Not seeing a Scroll to Top Button? Go to our FAQ page for more info. Consumul sau producţia? That is the (Economic) Question - Cosmin Marinescu | Cosmin Marinescu

Consumul sau producţia? That is the (Economic) Question

Share

În economie, din fericire, dilemele de tip hamletian sunt fie incompatibile, în raport cu logica economică, fie complet neproductive, în afara acesteia. În materie de politici economice, în rarele situații în care acestea nu sunt și redistributive, apele se despart în funcție de modul în care guvernul caută să susțină relansarea economică: prin stimularea consumului, pe de o parte, respectiv prin stimularea producției, pe de altă parte.

Cu precădere în vremuri de criză și recesiune, viziunea economică adoptată este cea care face diferența, prin stabilirea de priorități clare și asumarea consecventă a acestora. Aflată în simbioză cu activismul guvernamental, este binecunoscută viziunea keynesistă de stimulare a economiei prin creșterea cheltuielilor publice.

A devenit aproape proverbial: statul trebuie să cheltuie mai mult, astfel încât economia să fie pusă (din nou) în mișcare. Iar când, din varii motive, statul nu poate să cheltuie mai mult, atunci măcar să susțină consumul populației, căci creșterea cererii (agregate) va trage după sine producția și creșterea economică.

Economia cererii este eticheta literar-științifică a proeminenței cererii, a cheltuielilor, asupra mersului economiei. Judecățile economice se învârt în jurul cererii (mai mult sau mai puțin agregate), iar politicile economice sunt selectate în funcție de forța cu care pot apasa pedala cheltuielilor. Într-un asemenea registru, economia cererii aproape că devine șapoul consacrat la adăpostul căruia umblă, deghizat științific, keynesismul modern.

Economiștii invocă astăzi, din plin, confortul deductiv furnizat de logica simpl(ist)ă a economiei cererii: populația trebuie să consume mai mult pentru ca producătorii să decidă, la rândul lor, să producă mai mult, să investească și să creeze locuri de muncă. Astfel, nivelul consumului devine indicator de performanță al stării economiei. De aici și diverse neliniști recesioniste (chiar deflaționiste) atunci când consumul este considerat “insuficient”, ceea ce ar explica, pe mai departe, “insuficiența cererii agregate”, care ar încetini, la rândul ei, creșterea economică.

În România, 2013 nu a fost, cu siguranță, anul consumului. De exemplu, consumul individual efectiv a progresat lent, cu cca. 1,2%. În schimb, 2013 a consemnat o cifră spectaculoasă în contul creșterii economice, 3,5%, de peste două ori mai mare decât speranțele inițiale. De unde ar rezulta, în logica consumului, două concluzii, aparent distincte în planul analizei:

– în plan ex-ante, consumul “insuficient” nu trage în jos, neapărat, creșterea economică;
– în plan
ex-post, creșterea economică încă nu s-a rostogolit consistent și în creșterea consumului.

Pe fondul acesta, merită invocate câteva cifre și evoluții, care ar aduce o anumită lumină și asupra unor măsuri intrate recent pe agenda politicilor economice. În primul rând, în 2012 și 2013 au fost refăcute salariile a peste 1,187 milioane de bugetari. În anul 2012, salariile bugetarilor au fost majorate cu 8% în iunie, ceea ce a atras un plus de cheltuială salarială de 1,5 miliarde lei. În continuare, în 2013, anvelopa bugetară salarială pentru acoperirea celor două majorări salariale a fost de cca. 4,6 miliarde lei.

Apoi, o atenție aparte trebuie oferită politicii (i-aș putea spune anticiclice) de creștere continuă a salariului minim, care grevează deloc inofensiv asupra planurilor angajatorilor. De exemplu, în 2012, creșterea economică a fost de 0,7%. Salariul de bază minim brut a fost majorat cu 4,5%, condiții în care, în sectorul concurențial, câștigul salarial mediu brut a crescut cu 3,4%.

Spre deosebire, în 2013, majorarea salariului minim a fost de 10,1% față de cel din anul precedent iar creșterea economică a sărit neașteptat la 3,5%. În acest condiții, câștigul salarial mediu brut în sectorul concurențial a fost de doar 3,3%, care se traduce chiar în scăderea câștigului salarial real. Este limpede, deci, că mediul de afaceri resimte încă serioase dificultăți, inclusiv în privința remunerării muncii. Astfel se explică și plafonarea consumului.

De aceea, în absența consolidării creșterii economice, consumul va continua să evolueze pe trendul prudent din ultimii ani. De exemplu, câștigul salarial real în 2013 a fost sub 1%. Însă economisirea și-a luat, în continuare, partea leului: depozitele populației au crescut, în termeni reali, cu 3,3% în 2012 și cu 4,5% în 2013. Pe de o parte, acesta este semnul unui comportament orientat mai puternic către viitor. Însă, pe de altă parte, este vorba de încrederea încă fragilă într-o revenire economică sănătoasă, durabilă. Se așteaptă, deci, în termenii monetariștilor, creșterea venitului permanent.

S-ar putea spune, firește, că ar fi trebuit făcut “ceva”, mai mult, pentru consum. Însă, în logica economică post-criză, problema este mai degrabă că nu s-a făcut ceva semnificativ, prioritar, pentru producție, astfel încât mediul de afaceri să se detașeze mai rapid de povara crizei.

În condițiile actuale, nu consumul va fi motorul consolidării creșterii economice, ci investițiile mediului de afaceri, într-un cadru de politici stimulative pentru producție. Această abordare este, în esență, economia ofertei.

De aceea, este esențial ca pe agenda politicilor economice din 2014 să se regăsească și măsuri de relaxare fiscală pentru mediul de afaceri, cum ar fi neimpozitarea profitului reinvestit și reducerea CAS la angajator cu 5 puncte procentuale.

Nu este suficientă înțelegerea idei că relansarea post-criză ar trebui să se bazeze pe impozite mai mici. Adesea, mai importantă este destinația relaxării fiscale, decât politica de relaxare fiscală în sine. De exemplu, înainte de a reduce impozitarea salariilor, în regim progresiv sau în cotă unică, se impune reducerea CAS, pentru a stimula investițiile, interne și străine, precum și crearea de noi locuri de muncă.

Fără capital și antreprenoriat, munca și salariile rămân simple deziderate politice.

Economia cererii trebuie să lase loc economiei ofertei, cu precădere în etapa post-criză dar și ca logică economică generală. Firește, consumul este important, însă, consumul este mai degrabă efectul și nu cauza unei realizări economice.

Este un adevăr simplu însă răstălmăcit, din păcate, în literatura și educația economică. De pildă, unele manuale chiar insistă cu ideea că omul este întâi consumator și apoi producător. Mă îndoiesc totuși că, pentru a desluși dilema cauzalității – “ce-a fost mai întâi, consumul sau producția?” – autorii au sugerat că omul este întâi copil (consumator) și apoi adult (producător). Căci nu această cronologie biologică este miza reală a teoriei economice.

În logica acțiunii economice, pentru a exista consum trebuie să existe, în prealabil și în mod necesar, producție. Iar creșterea consumului survine natural, odată cu creșterea producției și a valorii reale a muncii.

Articolul de față a fost publicat inițial în 23 februarie 2014 în Ziarul Financiar, precum și pe  Wall-Street.ro, fiind preluat totodată de Contributors.