Not seeing a Scroll to Top Button? Go to our FAQ page for more info. Economia românească aproape că este construită în jurul bugetului statului - Cosmin Marinescu | Cosmin Marinescu

Economia românească aproape că este construită în jurul bugetului statului

Share

Politicile fiscal-bugetare nu trebuie să rezolve doar problemele bugetului – cantitative și adesea conjuncturale, așa cum s-a întâmplat din păcate până în prezent, ci să rezolve mai degrabă problemele structurale, profunde, ale economiei. În același timp, în opinia mea, reformele structurale trebuie să însemne mai mult decât profesionalizarea managementului și salubrizarea sectorului companiilor de stat. Consolidarea economiei de piata inseamna, in prima si ultima instanta, rezolvarea profunda a problemei dreptului de proprietate. Numai astfel putem spera la dezvoltarea unui sector privat puternic, autonom in raport de puterile politice, care sa genereze prosperitate pentru romani si sa dinamizeze inclusiv reformele din sfera sectorului public.

Discutia de mai jos este despre criza, despre cata incredere poti avea in teoriile economice care nu de putine ori au dat gres, despre Stat si afacerile cu Statul, despre capitalism si in general despre cum ar putea politicile publice in Romania rezolva problema crizei. Conf. univ. dr. in cadrul ASE, Cosmin Marinescu este consilier pe probleme de politici economice al ministrului Finantelor. El mai vorbeste in aceasta prima parte a discutiei despre criza bancara din Cipru, despre trecerea la euro, cota unica, calitatea mediului de afaceri de la noi si despre reducerea TVA si a contributiilor sociale.

Rep: Sunteti consilier al ministrului de Finante. Care sunt principalele 3 sfaturi pe care i le-ati dat si care ar putea fi puse in practica in perioada urmatoare?


Cosmin Marinescu: Ar fi mai multe idei la care m-as putea referi in aceasta privinta. Am participat, impreuna cu dl Daniel Chitoiu, si alaturi de alti economisti, la dezbaterea si conceperea ideilor economice din programul de guvernare al USL. Am incercat, astfel, sa ofer justificare cu precadere masurilor economice menite sa stimuleze deschiderea economiei cat mai mult catre principiile pietei libere, pentru dezvoltarea unui mediu de afaceri competitiv si a unui antreprenoriat autentic.


Ar trebui sa recunoastem deschis ca, desi europeana prin adoptie institutionala, Romania de astazi nu probeaza, cu adevarat, ca a facut saltul decisiv la principiile economiei de piata, care sa le aduca romanilor viata demna si prosperitatea mult asteptate. In prezent, economia romaneasca aproape ca este construita prin si in jurul bugetului statului. Este o stare de fapt profunda, structurala, care explica de ce oamenii asteapta ca atat de multe lucruri sa vina de la stat sau, oricum, prin intermediul statului.

Pana mai recent, regula a fost data de cercul vicios capitalizare-decapitalizare. Adica, pe de o parte, statul deschide generos baierile bugetului si capitalizeaza iar “baietii destepti”, pe de alta parte, decapitalizeaza

In acest sens, o prima abordare, una de fond, generala, a politicilor publice din domeniul fiscal-bugetar ar trebui sa vizeze tocmai inlaturarea acestei dependente sau captivitati. Politicile fiscal-bugetare nu trebuie sa rezolve doar problemele bugetului – cantitative si adesea conjuncturale, asa cum s-a intamplat din pacate pana in prezent, ci sa rezolve mai degraba problemele structurale, profunde, ale economiei.

Romania se confrunta cu probleme majore in privinta arieratelor din sectorul public, ceea ce tradeaza deficiente structurale si institutionale. De exemplu, intre 2000 si 2011, ponderea arieratelor in cifra de afaceri s-a situat, in medie, pe la cca. 9-10% in cazul firmelor private, spre deosebire de cca. 40% in cazul companiilor de stat.


Pe fondul unor deja proverbiale constrangeri bugetare slabe, companiile de stat au acumulat dezechilibre financiare si datorii uriase. Pentru o buna bucata de vreme din tranzitia post-comunista si, de altfel, pana mai recent, regula nefasta a fost data de cercul vicios capitalizare-decapitalizare. Adica, pe de o parte, statul deschide generos baierile bugetului si capitalizeaza iar “baietii destepti”, pe de alta parte, decapitalizeaza.


In opinia mea, reformele structurale trebuie sa insemne mai mult decat profesionalizarea managementului si salubrizarea sectorului companiilor de stat. Consolidarea economiei de piata inseamna, in prima si ultima instanta, rezolvarea profunda a problemei dreptului de proprietate. Numai astfel putem spera la dezvoltarea unui sector privat puternic, autonom in raport de puterile politice, care sa genereze prosperitate pentru romani si sa dinamizeze inclusiv reformele din sfera sectorului public.


O a doua abordare esentiala, de asta data in sfera politicilor fiscale, vizeaza simplificarea cat mai puternica a sistemului fiscal. In lumea de astazi, dinamica si complexa, regulile simple sunt adevarata provocare a politicilor publice. Reguli usor de cunoscut, de inteles, care sa fie predictibile si stimulative. De exemplu, in acest cadru principial se inscrie, asa cum a anuntat Ministrul Daniel Chitoiu, rescrierea pana la sfarsitul acestui an a Codului Fiscal si a Codului de Procedura Fiscala, pentru a aduce coerenta in cadrul atat de stufos al reglementarilor fiscale.

Scopul esential al politicilor publice este de a reduce povara administrativa si birocratica ce perturba aproape  sistemic initiativa antreprenoriala

Competitivitatea si performantele economice sunt, de fapt, reflectarea calitatii institutionale a mediului de afaceri.

In acest sens, am avut recent ocazia de la participa, ca cercetator, la un proiect POSDRU derulat in cadru Academiei Romane, sub coordonarea dlui Academician Aurel Iancu. Sunt interesante concluziile cercetarii stiintifice din perspectiva politicilor publice destinate mediului de afaceri. Am fundamentat, intr-un cadru de analiza empirica si comparativa, indicatorul CIMA – Calitatea Institutionala a Mediului de Afaceri. In comparatie cu tarile  din Europa Centrala si de Est, dintre cele opt arii de analiza a calitatii institutionale, Romania prezinta deficiente semnificative in planul coruptiei si in cel al platii impozitelor. In acesti ani de criza economica, Romania pare sa fie ramas restanta, chiar si in fata de Bulgaria, cu reformele sistemului finantelor publice.


Iar aceasta este o cerinta asidua care vine tocmai din cadrul mediului de afaceri, dupa cum spun, de altfel, intreprinzatorii: tot platim impozite, macar sa nu fie nevoie sa facem si “investitii” in cultivarea de relatii, cu sau fara ghilimele, cu agentii fiscali ai statului.


In al treilea dar nu neaparat in ultimul rand, economia resimte nu doar nevoia unui cadru administrativ mai suplu si mai putin invaziv, ci si nevoia unor masuri de relaxare fiscala,  cum ar fi de exemplu reducerea contributiilor sociale sau revenirea TVA la 19%, care vor interveni cel mai probabil la inceputul anului viitor.

In opinia mea, reducerea mai consistenta a contributiilor sociale ar putea constitui abordarea dezirabila, atat in privinta crearii de locuri de munca, precum si din perspectiva atragerii de noi investitii

Oricum Romania este, in prezent, campioana europeana la impozitarea fortei de munca, dupa cum arata datele statistice de la nivelul UE.

In esenta, este vorba despre regandirea rolului statului in economie. “Statul jucator” trebuie sa devina, in mod necesar, “statul arbitru” al pietelor, prin intarirea, in acelasi timp, a drepturilor constitutionale si a institutiilor fundamentale pe care se sprijina sistemul economic de piata.


Rep: Se tot discuta despre simplificarea sistemului fiscal in Romania. Recent, ati avansat o idee: “desfiintarea impozitului pe profit si simplificarea radicala a impozitarii afacerilor. S-ar putea trece la un impozit elementar de 1-2% asupra cifrei de afaceri sau chiar in regim regresiv!” Puteti detalia avantajele si dezavantajele unui asemenea sistem?


C.M.: Intr-adevar, am publicat cateva idei in legatura cu o asemenea perspectiva, care constituie, totusi, o schimbare de fond a filozofiei fiscale actuale. Multi dintre noi stim ori intuim un status-quo fiscal aproape institutionalizat, informal, in care multi contabili isi intreaba “complice” patronul: “Sefu`, anul asta cu ce profit doriti sa iesim?”


Astfel, in meandrele realitatii economice, principiul capitalist al “maximizarii profitului” se traduce intr-un ping-pong fiscal permanent, vicios si costisitor, intre oamenii de afaceri si stat. Si aceasta nu pentru ca sutele de mii de intreprinzatorii ar fi stapaniti, moraliceste, de porniri anti-statale, ci pentru ca sistemul fiscal uneori mai mult incurca decat descurca, mai mult constrange decat stimuleaza, mai mult complica decat simplifica…


In prezent, de exemplu, impozitarea profitului este insotita si, totodata, complicata de diverse prevederi fiscale si scheme de deductibilitati.


Fireste, interesul legitim al oamenilor de afaceri este de a plati un impozit cat mai mic iar statul cauta sa incaseze cat mai multi bani

Avem de-a face, in aceasta materie, cu un intreg sistem de deductibilitati, cum ar fi cele privind amortizarea automobilelor, cu diurne, deplasari, premii, sponsorizari, publicitate, cercetare-dezvoltare etc. Calculele care se fac nu sunt deloc dintre cele mai simple, iar adeseori sunt insotite de tot felul de interpretari juridice.

Fireste, interesul legitim al oamenilor de afaceri este de a plati un impozit cat mai mic iar statul cauta sa incaseze cat mai multi bani. Astfel, pe de o parte, oamenii de afaceri suporta anumite costuri de conformare fiscala, angajeaza contabili, experti, avocati, servicii profesionale de consultanta. Pe de alta parte, statul cauta sa colecteze cat mai multi bani, prin diverse sisteme de control si inspectie fiscala, care inseamna bineinteles costuri – costuri de administrare.

Toate aceste costuri ilustreaza, de fapt, un imens volum de resurse, care insa nu isi aduc aportul in sfera direct productiva. Cu cat sistemul fiscal si cel administrativ, in general, vor fi mai stufoase si mai costisitoare, cu atat mai mult vor avea de suferit sectorul productiv, investitiile si prosperitatea economica. De aceea, simplificarea oricarui sistem administrativ trebuie sa aiba valente economice, sa poata elibera resurse pentru motoarele productive ale economiei.

Eliminarea impozitului pe profit ar contribui la o schimbare fundamentala de comportament economic, odata ce intreprinzatorii vor culege roadele  insanatosirii costurilor

O solutie ar putea fi renuntarea la impozitarea profitului si trecerea, de pilda, la o forma de impozitare mult mai simpla de aplicat si, in mod necesar, favorabila si mediului de afaceri. Adica un impozit elementar asupra cifrei de afaceri, de 1%, de pilda. E simplu: la fiecare 100 de lei incasati, 1 leu intra in buzunarul statului. Usor de conceput, de calculat si de administrat, odata ce s-ar simplifica poate peste un sfert din Codul Fiscal actual.

Astfel, oamenii de afaceri nu vor mai face slalom pe (contra)sensul legislatiei, nu vor mai trebui sa “arbitreze” cheltuielile deductibile, sa filtreze fiscal si contabil sistemele de amortizare a mijloacelor fixe, sa cantareasca daca avocatii fiscali sunt sau nu mai ieftini decat impozitele datorate statului. S-ar produce, in mod real, despovararea afacerilor de un noian de proceduri fiscale, sarcini administrative si birocratice.

In plus, eliminarea impozitului pe profit ar contribui la o schimbare fundamentala de comportament economic, odata ce intreprinzatorii vor culege roadele rationalizarii, ale insanatosirii costurilor. Numai asa “maximizarea profiturilor” ar deveni motorul antreprenorial real al economiei de piata. Totodata, va fi incurajata dezvoltarea, prin interesul de a creste mai rapid valoarea adaugata in raport cu cresterea cifrei de afaceri.

Dezavantajele s-ar putea localiza in domeniile in care se lucreaza cu rulaje mari iar marjele de profit sunt mici. Apoi, s-ar putea spune, ce facem cu activitatile neprofitabile? In esenta, daca ne raportam la principiile economiei de piata, afacerile neprofitabile nu au ce sa caute pe piata. Uneori, insa, intreprinzatorii esueaza tocmai pentru ca afacerilor lor sunt impovarate cu reglementari, birocratie si costuri administrative.

De aceea, cred ca o simplificare fiscala sistemica ar separa graul de neghina in economia romaneasca si ar scoate la suprafata tocmai antreprenoriatul autentic.

Actualul sistem fiscal din Romania: stufos, impredictibil, costisitor si, uneori, discretionar

Rep: Daca ar fi sa rezumati in 4 cuvinte actualul sistem fiscal din Romania, care ar fi cele 4 cuvinte?

C.M.: Stufos, impredictibil, costisitor si, uneori, discretionar. Iar acestea sunt sau devin atributele oricarui sistem statal structurat indeobste pentru sau in prelungirea birocratiei politico-administrative. De aici si concluzia generala ca, in absenta debirocratizarii, reformele administrative vor genera eficienta modesta sau nu se vor simti deloc la nivelul activitatii economice.


Tocmai de aceea si in concordanta cu insistentele repetate din partea mediului de afaceri, speram ca, prin anumite masuri de natura organizatorica si administrativa, sistemul fiscal sa devina o povara din ce in ce mai mica pentru derularea afacerilor si pentru initiativa antreprenoriala, in general.


Rep: Este mai avantajoasa cota unica de impozitare sau introducerea unui impozit progresiv?


C.M.:Depinde pentru cine sau, mai bine zis, de intensitatea redistributiva cu care este “insarcinat”, politic vorbind, sistemul fiscal. Cota unica de impozitare a fost zugravita, uneori poate excesiv, drept panaceu al mai tuturor problemelor economice si fiscale. In realitate, lucrurile trebuie privite nuantat, insa in nuantele stiintifice ale unui mod economic de gandire.


De exemplu, in primavara lui 2004 – anul de gratie al cotei unice de impozitare in tara noastra, am publicat in presa economica un articol tocmai despre aceste nuante – “Problema cotei unice de impozitare sau despre jumulirea gastei”. Regimul fiscal al cotei unice a fost incadrat, cel putin jurnalistic, in sfera politicilor fiscale liberale. Problema este aceea ca, in sine, cota unica nu poate fi socotita nicicum, nici liberala, nici anti-liberala. De exemplu, cat de liberala ar putea fi o politica fiscala a unei cote unice de… 56%, sa zicem?!


De fapt, “revolutia” cotei unice din Centrul si Estul Europei a fost asociata politicilor de dreapta pentru ca, pe un fond comun de liberalizare si concurenta fiscala, adoptarea cotei unice a insemnat – in aproape toate cazurile – reducerea poverii fiscale.


In aceasta lume a liberei circulatii, capitalul si locurile de munca, adica avutia, migreaza catre mediile de afaceri in care povara fiscala este cat mai redusa


In ultimele doua decenii, reformele fiscale au inceput sa fie atinse, tot mai puternic, de “revolutia” cotei unice de impozitare. Estonia a fost prima tara din Europa care a adoptat, in 1994, o cota unica de 26 de procente (care a scazut apoi la 21%). A urmat Letonia, in 1995, apoi Rusia in 2001 si Ucraina in 2003. In prezent, in mai toate tarile din Europa Centrala si de Est “domneste” cota unica, avand rate diferentiate sau nu intre impozitul pe venit si impozitul pe profit: Cehia ¬ 15%, respectiv 21%; Estonia – 21%, respectiv 21%; Georgia – 12%, respectiv 20%; Letonia – 23%, respectiv 15%; Lituania – 21%, respectiv 20%; Romania – 16%, respectiv 16%; Rusia – 13%, respectiv 24%; Serbia – 14%, respectiv 14%; Slovacia – 19%, respectiv 19%; Ucraina – 13%, respectiv 25%, Bulgaria ¬-10%, respectiv 10%.


Fireste, economia zilelor noastre este slefuita tot mai mult de fortele liberatoare ale globalizarii si ale concurentei fiscale. In aceasta lume a liberei circulatii, capitalul si locurile de munca, adica avutia, migreaza catre mediile de afaceri in care povara fiscala este cat mai redusa. De exemplu, o impozitare progresiva cu rate cuprinse intre 1% si 7%, precum in SUA la inceputul secolului trecut, ar fi clar preferabila unei cote unice de 16%.


Asadar, adevarata optiune de politica fiscala nu vizeaza modalitatea de impozitare, progresiva sau proportionala, ci acel aranjament fiscal care stimuleaza cel mai mult acumularea de capital, investitiile, crearea de locuri de munca si, intr-un final, prosperitatea economica. Iar in aceasta speta, impozitele reduse sunt vehicul fiscal pentru dezvoltarea economica.


De aceea, in conditiile in care cota unica de 16% asupra veniturilor salariale ar fi inlocuita, eventual, cu impozitarea progresiva in trepte de 8, 12 si 16%, aceasta inseamna, logic si matematic, reducerea impozitarii. Iar dinamica economica va fi cu adevarat favorabila mai ales atunci cand reducerea impozitarii va usura sarcina mediului de afaceri, caci intreprinzatorii sunt cei care isi asuma riscuri, investesc si creeaza locuri de munca.


Asadar, inainte de a ne preocupa asupra regimului fiscal, progresiv sau prin cota unica, ceea ce conteaza este povara fiscala generala, pentru ca investitiile ¬ autohtone si straine, antreprenoriatul si prosperitatea sunt corolare firesti ale unei impozitari cat mai prietenoase asupra mediului de afaceri.


Rep: Cum priviti ca economist solutia gasita in cazul bancilor cipriote?


C.M.: Majoritatea economistilor s-au aratat contrariati, fireste, cand depozitele bancare au fost supuse unei solutii confiscatorii de o asemenea anvergura. Sa ne amintim ca, initial, chiar si depozitele garantate, cele aflate sub plafonul de 100.000 euro, erau intr-o anumita masura supuse socializarii. Ceea ce ar fi insemnat, cu adevarat, socialism monetar.


Cipru a reusit sa evite intrarea in incapacitate de plata prin acordul de imprumut de la UE si FMI, cifrat la 10 mld. euro, la care se adauga cca. 13 mld. euro dintr-o operatiune de bail-in la care este supus sistemul bancar cipriot. De exemplu, depozitele mai mari de 100.000 euro de la Bank of Cyprus sunt supuse unei reduceri de 37,5%, care va fi insa tranformata in actiuni oferite deponentilor. In plus, ar putea fi decisa reducerea suplimentara a depozitelor cu inca 22,5%, in functie de capacitatea statului cipriot de a indeplini programul de asistenta.


In acest context de mix politico-bancar, cred ca sunt cateva idei importante prin prisma carora ar trebui abordata asa numita “lectie cipriota”.


In primul rand, Cipru a fost intens citat la rubrica de”excrescente financiare”. Nu era un secret pentru nimeni ca, aproape de decenii, in Cipru exista un decalaj covarsitor intre economia financiara-nominala si economia reala. Cipru a jucat – si cred ca se poate vorbi deja la timpul trecut – rolul de centru regional de intermediere financiara, socotit adesea offshore, desi poate in mod excesiv. Sistemul bancar cipriot s-a dezvoltat pana la un nivel al activelor de aproape 8 ori mai mare decat PIB-ul. Planul european de salvare prevede, insa, ajustari si in aceasta privinta, catre un raport de 3,5 ori fata de PIB pana in 2018.

Problema fundamentala este fragilitatea institutionala, aproape sistemica, a activitatii bancare contemporane

Totusi, intr-un context globalizat, de intensificare a integrarii financiar-bancare, asemenea raporturi pe criterii de “economie nationala” se dovedesc lipsite de relevanta economica. Esentiala este, mai degraba, calitatea portofoliului de credite. Bancile cipriote au fost grav afectate de concentrarea expunerilor asupra Greciei. Au fost finantate nesabuit datoriile statului grec, dar si unele sectoare ale economiei. De aici si pierderile masive pentru primele doua banci cipriote, Bank of Cyprus si Marfin.

In al doilea rand, solutia UE marcheaza, pentru prima data in mod decisiv, trecerea de la politica de bail-out, aplicata totusi pana in 2012, la o procedura de bail-in, adica salvare pe baza de fonduri “proprii” sau, mai degraba, fonduri interne – asa cum sunt depozitele bancare. Cu alte cuvinte, se renunta la ancorele bugetare in favoarea “responsabilitatii private”: nu mai facem bail-out pe bani publici, pe spinarea contribuabilului, ci facem bail-in pe seama actionarilor, creditorilor, deponentilor. Adica trecerea costurilor crizei in conturile celor care se pregateau, altminteri, sa beneficieze de castiguri.


In acest sens, suna a noua filozofie a “asistentei financiare”. Una fortuita, fireste, caci restructurarea post-criza, in special restructurarea activitatii bancare, nu poate fi tratata cu aceleasi medicamente care au dezvoltat boala. De aici si suspiciunea ca problemele financiar-bancare ale Europei vor primi solutii la indigo pe model cipriot.


Insa, problema fundamentala a “lectiei cipriote” consta in faptul ca, de la un anumit prag al depozitelor – stabilit fireste arbitrar din punct de vedere economic, deponentii au dobandit subit calitatea de “investitori” si, astfel, au devenit partasi la acoperirea “gaurilor” din bilanturile bancilor. Iar o asemenea deschidere a “cutiei pandorei” va naste, inevitabil, schimbari profunde in activitatea bancara, in relatia deponent – banca.


Daca deponentii nu vor mai avea incredere in banci, bancherii vor avea incredere ca si deponentii lor vor fi partasi la pierderile bancii. Iar hazardul moral ar putea imparati, in continuare linistit, in sistemul bancar. Caci, pe langa paternalismul – macar institutional – al bancii centrale, riscul va fi repartizat si catre deponenti, doar catre cei care isi vor mai permite luxul de a fi deponenti… “mari”.


Astfel ajungem, in cele din urma, la problema fundamentala, si anume fragilitatea institutionala, aproape sistemica, a activitatii bancare contemporane. Sistemul bancar contemporan este, prin definitie, un sistem al bancii centrale. Iar inceputurile sistemului bancii centrale au stat sub semnul nevoilor de finantare ale statelor. Astfel s-a infiripat, in exprimarea recenta a guvernatorului Isarescu, “combinatie negativa intre banci si stat”. De aici, deci, trebuie sa inceapa restructurarea profunda a activitatii bancare, de la schimbarea tiparului paternalist care domina, in prezent, relatia statului cu bancile si cu economia, in general.


Rep: Inauntru sau in afara zonei euro?


C.M.: In termeni contrafactuali, alternativele ar trebui filtrate prin prisma a ceea ce ar trebui sa insemne, in economia de piata, moneda si sistemul monetar. In esenta, moneda este institutia fundamentala a pietei si a schimbului calculat, baza calculului economic si a rationalitatii alocarii resurselor in societate. Ca atare, avantajele unei “optiuni monetare”, in speta intre leu si euro, trebuie sa-si afle temeiurile in asemenea principii economice esentiale.


De facto, economia romaneasca s-a “euroizat” informal in mod structural, profund. In cele mai multe dintre domenii, preturile sunt deja “ancorate” in euro. O multitudine de tranzactii se fac, de fapt, in euro. Iar aceasta evolutie este una spontana, “de piata”, bazata pe evaluarile anticipative, in termeni monetari, ale celor care vand, cumpara,  incheie contracte sau chiar se imprumuta in euro. Oamenii au ales sa se raporteze la euro din considerente generale de “calcul economic”, de stabilitate si relevanta in evolutia puterii de cumparare. 


Insa, din perspectiva stiintei economice, nu exista o teorema infailibila a superioritatii monetare, atunci cand avem de-a face cu moneda fiduciara specifica aranjamentului monetar statal. De exemplu, in conditiile etalonul aur, calitatea monetara este instrinseca si probata, deja, in cadrul pietei. In conditiile monetare contemporane, calitatea monedei este, in esenta, rezultatul politicilor monetare. Si nu exista, de asemenea, o teorema in baza careia sa putem distinge, ex-ante, intre politicile monetare ale BNR si BCE, de pilda, in materie de stabilitate monetara. Singurul ingredient relevant pare a fi responsabilitatea autoritatilor monetare si calitatea aranjamentului institutional in care aceasta este exersata.


Pe de alta parte, atunci cand doresti sa valorifici prezenta (economic integrata) pe piata europeana, cand doresti sa elimini volatilitatea cursurilor de schimb sau diverse costuri de tranzactie ale schimburilor valutare, solutia ar fi captarea “economiilor de scara” ale zonei euro. Insa, in ciuda argumentelor empirice, nu acestea ar fi avantajele definitorii ale monedei euro, ci mai degraba argumentul “checks and balances” invocat anterior, coroborat cu implicatiile de “eliberare” a monedei de sub tutela intereselor politice nationale.


Recenta criza economica ofera exemple sugestive in acest sens. In noiembrie 2008, odata cu izbucnirea crizei, statele G20 au decis sa adope, in mod coordonat, politici de tip keynesist. Adica sa raspunda crizei prin cresteri consistente de cheltuieli publice. In Spania, de exemplu, Pedro Solbes, ministrul de finante la momentul respectiv, a decis rapid expansiunea cheltuielilor publice. Insa, in primavara lui 2009, Solbes a fost nevoit sa inverseze cursul politicii bugetare. Odata ce incasarile bugetare si preturile titlurilor de stat au scazut brusc, Spania a fost in imposibilitatea de a-si finanta deficitul bugetar. Iar cum guvernul spaniol nu mai putea apela la emisiunea monetara pentru acoperirea deficitului bugetar, politicile economice au fost sortite sa se axeze pe rigoare bugetara si reforme structurale. Astfel, in mai putin de un an, doua guverne succesive ale Spaniei au fost silite sa circumscrie constitutional principiul echilibrului bugetar, atat pentru bugetul central cat si pentru administratia publica locala.


Asadar, odata ce devin lipsite de parghiile nationalismului monetar, guvernele realizeza ca trebuie sa abandoneze – nu neaparat din convingere, trebuie sa recunoastem – reteta expansiunii bugetare si al deficitelor. Astfel se ajunge, vrand-nevrand, la o anumita disciplinare a “statului bunastarii”, uneori chiar si cu pretul unor reforme si masuri impopulare.

Acesta este argumentul in favoarea monedei euro, necesar si deocamdata suficient, chiar  si pentru adeptii pietei libere, dupa cum arata Jesus Huerta de Soto (“In apararea monedei euro: o perspectiva austriaca”). In acest sens, dileme existentiale precum “Cand ar fi momentul optim?”, “Oare este economia pregatita?” suna ca si cand esti aproape sa ratezi padurea din cauza copacilor.

Rep: Sunt economiile statelor care nu au adoptat euro mai avantajate prin faptul ca isi pot monetiza datoria?


C.M.: N-as fi de parere ca posibilitatea nestingherita de monetizare a datoriei ar putea sau ar trebui sa fie luata drept un avantaj. Fireste ca, pentru decidentii politici care se confrunta, in prezent, cu o povara aproape sufocanta a datoriilor publice, apelul la politica monetara discretionara ar fi debuseul salvator. Ceea ce insa nu echivaleaza, neaparat, si cu salvarea economiilor lor.


De exemplu, in cazul recent al Greciei, este limpede ca aranjamentul institutional al monedei euro perturba posibilitatea de monetizare a datoriei, prin trasferarea acesteia de la scara nationala la nivel european. Iar in cadrul Uniunii Europene, problemele intra intr-un registru diferit in comparatie cu paradigma nationalismului monetar.


Diferentele inter-tari in materie de datorie publica si logica decizionala comunitarista genereaza fie solutii generale, fie un soi de “checks and balances” in rezolvarea problemelor individuale. Tocmai de aceea, in comparatie cu SUA si Marea Britanie, monetizarea datoriilor publice in zona euro este aproape nesemnificativa. De exemplu, in anii 2011-2012, FED-ul achizitiona cca. 40% din titlurile emise in contul datoriei publice a SUA, in timp ce Banca Angliei detine cam 25% din titlurile datoriei suverane a Regatului Unit. Spre deosebire, BCE nu detine teoretic competente privind monetizarea datoriei publice europene, chiar daca a achizitionat recent obligatiuni ale tarilor din grupul PIIGS. Exista, insa, o diferenta importanta intre modul in care a operat politica monetara in zona euro si restul lumii, cu precadere in aceasta perioada de criza economica.


Este important de inteles faptul ca, in ultimele decenii ale secolului trecut, gandirea economica monetarista sau mai degraba friedmaniana, as putea zice, a fost cea care a reusit sa atenueze, cumva, traditia keynesista care a dominat politicile publice mai bine de jumatate de secol. Astfel, economiile occidentale au intrat intr-o era a politicilor “temperat inflationiste”, poate cu exceptia tarilor din Europa Centrala si de Est. Acestea din urma, proaspat eliberate din jugul socialist al planificarii centralizate, de-abia experimentau – si adesea cu sarg – beneficiile politice ale inflatiei.


In lumea economica occidentala, in doar doua-trei decenii, deficitele bugetare nemonetizate au lasat in urma o avalansa de datorii publice. Iar astazi, aproape intreaga Europa resimte criza “suverana” a datoriilor publice, consecinta deficitelor generoase prin care decidentii politici au cautat sa intretina iluzia “statului bunastarii”.  


De exemplu, dupa 1960, la nivelul tarilor OECD, doar arareori media deficitelor bugetare nu a depasit 2% din PIB, ceea ce a facut ca datoriile publice sa creasca exponential. Pe fondul crizei economice, datoria publica in Marea Britanie aproape ca s-a dublat in numai  cativa ani, peste media zonei euro, iar in cazul multor tari din zona euro, in ultimii ani, datoria publica a sarit bine de 100% din PIB. In acest context, au facut deja epoca studiile referitoare la implicatiile regresive ale datoriei publice asupra cresterii economice (vezi argumentul Rogoff – Reinhart, pentru care 90% din PIB este limita peste care cresterea economica se gripeaza sub povara datoriei publice).


In prezent, coplesite si de povara crizei economice, probabil ca multe guverne europene ar fi apelat cu piosenie la “sfanta” solutie keynesista a deficitelor bugetare si la “monetizarea” acestora. Astfel s-ar reactiva din nou apetitul inflationist al guvernelor si al bancilor centrale. Insa problema de fond nu ar fi fost, de fapt, rezolvata, ci doar transferata dintr-o parte in alta.


E ca si cum te tratezi de amigdalita si dai in apendicita. Si intr-un caz, si in celalalt, tot trebuie sa consulti un medic. Apoi, nu exista nicio garantie ca nu o vei lua de la inceput, cu reluarea ciclica a datoriilor publice si apoi, din nou, cu inflatia…


Rep: Este UE un mecanism de neo-colonialism economic?


C.M.: Daca urmarim, fie si printre randuri, atitudinea actuala – de opinie publica sau politica – asupra Uniunii Europene, putem lesne observa o tot mai consistenta diversitate de abordari: de la paradigma mainstream a integrarii europene intru bunastare generala, pana la paradigma nationalista a neo-colonizarii, care a acaparat, de altfel, tot mai mult teren pe fondul instabil si inevitabil reformist al crizei economice.


In cele din urma, o asemenea evolutie era oarecum previzibila, fie si numai daca ne gandim la asteptarile uriase care au insotit aderarea europeana, de exemplu, pentru populatiile din Europa Centrala si de Est. Insa prosperitatea atat de mult asteptata nu este consecinta spontana a dobandirii calitatii de tara membra a UE, ci a politicilor sanatoase, care sa sustina acumularea de capital si libera intreprindere.


Problema este in ce masura UE insasi este compatibila cu un asemenea “model”…


Se pretinde in mod sistematic, de exemplu, ca UE exporta doar costuri, prin reformele destinate cu precadere noilor tari membre, fara a exporta si bunastare sau salarii europene, pe masura preturilor liberalizate. In realitate, UE “exporta” si salarii crescute, daca luam in calcul fie si numai veniturile milioanelor de romani care au reusit, in doar cativa ani, sa se integreze profesional pe pietele muncii din tarile Uniunii. Pe de alta parte, pentru diverse tari “emergente” din Europa Centrala si de Est, probabil ca, in absenta integrarii europene si a conditionalitatilor sale institutionale, multe din institutiile “domniei legii” ar fi ramas abonate la o tranzitie perpetua…


Din punct de vedere economic, integrarea europeana nu poarta amprenta definitorie a pietei libere si a concurentei, desi exista realizari importante in acest sens. Este vorba, mai degraba, de o optiune politico-birocratica asupra a ceea ce ar trebui sa fie modelul european. Adica un normativ economic si social consfintit intr-un aranjament multiplicat, prin transplant institutional, la nivelul tarilor membre.


Insa integrarea, cea economica – in esenta, dobandeste suport contrafactual, in special prin reformele pro-piata si prin disciplinarea actului guvernamental in raport cu ordinea statului de drept. Iar daca “diviziunea muncii este limitata de dimensiunea pietei”, dupa cum spunea Adam Smith, atunci piata unica liberalizata face ca avantajele comparative sa poata fi exploatate la un nivel superior si intr-o maniera durabila…


Astfel, componenta “de piata” a modelului european devine cel mai important activ al aderarii. In paralel, insa, apare nevoia restructurarii profunde a componentei “administrativ-interventioniste” a modelului european, mai ales sub presiunile competitive tot mai mari din partea unor guverne si medii de afaceri mai liberale.


Uniunea Europeana este, astazi, o altfel de “uniune” decat cea de acum un deceniu, cand tarile candidate faceau coada la poarta aderarii


Actualmente UE a consemnat, fie si numai de facto, esecul statului bunastarii, esec prefigurat, de altfel, de insuccesul “economiei sociale” a Germaniei, “sufocata” tocmai de prea mult social. Uniunea Europeana a intrat in criza nereformata si este greu de crezut ca ar putea iesi la fel. In prezent, ratele inalte ale somajului – cu doua cifre aproape pretutindeni – sunt cel mai fidel semnal al unei piete a muncii anchilozata de suprareglementare, in combinatie cu povara fiscala ridicata care submineaza antreprenoriatul, de unde si putinatatea locurilor de munca nou create.


Multi lideri europeni considera, in prezent, ca problemele economice ale Europei se vor sfarsi odata cu sfarsitul recesiunii. Insa problemele UE nu au doar ancore recesioniste, ci privesc mai degraba insusi modelul de guvernanta economica de la nivel comunitar.


Uniunea Europeana este, astazi, o altfel de “uniune” decat cea de acum un deceniu, cand tarile candidate faceau coada la poarta aderarii. Povara datoriilor publice in combinatie cu efectele crizei au impus austeritate si abandonarea unui model de crestere facil, bazat pe expansiune bugetara. Regulile fiscale au fost nesocotite, ani de zile, tocmai de tarile din Europa Occidentala, ceea ce s-a intors, in prezent, impotriva lor. In anii 2000, chiar Franta si Germania – adica tarile care asigura hard core-ul UE, au ignorat regulile privind deficitul bugetar stabilite prin Pactul de Stabilitate si Crestere, fara a fi sanctionate de la nivel comunitar. Institutional si constructivist vorbind, moneda euro a ramas reduta forte a proiectului comunitar. De aici si constrangerile cu efect de auto-disciplinare, sustinute in prezent cu indarjirea specifica modelului german.


Astfel, ca sa revin cumva la sintagma din intrebare, ¬neo-colonialismul” pare sa fi acaparat, prin nevoia de reforma institutionala si pe buna dreptate, tocmai hard-core-ul UE. Fapt ce se explica simplu, prin legile spontane ale “consecintelor neintentionate”: prin prisma consecintelor propriilor decizii, reglementatorul devine la randul lui reglementat, si cu atat mai puternic atunci cand se confrunta cu piata si cu limitele inviolabile ale economiei, in general.


Rep: Ati lansat recent cartea “Capitalismul – logica libertatii”, in care luati apararea capitalismului. Actuala criza ce ne arata de fapt: virtutile unui sistem sau slabiciunile sale?


C.M.: N-as spune ca am scris cartea aceasta in apararea capitalismului, chiar daca, in virtutea titlului ei, poate exista aceasta prima impresie. Pe de o parte, perpetuarea istorica a capitalismului nu este rezultatul sustinatorilor acestuia, mai multi sau mai putini, functie de etapele dinamicii economice. Trebuie sa recunoastem ca economia de piata s-a raspandit si se raspandeste in lume mai degraba in ciuda controverselor formulate impotriva ei.


Pe de alta parte, pentru ca ati pomenit de cartea recent lansata, si va multumesc, preocuparea noastra esentiala nu a fost aceea de a scrie “pentru” sau “impotriva” unui anumit sistem economic si social, ci mai degraba de a formula cele mai temeinice argumente stiintifice prin care sa clarificam o serie de controverse. Inclusiv asaltul declansat recent impotriva capitalismului, de fapt impotriva economiei de piata, caci piata ajunge sa fie invocata, in prezent, pentru multe din neajunsurile societatii actuale.


Iar in legatura cu demersul nostru editorial, ne-au bucurat mult aprecierile primite din lumea academica internationala, de la mari personalitati stiintifice, consacrate pe taramul liberalismului economic: Pascal Salin, Leszek Balcerowicz, Walter Block sau Janos Kornai, autori ale caror opinii sunt publicate pe copertile “Capitalismului”.


Ca sa revin la intrebarea dvs., as spune ca in ciuda unei anumite culturi populare, intretinuta insa din belsug si de mass-media, actuala criza nu a dezvaluit nici virtutile interventionismului statal si, cu atat mai putin, slabiciunile capitalismului. Chiar daca, asa cum am spus si la lansarea de carte, multe din relele lumii de astazi sunt puse in spinarea capitalismului: saracia, crizele economice, poluarea, relativismul moral… aproape toate sunt prezentate drept vicii ale capitalismului.


In prezent, ne confruntam cu o criza economica. Si ce este cel mai simplu? Sa dam vina pe capitalism, asa cum a facut recent, daca ne amintim, si Nouriel Roubini, care il reevalueaza straniu pe Marx, spunand ca Marx avea dreptate si capitalismul se autodistruge. Probabil ca mult mai instructiv si mai onest ar fi fost ca Roubini sa fi privit, acum mai bine de douazeci de ani, catre Europa Centrala si de Est. Ar fi constatat ca, dupa jumatate de secol de experiment socialist, instaurat cu pretul a zeci de milioane de victime ¬ victime la propriu, tocmai socialismul a fost cel care si-a dat, ca sa zic asa, obstescul sfarsit.

Interviul de față a fost publicat inițial în 12 iunie 2013 pe Hotnews.ro.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *