Not seeing a Scroll to Top Button? Go to our FAQ page for more info. Instituţii şi prosperitate: prolegomene - Cosmin Marinescu | Cosmin Marinescu

Instituţii şi prosperitate: prolegomene

Share

manvs-institutionDestul de târziu în istoria umanităţii şi, îndeobşte, datorită eforturilor intelectuale sistematice de alcătuire a unor explicaţii ştiinţifice, sigure, cu privire la posibilităţile oamenilor de a-şi îmbunătăţi propriile condiţii de viaţă, s-a înţeles faptul că omul este dăruit cu raţiune, prin intermediul căreia are capacitatea de a pătrunde legile universului material în care trăieşte. Căci, „atâta timp cât lumea a fost cârmuită de cutumă şi de autoritate, filozofii nu s-au prea interesat de problema bogăţiei şi a sărăciei”, după cum scria un istoric al gândirii economice [1].

Extras, tematic şi ideatic, din Instituţii şi prosperitate – o carte scrisă cu mulţi ani în urmă [2] – dar şi din contribuţiile la diverse proiecte de cercetare academică,textul de faţă vine ca parte de debut a unor reevaluări instituţionale,  eventual cu rol curativ pentru spaţiul neoclasic al economiei dezvoltării.

Economia dezvoltării şi dezvoltarea economică

Pentru început, voi căuta să evidenţiez modul în care analiza istorică şi teoria economică favorizează explicarea primelor manifestări ale „dezvoltării economice moderne” [3], ca „accident excepţional” în istoria umanităţii. În ultimă instanţă, „dezvoltarea economică este o formă de schimbare iar schimbarea implică inovaţie[4], implicit în sfera argumentelor „economiei dezvoltării”, argumente prin care economiştii caută să explice progresul economic şi evoluţia societăţii umane.

O lungă perioadă în istoria gândirii economice, fenomenul dezvoltării a fost privit doar ca unul problematic, în special sub forma acumulării de avuţie, şi nu ca teorie în sine. Practic, doar în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial, putem sesiza cristalizarea unei teorii a dezvoltării economice în sensul conceptual modern. Este vorba, în principal, de ilustrarea progreselor teoretice înregistrate în explicarea dezvoltării economice, cu accent pe contribuţiile diferitelor şcoli de gândire economică în ceea ce priveşte identificarea coerentă a determinantelor dezvoltării. Va fi interesant de constatat, cu siguranţa, existenţa unei anumite tendinţe de circularitate în gândirea economică cu privire la acest subiect.

Istoria economiei dezvoltării începe, în formă de tratat, cu Adam Smith. În „Avuţia naţiunilor”, considerată a fi primul act cuprinzător de teorie economică, Smith a urmărit identificarea acelor factori esenţiali în crearea avuţiei şi, deci, în asigurarea dezvoltării economice [5]. Cu privire la paternitatea problematicii creşterii economice, Mark Blaug scrie: „Apare evident din titlul lucrării […]că dezvoltarea naţiunilor este de fapt subiectul principal al cărţii. Este evident acest lucru, de asemenea, din distincţia dintre munca productivă şi neproductivă, din analiza sa considerată confuză dintre ceea ce numim ierarhia productivităţii ramurilor economice, din aprecierile sale asupra economisirii, din tratarea rolului capitalului, din abordarea ciudată a teoriei valorii […] şi, mai mult, din discuţia sa despre politicile economice şi sensul impactului lor asupra creşterii economice în trecut ca şi în decursul dezvoltării economice în diferite ţări din epoca sa”[6].

Economia dezvoltării din secolul trecut s-a remarcat prin încercarea de a schimba radical această viziune clasică asupra dezvoltării economice, considerată tradiţională şi, deci, depăşită. De altfel, pentru foarte mulţi economişti, semnificaţia cadrului instituţional – invocat implicit, dar sistematic, de-a lungul întregii opere smithiene – este considerată drept una marginală, dacă nu complet irelevantă, în condiţiile complexităţii sociale actuale. Probabil că marea realizare a economiştilor din ultimii cincizeci de ani, cea care asigură poate singurul element de unitate în marea diversitate a economiei dezvoltării, este înţelegerea faptului că dezvoltarea economică este posibilă, însă nu şi inevitabilă.

Întrebarea „De ce unele ţări sunt mai bogate decât altele?” este problema crucială la care şi-au propus să răspundă mai toţi economiştii. Începând cu secolul al XVIII-lea, au fost propuse o mulţime de teorii şi modele ale dezvoltării economice, cu ecou diferit asupra proceselor economice reale. Există în continuare o dezbatere aprinsă asupra a ceea ce este considerată a fi sursa determinantă a dezvoltării economice. Aceasta a fost considerată a fi diviziunea muncii la Adam Smith, acumularea capitalului la Karl Marx (care însă prescrie eronat tendinţa de reducere a ratei profiturilor), inovaţiile la Joseph Schumpeter, rata economisirii şi a investiţiilor la Roy Harrod şi E. Domar. Apoi, modelul neoclasic al lui Robert Solow caută să explice decalajele de dezvoltare dintre ţări prin diferenţele în eficienţa combinării factorilor de producţie (factorul uman, capitalul şi noile tehnologii). Mai nou, J. Stiglitzz aşează la baza dezvoltării economice „raportul de eficienţă” în funcţionarea sectorului privat şi a celui public, caz în care piaţa şi statul sunt aşezate, nepotrivit, în poziţie de reciprocă optimalitate.

Cea de-a doua jumătate a secolului XX a fost dominată, aproape în întregime, de mirajul cantitativ încorporat în funcţiile matematice ale modelului Solow. După cum relevă David Romer, modelul Solow a reprezentat baza pentru toate dezvoltările moderne din teoria creşterii economice. În esenţă, arată economiştii empirişti, modelul lui Solow este important datorită faptului că demonstrează că, oricare ar fi punctul de plecare pe o traiectorie de creştere, există o creştere echilibrată. Însă, echilibrată sau nu, realitatea economică a „bătut” sistematic „creşterea” prescrisă de celebrul model.

O altă explicaţie a gradului de dezvoltare economică, care pare a combina diverse argumente neoclasice, se concentrează asupra factorilor geografici. Jeffrey Sachs, de exemplu, a dezvoltat ideea ca geografia şi localizarea sunt determinante majore ale diferenţelor dintre ţări cu privire la rata de creştere sau nivelul venitului. El a subliniat importanţa a trei mari factori: clima tropicală, accesul la un port oceanic şi distanţa ţării respective faţă de centrele comerciale importante ale lumii (precum Rotherdam, Ney York sau Tokyo). În conformitate cu punctul său de vedere, clima tropicală este un factor prohibitiv în procesul creşterii din cauza pericolului reprezentat de diferite maladii dar şi al efectului negativ al atmosferei calde şi umede asupra productivităţii muncii [7]. Lipsa accesului la un port oceanic înseamnă costuri de tranzacţie mai mari şi o dezvoltare insuficientă a comerţului cu o parte importantă a economiilor lumii. O localizare la distanţă faţă de principalele pieţe internaţionale se constituie în constrângeri suplimentare în calea comerţului. În consecinţă, se vor reduce câştigurile din diviziunea muncii, specializare şi economiile de scară. Mai mult decât atât, fiecare dintre aceşti factori tind să reducă atractivitatea unei ţări ca posibilă locaţie de producţie pentru investitorii străini.

Însă, a invoca în prezent caracterul determinant al factorului geografic în explicarea decalajelor de dezvoltare economică înseamnă a nega însăşi esenţa dezvoltării, şi anume efortul uman sistematic de ameliorare a condiţiilor vieţii. Localizarea geografică împreună cu resursele naturale nu pot explica dezvoltarea economică, în cel mai bun caz, decât până la un anumit punct, deşi destul de modest, după cum ne arată viaţa economică. Abundenţa de resurse naturale nu reprezintă o condiţie necesară şi nici una suficientă pentru progresul economic. Dacă ar fi aşa, Japonia şi Hong-Kong-ul ar trebui să fie sărace, în vreme ce Venezuela şi Argentina bogate [8].

După cel de-al doilea război mondial, dezvoltarea economică a devenit conceptul-cheie al teoriei economice. Subdezvoltarea noilor ţări independente, apărute în urma destrămării sistemului colonial din Africa, Asia şi America Latină, a ridicat problema elaborării unei teorii a dezvoltării – economia dezvoltării.

Numeroşi economişti şi-au pus imaginaţia în slujba identificării surselor esenţiale ale dezvoltării: P. T. Bauer, C. Clark, A. Hirschman, W. A. Lewis, G. Myrdal, R. Prebish, H. W. Singer, J. Tinbergen etc. Dificultăţile economice cu care se confruntă, în prezent, mare parte din populaţia globului, demonstrează fie că „reţeta dezvoltării” nu a fost găsită, fie că – dacă aceasta există – ea nu a reuşit, deocamdată, să câştige încrederea şi interesul decidenţilor politici spre a fi consecvent implementată. De exemplu, presupusa „reţetă a dezvoltării” recomandată cu asiduitate de organismele financiare internaţionale – stabilizare macroeconomică, management etatist al echilibrelor financiare şi intensificarea asistenţei financiare externe pentru ţările sărace – a generat implicaţii adverse în multe ţări care au experimentat un astfel de program.

În esenţă, dincolo de latura sa deterministă, cantitativistă, a programului economic actual, economia dezvoltării caută să răspundă la întrebarea: ce „forţe” stau la baza diferenţelor de dezvoltare economică existente între ţări? Tema esenţială a discuţiei pare a se concentra pe ideea că ţările dezvoltate, industrializate, se deosebesc semnificativ de ţările în dezvoltare prin mult mai multe elemente decât prin nivelul de capital, chiar al capitalul uman existent. Această perspectivă arată că ţările dezvoltate şi cele aflate în dezvoltare se deosebesc prin anumite „funcţii de producţie” şi prin diferite aranjamente de organizare economică. De aceea, dezvoltarea economică tinde să fie privită mai puţin ca un proces de acumulare de capital ci, într-o tot mai mare măsură, drept un proces de schimbare a aranjamentului (instituţional) de dezvoltare economică.

În ceea ce priveşte factorul capital, teoria economică arată că mai mult capital poate fi de folos, însă trebuie remarcat faptul că intensificarea asistenţei financiare nici nu echivalează cu un „transfer de capital” şi nici nu rezolvă problema dezvoltării economice [9]. De altfel, această concluzie, că redistribuirea nu rezolvă problema sărăciei ci o poate chiar accentua, este argumentată infailibil de logica ştiinţei economice şi demonstrată fără echivoc de istoria asistenţei financiare internaţionale.

În viziunea tradiţională asupra dezvoltării economice, s-a presupus că Lumea a Treia este săracă datorită lipsei capitalului. Astfel, soluţia ar consta în transferul de bani de la cei dezvoltaţi la cei subdezvoltaţi. Peter Bauer arata, însă, că „a avea bani este rezultatul unei realizări economice, nu o condiţie preliminară a acesteia”. După 1950, numai Banca Mondială a acordat ţărilor în curs de dezvoltare o asistenţă financiară de peste 300 mld. dolari. Însă, cei peste 40 de ani de transferuri internaţionale către Lumea a Treia nu au adus beneficiile scontate [10]. Ajutoarele externe de miliarde de dolari, oferite cu generozitate ţărilor africane de organismele financiare internaţionale, au avut eficacitate modestă sau au înregistrat eşecuri usturătoare în planul reducerii sărăciei (India, unele ţări din America Latină şi Africa).

Înţelegerea adevărului esenţial că prosperitatea se bazează pe crearea avuţiei, nu pe redistribuirea acesteia, indică necesitatea reevaluării argumentului asistenţei financiare în economia dezvoltării. Există, în prezent, numeroase lucrări care demonstrează că asistenţa financiară externă nu creează şi nici nu se corelează cu factorii esenţiali ai prosperităţii [11]. Aceasta este confirmarea faptului că practicile redistributive alterează întreaga structură de stimulente şi constrângeri care ghidează efortul productiv, iniţiativa şi activitatea antreprenorială.

În prezent, analizele din domeniul economiei dezvoltării se bazează, în mod esenţial, pe anumite convingeri pe care economiştii neoclasici le-au ridicat la statutul de dogme. În primul rând, este vorba despre credinţa că funcţionarea economiei de piaţă nu este suficientă pentru obţinerea dezvoltării economice, ceea ce atrage necesitatea ca piaţa liberă să fie completată (adică înlocuită) prin diferite forme de control guvernamental direct, atât la nivel naţional cât şi internaţional. În al doilea rând, ca element complementar, este vorba de prevalarea concepţiei că analiza microeconomică tradiţională a alocării resurselor devine aproape lipsită de relevanţă în conceperea politicilor publice.

În acest context, scopul esenţial al guvernului ar fi acela de a implementa strategii „rapide” de dezvoltare economică, în care de primă importanţă sunt agregatele macroeconomice şi ritmurile în care evoluează acestea – PIB, consum, cheltuieli guvernamentale, investiţii, balanţă de plăţi [12] etc. În al treilea rând, este vorba de credinţa că principiul clasic al laissez-faire, pe care s-a întemeiat dezvoltarea economică în secolul al XIX-lea, a devenit inaplicabil pentru ţările în dezvoltare. Acestea, pentru accelerarea procesului de „convergenţă” cu ţările dezvoltate, ar avea nevoie de o şi mai mare implicare a statului în problemele economice.

Fundamentată pe idei economice eronate, după cum s-a dovedit mai târziu, doctrina economică postbelică prezenta statul ca panaceu al tuturor problemelor economice iar cheltuielile publice ca instrument miraculos de rezolvare a acestora. Teoria economică devine dominată de „revoluţia” keynesiană (The End of Laissez-Faire – 1926 şi Teoria Generală – 1936) şi de operele urmaşilor ei (Richard Musgrave, The Theory of Public Finance – 1959 şi J. K. Galbraith, The Affluent Society – 1958), prin viziunea activistă atribuită rolului statului.

De exemplu, în dezbaterile publice şi deciziile politice privind comerţul internaţional s-a remarcat treptat o schimbare de paradigmă în planul înţelegerii relaţiilor comerciale. Eforturile intelectuale şi realizările ştiinţifice de excepţie din teoria comerţului internaţional sedimentate de-a lungul ultimelor două secole au dispărut din discursul public şi au fost înlocuite de o retorică facilă, lipsită de fundamente ştiinţifice şi generatoare, în acest mod, de confuzie şi eroare.

Una dintre cele mai grave erori strecurate în teoria economică constă în abordarea comerţului internaţional ca joc cu sumă nulă, ca repartizare injustă de beneficii jucătorilor (partenerilor) „competitivi” şi de prejudicii celor „necompetitivi”; în această abordare, comerţul dintre ţări este asemuit unui meci de fotbal sau unui conflict militar în care învingătorul ia totul iar învinsul nimic [13]. În realitate, schimbul voluntar este un joc cu sumă pozitivă, cel puţin ex-ante, altfel nu s-ar mai fi desfăşurat. Şi tocmai creşterea libertăţii, în primul rând a celei comerciale, aşa cum voi arăta în continuare, este evenimentul care a potenţat, pe calea prosperităţii, realizările tehnice ale Occidentului.

Instituţiile contează

Cele mai frecvente interpretări asociate dezvoltării economice pot fi sintetizate în următoarele categorii: ştiinţă şi invenţie, dotarea în materie de resurse naturale, argumente de natură psihologică, administrare (guvernare) defectuoasă, stimulente rezultate din inegalităţile de la nivelul veniturilor şi avuţiei, imperialismul şi exploatarea colonială sau practicile sclavagiste ale unor societăţi. Fără a exclude completamente importanţa contextuală a unor asemenea interpretări, vom vedea că analiza economică instituţională trebuie să capete merite superioare în economia dezvoltării.

Unele dintre cele mai populare explicaţii ale prosperităţii economice occidentale se concentrează pe rolul ştiinţei şi al inovaţiilor. Însă, presupunând că ştiinţa şi inovaţiile se constituie în cauze suficiente ale producerii de avuţie, atunci de ce China sau naţiunile islamice, care erau lideri în ştiinţă şi inovaţii pe vremea în care Occidentul depăşea feudalismul şi intra într-o nouă eră, nu au fost ţările care să înregistreze mutaţii permanente şi consistente dinspre sărăcie către prosperitate?[14]

Creşterea economică susţinută a Occidentului a început cu emergenţa unor structuri economice de piaţă caracterizate printr-un grad înalt de autonomie faţă de controlul politic şi religios. Relaxarea controlului politic asupra sferei economice a însemnat expansiunea comerţului, în contextul unui sistem de preţuri supus într-o mai mică măsură autorităţii politice. Autonomizarea activităţilor comerciale a fost posibilă în contextul creşterii libertăţii comercianţilor de a decide când şi la ce preţuri să cumpere şi să vândă. Libertatea schimbului s-a afirmat treptat, pe măsura diminuării nenumăratelor restricţii ale societăţii feudale, inclusiv respingerea dogmei potrivit căreia comerţul trebuie să aibă loc doar la un preţ „just”.

Extinderea schimbului a însemnat atât o schimbare cantitativă, reflectată într-o creştere a volumului comerţului, cât şi o schimbare calitativă, reflectată în substituirea treptată a practicilor medievale ale schimbului (bazate pe raporturi cutumiare, în principal) şi în utilizarea preţurilor de piaţă ca rezultate ale negocierilor între comercianţi. Aceste schimbări s-au materializat în afirmarea aproape definitivă a instituţiei contractului, ca instituţie fundamentală a relaţiilor de piaţă. Expansiunea pieţelor a făcut posibilă creşterea specializării în sistemul de interacţiuni economice. Creşterea specializării în activitatea economică presupunea pieţe suficient de largi pentru a furniza posibilitatea exploatării intensive a oportunităţilor oferite de specializare.

În termenii lui Adam Smith, această evoluţie este corespondentă faptului că „diviziunea muncii este limitată de dimensiunea pieţei[15]. Schimbarea calitativă, mai importantă decât cea cantitativă, este rezultatul unui proces complex de inovaţie instituţională. Schimbarea calitativă a însemnat renunţarea aproape completă la acele practici comerciale şi credinţe proprii feudalismului[16]. Desfăşurarea comerţului în Evul Mediu a arătat că piaţa şi sistemul de preţuri constituiau instituţii incompatibile cu valorile medievale, mai puţin în câteva centre comerciale delimitate prin divergenţe jurisdicţionale faţă de structura politică medievală (Rosenberg, 1986:72).

Ca răspuns la expansiunea comerţului, în parte, a avut loc schimbarea structurii legale, apariţia tribunalelor comerciale şi dezvoltarea dreptului comercial. Max Weber a demonstrat că Occidentul (european) a moştenit din dreptul roman un raţionament juridic formal, logic, lipsit de excese de consideraţii discreţionare, ritualice sau religioase. Deşi gândirea legală modernă tinde să evidenţieze aspectele informale şi discreţionare ale deciziei juridice, totuşi se manifestă o discrepanţă între un sistem de drept care urmăreşte să asigure coerenţă şi predictibilitate acţiunilor umane şi acele sisteme de drept care se ghidează după considerente de altă natură.

În comparaţie cu alte sisteme, avantajul sistemului de drept occidental constă în aceea că s-a dezvoltat pe premisa calculului raţional. În termenii lui Weber, „în China, exista posibilitatea ca o persoană ce vinde alteia o casă să poată solicita cumpărătorului dreptul de a locui în aceasta deoarece, între timp, sărăcise. Dacă cumpărătorul ignoră vechea poruncă chinezească de ajutorarea a aproapelui, spiritele vor fi tulburate; astfel, vânzătorul devenit sărac intră în casă precum un chiriaş ce nu-şi plăteşte chiria. Capitalismul nu poate opera în baza unei legii constituite în acest mod. Este necesară o lege pe care să se poată conta, ca o maşină; consideraţiile de natură ritualică-religioasă şi magică trebuie să fie excluse” (Rosenberg, 1986:116).

În termeni instituţionali, dezvoltarea economică este un fenomen relativ recent: originile acestuia se găsesc în secolul al XVII-lea. Numeroşi economişti au dobândit obişnuinţa de a considera Revoluţia industrială ca punct de plecare a societăţii industriale moderne şi, deci, a prosperităţii economice. Însă, aceasta este o interpretare istorică eronată. Manifestarea „creşterii economice” este, de fapt, un fenomen anterior Revoluţiei industriale propriu-zise, deoarece revoluţia tehnologică constituie doar una dintre manifestările creşterii economice, semnul principal al acesteia şi nu cauza ei determinantă.

Afirmat pentru prima dată în secolul al XVII-lea, fenomenul creşterii economice nu s-a manifestat prioritar în Anglia, locul declanşării Revoluţiei Industriale, ci în Ţările de Jos: pentru prima dată în istoria umanităţii două ţări ofereau, într-o manieră durabilă, un nivel de viaţă superior unei populaţii aflată în creştere[17]. Aceasta se întâmpla cu aproape un secol înaintea manifestării primelor semne reale ale Revoluţiei industriale, care avea să producă, de altfel, prosperitatea fără precedent a Angliei. 

De ce Ţările de Jos şi Anglia? De ce nu Franţa sau Spania? „Pentru că – după cum explică Douglass North – vechile provincii spaniole şi Anglia constituie primele naţiuni europene dotate cu un sistem de instituţii sociale şi drepturi de proprietate care au făcut posibilă exploatarea eficientă a motivaţiilor individuale, ceea ce a asigurat orientarea capitalurilor şi energiilor către cele mai utile activităţi productive. Revoluţia industrială nu este cauza progresului economic. Ea nu reprezintă altceva decât reflectarea acestuia, fenomen ale cărui origini constau în configurarea unei structuri a drepturilor de proprietate. Aceasta a creat condiţiile sociale necesare celei mai bune alocări a resurselor productive”[18].

Aşadar, contrar considerentelor mainstream, istoria dezvoltării economice moderne nu se identifică cu istoria progresului tehnic, ci cu cea a „drepturilor”, concepute ca „tehnologie” (economică şi juridică) de structurare a raporturilor umane în societate. Această evoluţie este inseparabilă de geneza capitalismului şi a sistemului modern al drepturilor de proprietate. Oportunităţile schimbului, în sensul avantajelor mutuale extrase de comunităţile europene din schimbul producţiilor specifice acestora, au existat dintotdeauna. Însă, condiţia necesară pentru descătuşarea acestor oportunităţi economice a constat în extinderea gradului de libertate economică faţă de exercitarea arbitrară a autorităţii.

Consecinţa primară a creării prosperităţii economice, fenomen reflectat de şi difuzat prin intermediul dezvoltării pieţelor, inovaţiilor comerciale şi tehnologice, constă în transformarea anumitor instituţii sociale, de natură să creeze stimulentele necesare alocării eficiente a resurselor rare. Primele manifestări ale progresului economic apar atunci când oamenii au început să fie suficient de motivaţi pentru a dezvolta un comportament antreprenorial, căutând şi creând astfel noi oportunităţi de câştig. De ce depinde valorificarea acestor oportunităţi? Pe de o parte, de costurile pe care întreprinzătorii le estimează în vederea captării acelor câştiguri, iar pe de altă parte, de structura drepturilor de proprietate. Această structură oferă stimulentele necesare şi, totodată, reflectă maniera de repartiţie a suplimentului de productivitate degajat prin iniţiativa „inovatorilor”.

Noţiunea de „drepturi de proprietate” nu are aici un sens strict uzual, ci unul economic: adică ansamblul de reguli, legi şi uzanţe ce contribuie la stabilirea drepturilor fiecăruia în legătură cu aproprierea, utilizarea şi transferul bunurilor. Impozitul, taxele vamale, spre exemplu, sunt instituţii care dau statului un „drept de proprietate” asupra rezultatelor activităţilor economice ale rezidenţilor; ele se materializează în impunerea obligaţiei de împărţire a rezultatelor eforturilor personale cu un terţ, ceea ce înseamnă limitarea drepturilor de proprietate asupra „fructelor” muncii proprii. De asemenea, situaţia în care statul conferă unei persoane sau întreprinderi un drept comercial (legal) echivalează cu acordarea de „privilegii” şi creează prejudicii altor persoane, consumatorilor şi potenţialilor concurenţi, ceea ce înseamnă „deposedare” de proprietate. Astfel, orice intervenţie guvernamentală, orice act legislativ – fie că este vorba de o lege electorală, de un sistem de asigurări sociale sau de protecţia drepturilor sindicale etc. – înseamnă modificarea şi crearea de noi drepturi (de proprietate), în măsura în care se modifică, într-o manieră directă sau indirectă, repartiţia valorii nou create[19].

Toate societăţile înregistrează particularităţi din perspectiva structurii drepturilor de proprietate. Ceea ce le diferenţiază este gradul în care manifestarea drepturilor de proprietate oferă titularului acestora exclusivitate mai mare sau mai mică în aproprierea, utilizarea şi transferul bunurilor ce fac obiectul proprietăţii sale. Un asemenea context analitic furnizează premisele necesare integrării drepturilor de proprietate în analiza dezvoltării economice.

Însă drepturile de proprietate nu semnifică decât o anumită parte a factorului instituţional avut în vedere în acest studiu. Modul în care drepturile de proprietatea „lucrează”, de facto, în viaţa reală, este circumscris multor altor variabile instituţionale, de la structurarea puterii politice în societate şi până la ideologiile şi valorile culturale care modelează conceperea şi funcţionarea politicilor economice. Însă, înainte ca factorul instituţional să fie „integrat”, metodic, în teoria dezvoltării economice, se cuvine ca instituţiile să fie supuse unui exerciţiu de analiză a importanţei acestora în ştiinţa economică.





[1] Heilbroner (1994:41).

[2] Al cărei subtitlu, „de la etică la eficienţă”, contrar prescripţiilor editoriale, poate fi chiar mai relevant decât titlul însuşi.

[3] În studiul de faţă, voi folosi conceptul de „dezvoltare economică” cu referire la evoluţiile pozitive pe care economiile ţărilor lumii le înregistrează pe termen lung, fără a fi necesară, în acest sens, vreo delimitare ştiinţifică între „dezvoltare” şi „creşterea economică”. Motivaţiile sunt, în principal, două: pe de o parte, criteriile pe care economiştii le invocă adesea pentru realizarea unei asemenea distincţii sunt supuse relativismului; pe de altă parte, aşa cum arată Murray Rothbard, conceptul de „creştere” este rezultatul unui „împrumut” lingvistic pe care economiştii l-au făcut din ştiinţele naturii, care sugerează că evoluţia pozitivă a economiei poate şi trebuie interpretată similar evoluţiei (creşterii) biologice a unei plante. În realitate, evoluţia favorabilă a unei economii nu se defineşte printr-un soi particular de „creştere”, fără a mai adăuga dificultăţile statistice de a cuantifica ce este şi ce nu este „creştere”.

[4] Nathan Rosenberg, L. E. Birdzell (1986:266).

[5] Teoria dezvoltării din perspectiva smithiană este însă posibilă numai într-un anumit cadru instituţional. Se cuvine să remarcăm acest aspect deoarece vom observa o reluare a acestei abordări şi a implicaţiilor diferitelor aranjamente instituţionale asupra dezvoltării economice atât la Paul Romer, cât mai ales la Douglas North. Cu privire la acest aspect, economistul clasic a identificat dreptul de proprietate privată şi economia de piaţă liberă ca fiind factorii care asigură cele mai bune rezultate la nivel individual dar şi social. Însă, menţiona el, acestea vor conduce la armonie şi prosperitate doar dacă sunt înconjurate de alte instituţii şi legi favorabile.

[6] Mark Blaug (1992:96).

[7] Gwartney, J., Holcombe, R. G., Lawson, R. (2004:3).

[8] De exemplu, Japonia are resurse naturale sărace, iar energia sa industrială îşi are aproape în întregime sursa în import. Hong-Kong-ul nu are practic nici un fel de materii prime, foarte puţin sol fertil şi nici surse interne de energie. Totuşi, ambele sunt ţări prospere. Din contră, Venezuela este una dintre ţările cu cele mai mari rezerve de petrol, iar Argentina are multe terenuri fertile şi alte resurse naturale importante. 

[9] World Bank, Assessing Aid: What Works, What Doesn’t, and Why, World Bank Policy Research Report, New York: Oxford University Press, 1999

[10] În 1993, datoria externă a Americii Latine se ridica la 430 mld. dolari, iar venitul mediu în Africa era mai mic decât în 1970. Conform ONU, cele mai sărace 47 de ţări din lumea subdezvoltată nu au cunoscut nici un fel de progres, în ciuda asistenţei financiare externe. Iată câteva dintre efectele acţiunilor de întrajutorare din Africa: în Sudan, o fabrică de suc de tomate a fost construită într-o zonă unde nu se cultivau tomate, ci curmali; în Kenya, norvegienii au construit o fabrică de congelare a peştelui în zona tribului Turkana, oameni care trăiau din creşterea vitelor, caprelor şi cămilelor; în Senegal, SUA a construit 50 de silozuri în zone în care ţăranii nu puteau ajunge, iar silozurile au rămas nefolosite.

[11] A se consulta în acest sens Deepak Lal (2002), Peter T. Bauer, Equality, Third World and Economic Delusion, London, 1993; Paul Johnson (2003), Doug Bandow şi Ian Vasquez (2001). De exemplu, Bandow şi Vasquez demonstrează caracterul falimentar al programelor de asistenţă financiară externă ale Indiei: începând cu „first five year plan” din 1951 şi până în 1990, India a primit cea mai mare asistenţă financiară din toate ţările subdezvoltate, estimată la 55 miliarde $. Deturnarea unei mari părţi a acestor resurse în programe guvernamentale iraţionale (de naţionalizare a unor întreprinderi şi sectoare ale economiei – pe bani „capitalişti”!!), măcinate în general de fenomenul corupţiei care a condus la „osificarea” elitelor statului. La sfârşit de secol XX, după aproape 50 de ani de economie centralizată, un procent la fel de mare de indieni (40%) trăiesc sub limita sărăciei. Exceptând puţinele cazuri în care ajutoarele internaţionale au părut să dea rezultate – când milioane de oameni au fost salvaţi de la înfometare în anii 1950 şi mai apoi în 1960 – asistenţa financiară externă a fost un eşec total, încurajând corupţia şi socialismul.

[12] Foarte adesea, politicile economice în general şi politicile comerciale, în special, sunt circumscrise unor raţiuni ce ţin de situaţia concretă, actuală sau dorită, a soldurilor din balanţa de plăţi. De aceea, a susţine că în balanţa de plăţi se înregistrează un deficit (comercial) înseamnă, de fapt, a pretinde că se manifestă ceva indezirabil şi invers, în cazul excedentului (însă mult mai puţin frecvent). Spre exemplu, în anii `80, Mexicul a fost constrâns să promoveze o balanţă comercială excedentară din motive de susţinere a serviciului datoriei externe, în absenţa interesului creditorilor externi de a continua să acorde împrumuturi guvernului mexican. Începând cu anii `90, soldul comercial extern a devenit puternic deficitar, datorită recâştigării încrederii creditorilor externi, care şi-au reorientat capitalurile către Mexic. În acest context, se poate pretinde că economia mexicană a fost competitivă în perioada crizei îndatorării iar perioada de după 1990 este ilustrarea unei pierderi de competitivitate?

[13] Asemenea abordări sunt încadrate de Paul Krugman (2000:9) în „teoria pop(ulară) a comerţului internaţional”, ca pseudo-teorie a competiţiei şi comerţului, care reflectă declinul influenţei economiştilor (ştiinţei economice) asupra deciziilor politice ce trasează arbitrar coordonatele schimburilor externe.

[14] Potrivit studiilor istorice, între secolele X-XIV, China a fost foarte avansată în domeniile matematicii, ştiinţelor teoretice şi medicinii, tehnologie acesteia fiind echivalentă cu cea a Europei, sau poate chiar superioară. Toate însă se bazau pe sprijinul puterii guvernamentale centrale. Valorile culturale ale Chinei, instituţiile informale, în general, care pot fi caracterizate mai degrabă ca mandarine decât mercantile, nu au favorizat exploatarea economică a realizărilor ştiinţifice şi tehnologice. În ciuda faptului că civilizaţia chineză a fost mult mai eficientă decât cea occidentală în aplicarea cunoaşterii la nevoile umane practice, concluzia istoricilor este că valorile culturale şi sociale ale „federalismului birocratic” erau, pur şi simplu, incompatibile cu dezvoltarea capitalistă contradictorie, ca sistem instituţional, unei „civilizaţii agrariene birocratice” (Rosenberg, 1986:86).

[15] Adam Smith, 1992, cap. 3.

[16] În acest context istoric de emergenţă comercială au apărut, în cea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIII-lea, anumite inovaţii comerciale precum banca de depozit, creditul comercial, poliţa, asigurarea, comandita etc. Astfel, târgurile periodice se transformă treptat în pieţe permanente, localizate în anumite oraşe cheie: se dezvoltă un adevărat comerţ interregional între principatele italiene din sud (Veneţia, Genoa, Pisa) şi cele din nord (Ţările de Jos, unde Bruge-ul era oraşul cu cea mai mare efervescenţă comercială).

[17] În Franţa şi Spania nivelul de viaţă stagnează – şi chiar se degradează – în condiţiile diminuării populaţiei. În Anglia şi Ţările de Jos are loc creşterea nivelului real de viaţă (cu 30 şi, respectiv, 50%), în condiţiile unui spor demografic continuu, cu aproape 25% în Anglia (Lepage, 1978:145). 

[18] Douglass North, Robert-Paul Thomas, (1973:98).

[19] Teoria economică asociază începuturile economiei de schimb cu apariţia unei structuri a drepturilor de proprietate de natură să susţină schimbul, relaţiile de piaţă fiind, de fapt, schimburi voluntare de drepturi de proprietate. Orice interferenţă guvernamentală cu procesul de schimb liber consimţit înseamnă, aşadar, realocarea arbitrară a drepturilor de proprietate participante la schimb. Aceasta aduce atingere, cu siguranţă, întregului sistem de relaţii de schimb voluntar bazate pe manifestarea drepturilor de proprietate afectate, deoarece orice intervenţie guvernamentală este echivalentă cu una din următoarele două fenomene: pe de o parte, are loc instituirea obligativităţii unor schimburi ce nu s-ar fi desfăşurat voluntar în absenţa intervenţiei respective, altfel intervenţia nefiind necesară, pe de altă parte, are loc împiedicarea (scoaterea în afara legii) efectuării unor schimburi ce s-ar fi desfăşurat voluntar în absenţa intervenţiei guvernamentale.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: