Lumea fiscală a zilelor noastre tinde să se instituționalizeze, informal, într-o realitate simptomatică, în care mulți contabili își întreabă “complice” patronul: “Șefu’, anul ăsta cu ce profit doriți să ieșim?”. Astfel, în meandrele concretului economic, principiul capitalist al “maximizării profitului” se traduce într-un ping-pong fiscal permanent, vicios și costisitor, între oamenii de afaceri și stat. Și aceasta nu pentru că sutele de mii de întreprinzători ar fi stăpâniți, moralicește, de porniri antistatale, ci pentru că sistemul fiscal uneori mai mult încurcă decât descurcă, mai mult constrânge decât stimulează, mai mult complică decât simplifică…

Cele mai titrate cercetări internaționale, cum ar fi de exemplu Doing Business Report, arată că sistemele fiscale devin competitive nu doar prin reducerea nivelului impozitării, ci, deopotrivă, prin ușurința plății impozitelor, adică prin simplificarea sistemului fiscal. Oamenii de afaceri ajung uneori să conteste nu cât dorește guvernul să impoziteze, ci mai degrabă cum.

Simplificarea sistemului fiscal a constituit un adevărat laitmotiv pe agenda de politici publice. Firește, au existat și diverse tentative în ultimii ani, cum ar fi reducerea numărului de taxe și tarife parafiscale, de la aproape 500 la 245 în prezent. Ca motivație, au fost invocate costurile ridicate de administrare. Totuși, trebuie să ne fie limpede că, prin definiție, statul nu operează pe bază de calcul economic.

Oricum, acolo unde și atunci când s-a făcut, simplificarea fiscală a fost doar una marginală. Însă adevărata simplificare fiscală trebuie să fie una sistemică, nu una care doar să ciupească, pe ici, pe colo, prin puncte neesențiale.

Din păcate, politica fiscală a căpătat, tradițional, funcția de “aspirator”, menită să absoarbă finanțele necesare bugetului statal. Însă, preocuparea nu trebuie să fie doar aceea de a furniza confortul – de cash flow – al bugetului. Miza fundamentală este, mai degrabă, aceea de a rezolva problemele structurale, profunde, ale ceea ce vedem că înseamnă, în România, “economie de piață”.

Să luăm ca exemplu impozitarea afacerilor. În prezent, impozitarea profitului este însoțită și, totodată, complicată de diverse prevederi fiscale și scheme de deductibilități. Avem de-a face, în această materie, cu un întreg sistem de deductibilități, cum ar fi cele privind amortizarea automobilelor, cu diurne, deplasări, premii, sponsorizări, publicitate, cercetare-dezvoltare etc. Calculele care se fac nu sunt deloc dintre cele mai simple, iar adeseori sunt însoțite de tot felul de interpretări juridice.

Firește, interesul legitim al oamenilor de afaceri este de a plăti un impozit cât mai mic, iar statul caută să încaseze cât mai mulți bani. Astfel, pe de o parte, oamenii de afaceri suportă anumite costuri de conformare fiscală, angajează contabili, experți, avocați, servicii profesionale de consultanță. Pe de altă parte, statul caută să colecteze cât mai mulți bani prin diverse sisteme de control și inspecție fiscală, care înseamnă bineînțeles costuri – costuri de administrare.

Toate aceste costuri ilustrează, de fapt, un imens volum de resurse, care însă nu își aduc contribuția în sfera direct productivă. Câte pierderi, așadar, în materie de capital investițional și locuri de muncă productive, plus energiile risipite mai degrabă cu întreținerea statului decât pentru dezvoltarea economiei!

Cu cât sistemul fiscal și cel administrativ, în general, vor fi mai stufoase și mai costisitoare, cu atât mai mult vor avea de suferit sectorul productiv, investițiile și prosperitatea economică. De aceea, simplificarea oricărui sistem administrativ trebuie să aibă valențe economice, să poată elibera resurse pentru motoarele productive ale economiei.

Așa cum am mai arătat în diverse împrejurări, o soluție sistemică ar putea fi desființarea impozitului pe profit. S-ar putea trece, de pildă, la o formă de impozitare mult mai simplă de aplicat și, în mod necesar, favorabilă și mediului de afaceri. De exemplu, un impozit elementar de 1-2% asupra cifrei de afaceri sau chiar în regim regresiv! E simplu, la fiecare 100 de lei încasați, 1 leu intră în buzunarul statului. Ușor de conceput, de calculat și de administrat, odată ce s-ar simplifica poate peste un sfert din Codul fiscal actual.

Astfel, oamenii de afaceri nu vor mai face slalom pe (contra)sensul legislației, nu vor mai trebui să “arbitreze” cheltuielile deductibile, să filtreze fiscal și contabil sistemele de amortizare a mijloacelor fixe, să cântărească dacă avocații fiscali sunt sau nu mai ieftini decât impozitele datorate statului. S-ar produce, în mod real, despovărarea afacerilor de un noian de proceduri fiscale, sarcini administrative și birocratice.

În plus, eliminarea impozitului pe profit ar contribui la o schimbare fundamentală de comportament economic, odată ce întreprinzătorii vor culege roadele raționalizării, ale însănătoșirii costurilor. Numai astfel “maximizarea profiturilor” devine motorul antreprenorial real al economiei de piață. Totodată, va fi încurajată dezvoltarea, prin stimulentul de a crește mai puternic valoarea adăugată în raport cu creșterea cifrei de afaceri.

Însă, s-ar putea spune, ce ne facem cu activitățile neprofitabile? În esență, dacă ne raportăm la principiile economiei de piață, afacerile neprofitabile nu au ce să caute pe piață. Uneori însă întreprinzătorii eșuează tocmai pentru că afacerile lor sunt împovărate cu reglementări, birocrație și costuri administrative. De aceea, o simplificare fiscală sistemică ar separa grâul de neghină în economia românească și ar scoate la suprafață tocmai antreprenoriatul autentic.

De cele mai multe ori, reformele spectaculoase rezidă în idei simple, care frizează evidența și bunul-simț economic, spectaculoasă fiind mai degrabă determinarea de a le “pune în operă”. În esență, reguli simple pentru o lume complexă.

Articolul de față a fost publicat inițial în 19 februarie 2013 în Ziarul Financiar.