în numerar retras.

4. Teoria cantitativă a banilor: care este masa monetară optimă?

În esență, teoria cantitativă a banilor se întemeiază pe înțelegerea faptului că raporturile de schimb între monedă și bunurile economice sunt determinate în aceeași manieră ca și raporturile de schimb între bunuri (în absența monedei).

Teoria cantitativă a banilor constituie, de fapt, aplicarea teoriei generale a cererii și ofertei în cazul monedei. Ea ilustrează implicațiile „cantitative” ale monedei (ale masei monetare) asupra variabilelor nominale și reale dintr-o economie, precum prețurile și producția. Este evidențiată astfel relația de cauzalitate ce se stabilește între cantitatea de bani existentă în economie și variabilele economice care se găsesc sub incidența acesteia. De asemenea, orice analiză de natură monetară trebuie să încorporeze, în mod necesar, problema relevanței „optimului” în ceea ce privește masa monetară. Care trebuie să fie cantitatea optimă de monedă și cum poate fi aceasta determinată? Masa monetară ar trebui să scadă, să crească, să rămână constantă și de ce?

Analiza comparată dintre sfera monedei și cea a bunurilor economice conduce la evidențierea unei legi economice fundamentale. Creșterea stocului de bunuri de capital determină, caeteris paribus, creșterea ofertei de bunuri de consum. Creșterea producțiilor anumitor bunuri de consum (fără a avea loc scăderea producțiilor altor bunuri) constituie un beneficiu social; această situație semnifică sporirea venitului real al unor categorii de persoane, fără a avea loc scăderea acestuia pentru nimeni altcineva.

În cazul banilor, lucrurile stau cu totul altfel; banii, în sine, nu pot fi consumați și nu pot fi utilizați direct ca input în procesul productiv. Banii, în sine, sunt neproductivi. Pământul, munca și capitalul sunt factori încorporați întotdeauna în anumite bunuri, în instrumente productive specifice. Spre deosebire, banii rămân întotdeauna în rezervele monetare ale tuturor celor care îi utilizează în procesul de schimb.

Bunurile se caracterizează prin raritate și orice creștere a stocului de bunuri constituie indicatorul unui beneficiu social. În cazul banilor, utilitatea acestora nu este una de natură directă, ci doar în calitatea lor de mijloc general de schimb. Banii nu sunt niciodată consumați, sunt însă indispensabili alocării raționale a resurselor. În ipoteza banilor „neutri”, modificarea uniformă a stocului monetar într-o societate face ca, caeteris paribus, valoarea de schimb a banilor (PCB) să se modifice în relație inversă până când are loc restabilirea echilibrului monetar.

Din moment ce banii îndeplinesc doar funcția de mijloc de schimb, nu una de natură productivă, orice cantitate de bani este la fel de bună ca oricare alta, cu condiția să fie constantă. Nu are nici o importanță cât de mare  de mică este cantitatea de bani în raport de cantitatea de bunuri tranzacționată prin intermediul acesteia. Sunt lipsite de sens formulările gen „masă monetaă excedentară în raport cu volumul bunurilor economice”. De altfel, o asemenea comparație este imposibilă: este ca și cum s-ar compara timpul cu spațiul.

În legătură cu banii nu există ceva de tipul „prea mult” sau „prea puțin” (adică masă monetară în exces sau deficitară). Oricare ar fi stoculmonetar, beneficiile monedei ca mijloc de schimb înseamnă întotdeauna  utilizarea integrală a cantității de bani existente pentru tranzacționarea bunurilor existente. Nu există nici un criteriu științific potrivit căruia să se poată argumenta dacă intermedierea mice dintr-o economie se desfășoară mai bine atunci când stocul monetar este ipotetic de 600 mld. $, comparativ cu situațiile în care aceleași bunuri ar fi tranzacționate, de exemplu, prin intermediul a 1.200 mld. lei, 2.000 mil. yeni sau 700 mld. euro.

Atunci când cantitatea de bani existentă în economie nu este constantă are loc modificarea de la o perioada la alta a prețurilor și a producției de bunuri, cu fiecare modificare ce apare în dimensiunea masei monetare. Impactul monedei asupra producției este însă diferit, în funcție de orizontul temporal luat în considerare.

Odată cu dezvoltarea teoriei economice clasice (David Hume, Adam Smith, David Ricardo, Th. Malthus, J. B. Say, J. S. Mill), aspectele monetare au fost abordate în termeni de „neutralitate” a banilor. Teoria monetară clasică susține că modificarea cantității de bani determină modificarea prețului bunurilor/banilor într-o relație direct/invers proporțională. Pentru clasici, pe termen lung, modificarea masei monetare nu exercită niciun efect asupra producției reale.

Teoria cantitativă clasică se bazează pe un model bazat pe următoarele: M – adică masa monetară în circulație la nivelul unei economii; Y – producția totală sau PIB real; v – viteza de circulație a banilor; P – “nivelul general al prețurilor”. Modelul arată că economiștii clasici au privit cererea de bani în termenii ecuației schimbului:

Relația cauzală fundamentală subliniată de teoria cantitativă a banilor este cea dintre M și P: modificarea masei monetare determină modificarea în relație directă a nivelului general al prețurilor.

Considerând viteza de circulație a banilor ca fiind constantă, teoria cantitativă clasică mai este denumită “teoria cantitativă a banilor în variantă statică”. Probabil că singura realizare „cantitativă” ține de ideea că schimbarea cantității de bani reprezintă factorul decisiv al modificării prețurilor. În condițiile contemporane, teoria cantitativă este, în principiu, un model explicativ al inflației. Modificarea cantității de bani este cauza iar modificarea prețurilor este efectul.

În versiunea sa „monetaristă”, teoria cantitativă a banilor se bazează, în esență, pe următoarele:

– viteza de circulație a banilor este variabilă, dar ea nu variază în relație inversă cu M, ci mai degrabă în relație directă: crește M, crește și v; 

– producția totală se poate modifica în urma variației masei monetare numai pe termen scurt;

Astfel, modificarea masei monetare determină schimbarea:

– pe termen scurt, în relație directă, atât a prețurilor cât și a producției;

– pe termen lung, în relație direct proporțională, numai a prețurilor.

Recunoașterea faptului că, pe termen scurt, modificarea cantității de bani afectează prețurile și producția reală nu elucidează, însă, implicațiile esențiale ale creșterii sau ale scăderii masei monetare.

Ecuația cantitativă a banilor este un model explicativ al cărui păcat constă tocmai într-o interpretare generală, globalistă, care ignoră fundamentele microeconomice ale abordării monetare în favoarea unui model “macro” construit în jurul unui iluzoriu “nivel general al prețurilor” și al unei la fel de fantomatice “producții agregate”. Consecința dramatică a explicațiilor „macro” constă în trecerea cu vederea a implicațiilor microeconomice esențiale pentru procesul de alocare a resurselor în cadrul structurii de producție.

Recunoașterea faptului că “expansiunea monetară determină creșterea prețurilor” nu ne spune nimic cu privire la alterarea “structurii prețurilor”, a prețurilor relative, care perturbă relevanța calculului economic și distorsionează alocarea resurselor în conformitate cu preferințele consumatorilor.

Banii în sine nu sunt consumați, ci doar transferați de la o persoană la alta. Aceasta înseamnă că modificarea (artificială) a stocului monetar alterează alocarea resurselor și realizează redistribuirea (arbitrară) a avuției în societate, deoarece banii injectați/retrași în/din sistemul economic nu afectează toate domeniile (persoanele) în același sens și cu aceeași intensitate.

Spre exemplu, expansiunea monetară nu generează beneficii generale (sociale), ci realizează doar redistribuirea resurselor, în diferite grade. Adică avantaje pentru unii – cei care au acces la banii noi la începutul procesului de expansiune monetară, în detrimentul altora – cei care ajung ulterior în posesia monedei suplimentare, după ce a avut loc scăderea puterii de cumpărare a acesteia.

Apariția unei mase monetare suplimentare în economie nu afectează în mod simultan și cu aceeași intensitate toate domeniile. Pe termen scurt, expansiunea monetară determină creșterea prețurilor și a producției. Însă creșterea prețurilor nu este uniformă și nici simultană, așa cum s-ar putea deduce din utilizarea conceptului de „nivel general al prețurilor”. Este vorba, de fapt, de modificarea structurii prețurilor, adică a prețurilor relative, independent de faptul că toate prețurile au crescut sau scăzut [5]. Acest proces, cunoscut sub denumirea de „efectul Cantillon”, după numele economistului francez, exercită influențe decisive asupra alocării resurselor în cadrul structurii de producție, sub influența prețurilor relative artificiale rezultate din manipularea masei monetare.

În orice moment, cantitatea de bani existentă în economie nu poate fi diminuată sau extinsă altfel decât prin diminuarea sau creșterea deținerilor de bani ale unor persoane, ceea ce înseamnă avantaje pentru unii și dezavantaje pentru alții. De exemplu, expansiunea monetară face ca persoanele care ajung primele în posesia monedei suplimentare să beneficieze de o putere de cumpărare suplimentară, reflectată în bunurile în plus ce pot fi achiziționate.

Prețurile bunurilor cumpărate de aceste persoane încep să crească. Astfel, masa monetară suplimentară se propagă, gradual, în întreaga economie, de la un grup de persoane la altul, de la un domeniu la altul, pe măsură ce ajung și alții în posesia banilor cei noi. Producția se va extinde în domeniile în care „puterea de cumpărare suplimentară” va fi  alocată. La fel de treptat și prețurile bunurilor vor continua să crească.

Dezavantajele se manifestă în afacerile și pentru persoanele care se văd silite să plătească prețuri mai mari pentru anumite bunuri, înainte ca banii cei noi să le parvină și lor. Aceasta înseamnă că puterea de cumpărare de care au beneficiat unii echivalează cu reducerea veniturilor și a avuțiilor reale în cazul altora. Este binecunoscut faptul că cei mai dezavantajați de pe urma procesului inflaționist sunt cei ale căror venituri nominale cresc mai târziu și/sau mai încet decât creșterea prețurilor. Așadar, orice proces de injectare/retragere a unei cantități de bani în/din economie afectează procesul productiv și situația materială a oamenilor în sensuri și cu intensități diferite.

Devine limpede, astfel, de ce modificările arbitrare ale masei monetare, în permanenta lor căutare a nirvanei „optimului” monetar, capată cu diferite intensități valențe redistributive. La limită, ele interferează subtil cu legile legitime ale proprietății private și ale libertății economice.