Cu câțiva ani în urmă, prima pagină a buletinelor de știri a fost ținută de ample mișcări sindicale și manifestații care aproape au paralizat orașe-simbol. Am asistat, cuprinși de îngrijorare și uimire, la spectacolul terifiant pe care Europa l-a oferit lumii întregi. „Directiva Bolkestein”, împotriva căreia au scandat, luni de zile, zeci de mii de oamenii, părea că devine titlul unui film de groază care amenința cu detronarea favorurilor sociale ale statului bunăstării. În Franța, intențiile de flexibilizare a pieței muncii au transformat Parisul într-o capitală sub asediu, prin care sindicatele au ajuns să colonizeze statul [1].

Când va fi scrisă istoria economică a Europei din ultima treime a secolului al XX-lea, atunci vom înțelege întreaga serie de bătălii pe care guvernele naționale le-au declanșat împotriva realității economice, cu iluzia că victoria poate fi garantată de întruparea unei simple majorități electorale. În această perioadă, Europa a fost dominată de aranjamentul instituțional al statului bunăstării, ale cărui practici promiteau educație, sănătate, securitate, prosperitate, locuri de muncă, într-un cuvânt fericire pentru toată lumea. Pentru atingerea acestui ideal, guvernele naționale au înțeles să crească cheltuielile guvernamentale până la peste 50 % din PIB [2].

Dincolo de creșterea cheltuielilor publice, mașinăria statului bunăstării a fost întărită de numeroase legislații protecționiste, de la un sistem extrem de elaborat de „drepturi ale muncii”, până la un imens aparat administrativ în domeniul ajutoarelor și asigurărilor sociale. Subordonarea aproape în totalitate a economicului de către politic a fost justificată, pe scară largă, prin intermediul următoarelor două motive.

Primul, ambalat în ieftine pastile electorale de tipul „Omul contează mai mult decât piața” sau „În democrație, voturile decid, nu dolarii”, este bazat pe eroarea că omul, pe de o parte, și piața și dolarii, pe de altă parte, au interese potrivnice. Al doilea motiv, care a amplificat
invadarea economiei de un noian de politici „welfare”, constă în convingerea nefastă că redistribuirea veniturilor de către guvern, prin impozitare și politici de sprijin, este un act de „justiție socială” și datorie morală.

Aranjamentul instituțional denumit inițial „statul bunăstării” a fost mai apoi redenumit, în numeroase declarații programatice ale UE, prin sintagma de „model european”. Această abilă manoperă lingvistică este menită să sublinieze opoziția clară în care se situează așa-numitul „model european” în comparație cu tradiționalul „model anglo-saxon” sau, mai mult, cu rivalul său politic și anume „modelul american”. În acest sens, suporterii construcției instituționale a UE caută să acrediteze ideea că performanța „modelului european” va fi cu atât mai evidentă, cu cât bunii europeni vor dezaproba mai mult modelul cultural de tip anglo-saxon.

În mod evident, este absurdă pretenția că, în prezent, acest „model european” ar fi reprezentativ pentru toți europenii. În mod esențial, natura „modelului” este una franco-germană, a cărei sevă se extrage din socialismul francez de inspirație militară gaullistă, din social-democrația germană și din doctrina sindicalismului [3].

Astfel, modelului european îi este atașat, așa cum stă bine oricărei societăți „rațional planificate”, un sistem propriu de valori culturale menite să ilustreze clar antipatia față de civilizația anglo-saxonă, atașată încă unor valori liberale, însă tot mai discret.

Dincolo de realismul precar al politicilor statului bunăstării din UE, principalul obiectiv al „modelului” constă în dezvoltarea unei vaste scheme de securitate socială, care începe cu monopolul deplin al statului în domeniul educației, continuă cu protejarea prin lege a locurilor de muncă, a concediilor cel mai bine plătite, a celei mai mici durate a muncii din câte au existat vreodată și se încheie cu asigurările sociale pentru șomaj și cu pensiile de stat.

Care sunt, însă, costurile economice ale acestei „generozități” sociale? În primul rând, trebuie înțeles faptul că „generozitatea” statului se înalță pe impozitele mari care au însoțit dintotdeauna aranjamentul instituțional al statului bunăstării. Proliferarea mecanismelor redistributive și fiscalitatea împovărătoare sunt sursele problemelor economice și sociale pe care Europa le traversează în prezent.

„Armonia socială” este tot mai mult tulburată de fricțiuni… sociale, a căror sursă rezidă, în ultimă instanță, în defectarea administrativă a mecanismelor pieței muncii. În cei treizeci de ani de când „modelul social” a devenit un imperativ politic, șomajul a explodat de la o medie de 4% la peste 10% în Franța și la cca. 12% în Germania. Iar de la derapajul pieței muncii (dacă ne este îngăduit să îi spunem „piață”) până la subminarea fundamentelor civilizației, a „coeziunii sociale” (un alt concept prozaic drag planificatorilor UE) nu mai rămân decât foarte puțini pași.

Morala este aceea că politicile sociale, tocmai cele menite să asigure coeziunea socială, sfârșesc prin a anula creșterea economică, implicit crearea de locuri de muncă, ceea ce explică și gravele tensiuni de pe piața muncii din țări precum Franța și Germania.

Mai mult decât atât, partizanii „modelului social european” demonstrează că nu înțeleg o logică economică elementată, atunci când susțin că șomajul în Europa este înalt tocmai deoarece modelul nu este suficient de „social”… ori „european”, ceea ce ar naște o și mai mare nevoie de „armonizare” europeană.

În realitate, șomajul este consecința unei piețe a muncii anchilozată de propriile suprareglementări, de un protecționism al locurilor de muncă contrar chiar principiului „libertății contractuale”, de o povară fiscală ce ruinează stimulentele activității antreprenoriale, de unde și puținătatea locurilor de muncă nou create.

Într-o economie dominată de sectorul public, cei treizeci de ani de politici economice socialiste au alterat stimulentele inițiativei antreprenoriale și au redus „clasa muncitoare” la o masă amorfă hrănită permanent prin legislații preferențiale [4].

Statul modern al bunăstării introduce un soi de „paternalism” electoral în funcționarea economiei. Aranjamentul instituțional etatist din Europa Continentală din ultimii treizeci de ani, în special din Germania, Franța și Italia, prin modelul economic „paternalist” promovat în aproape toate sferele vieții sociale, este responsabil pentru criza instituțională și pentru slabele performanțe economice ale Europei din ultima perioadă. Acest model economic explică, de altfel, și amplele fricțiuni care domină în prezent funcționarea pieței muncii în UE.

„Rigiditatea” pieței muncii din UE, precum și ratele înalte ale șomajului sunt responsabile, tot mai pregnant, de convulsiile sociale care contrazic flagrant pretențiile de armonie și coeziune socială ale modelului european.

Acest fenomen ilustrează perfect legea de fier a consecințelor neintenționate, cu aplicabilitate perfectă asupra politicilor statului bunăstării:  analiza contrafactuală construită în termeni realiști, adică prin dezavuarea ipotezelor abstracte ale echilibrului general din teoria neoclasică, demonstrează că interferența guvernului cu piața naște probleme mult mai grave decât eventualele neajunsuri, de multe ori inventate, ale mersului pieței libere [5].

De fapt, „modelul social” al UE a făcut ca, pe piața muncii, negocierile economice reale practic să înceteze. Posesorii de forță de muncă nu mai intră în relații contractuale cu întreprinzătorii, care își riscă finanțele în afaceri, ci mai degrabă cu guvernul și sindicatele, care definesc în „negocierile colective” condițiile în care întreprinzătorii trebuie să angajeze forță de muncă. Astfel, oamenii de afaceri sunt într-o măsură tot mai mică proprietari ai capitalurilor expuse în afaceri, de vreme ce condițiile de angajare exprimă orice alte negocieri, sindicale ori politice, mai puțin pe cele dintre patron și salariații acestuia.

Logica economică și juridică derivată din principiul proprietății private ridică dificultăți insurmontabile în a înțelege, din punct de vedere științific, semnificația instituției formalizate a „contractului colectiv de muncă”. Cum putem extinde prin atributul de „colectiv” semnificația economică și juridică a instituției fundamentale a „contractului”? Din punct de vedere economic, contractul semnifică un acord cu privire la utilizarea ori schimbul unor drepturi de proprietate privată. Tocmai natura privată, individuală, a acestui aranjament legal consfințește valoarea juridică a contractului. În cazul contractului colectiv, părțile acestuia (sindicatele, guvernul, patronatele) sunt degrevate de responsabilitățile și, comparativ, de sancțiunile juridice izvorâte din manifestarea proprietății private. Nici guvernul, nici sindicatele nu sunt proprietarii resurselor a căror alocare o stabilesc, prin așa-numitele „negocieri colective”. În ultimă instanță, întreprinzătorii – nu neapărat organizația formală a patronatului – sunt cei care „plătesc” privilegiile sociale pe care negocierea „colectivă”  (a se citi „populistă”) le consființește în diverse acte de lege, care modifică arbitrar alocarea resurselor și, deci, redistribuie artificial
drepturile de proprietate în societate.

Confruntate însă cu posibilitatea deplasării capitalurilor în mediile de afaceri mai permisive și deci, cu pierderea de locuri de muncă, sindicatele au purces, uneori în urma inițierii unor ample presiuni publice și politice, la reducerea informală a unor pretenții din „contractele colective”, cel puțin cu privire la durata săptămânii de lucru și la salariile debutanților [6].

Potrivit unor estimări ale asociațiilor industriale, între 50 și 70% din întreprinderile cu mai puțin de 500 de salariați au concretizat asemenea acorduri informale. Existența acestora, care amenință să detroneze monopolul sindicatelor asupra politicilor de pe piața muncii, nu denotă altceva decât disjuncția imensă între discursul politic ce stă la baza „modelului social” al UE și legitățile realității economice.

După dezordinea socială din suburbiile Parisului din noiembrie 2005, racilele unui sistem educațional deficitar pot fi ilustrate, tragicomic, nu de o anecdotă apocrifă, ci de o poveste adevărată. În condițiile unui șomaj în rândul tinerilor de 25% (și care atinge chiar 50% în unele suburbii), prim-ministrul Villepin a anunțat că tinerilor peste 14 ani li se va permite să își înceapă ucenicia în diverse domenii, fără a mai fi obligați să frecventeze școala până ating vârsta de 16 ani. O asemenea intenție a fost însoțită de proteste vehemente, atât din partea partidelor de stânga și sindicatelor din sistemul educațional, pe motiv de alterare a egalității de șanse în societate, cât și – paradoxal – din partea angajatorilor. Aceștia din urmă, pe de altă parte, blamează incapacitatea statului francez de a oferi tinerilor o educație pragmatică [7], în consonanță cu exigențele unei piețe a muncii tot mai concurențiale [8].

Răspunsul guvernului francez la rigiditățile ce domină piața muncii din UE a constat în mult discutatul CPE (contractul primului loc de muncă pentru tineri), care viza amendarea legislației muncii prin permisiunea acordată angajatorilor de a-i concedia, în primii doi ani de activitate, pe salariații sub 25 de ani (care nu au mai avut un loc de muncă), fără o justificare specifică, însă cu o anumită compensație financiară [9].

Se arată că, dacă tânărul angajat nu este concediat în primii doi ani, atunci acesta va câștiga mai multă experiență și va deveni, în consecință, mult mai „valoros” în continuare, pe piața muncii. În orice caz, doi ani petrecuți într-un loc de muncă nesigur reprezintă o alternativă mai bună decât șomajul. Însă o asemenea decizie a atras, în Franța, valuri de proteste: 68% dintre francezi s-au declarat a fi împotriva unei asemenea măsuri, în ciuda faptului că logica unei asemenea politici era tocmai aceea de deblocare a inerției pieței muncii.

Aceasta nu demonstrează doar faptul că mai mult de 68% dintre francezi nu sunt economiști. Nu este un mister pentru teoria economică faptul că 68% din forța de muncă franceză preferă locurile de muncă sigure, permanente, în comparație cu cele mai puțin sigure și flexibile.
O asemenea preferință este explicabilă, mai ales într-o țară în care o pondere covârșitoare a populației beneficiază de locuri de muncă relativ sigure, în special în domeniul administrației guvernamentale și al serviciilor publice.

Iar șomajul pare a fi cu atât mai ridicat cu cât „modelul social” este mai protecționist pe piața muncii, mai generos în ajutoare sociale și legislație preferențială. De asemenea, obsesia egalității de șanse și de tratament îngreunează tot mai mult „flexibilizarea” pieței muncii [10].

Teoria economică demonstrează că șomajul este rezultatul existenței pe piața muncii a unui salariu mai ridicat decât nivelul de „echilibru”, cel care ar asigura egalitatea între cererea și oferta de muncă. Pe piața liberă, salariul tinde spre acel nivel la care toți cei dornici să muncească își pot găsi un loc de muncă. Concluzia de manual ar fi aceea că pe o piață a muncii liberă nu poate exista decât șomajul voluntar. Existența presiunilor guvernamentale și sindicale menite să conducă salariile la un nivel superior celui al pieței determină apariția șomajului instituțional [11].

Dacă guvernul sau sindicatele reușesc impunerea unor salarii superioare celor pe care le-ar fixa piața liberă, atunci oferta de muncă va depăși cererea, diferență care semnifică mărimea șomajului. În timp ce pe piața muncii predomină tendința de dispariție a șomajului voluntar, șomajul instituțional nu poate dispărea decât atunci când vor dispărea toate restricțiile artificiale din calea libertății contractuale. În prezent, prin sporirea intervenției guvernamentale și a suportului legislativ acordat sindicatelor, șomajul a devenit practic un fenomen de masă permanent.

Dar cum pot fi explicate privilegiile pe care sindicatele le-au acumulat, de-a lungul timpului, conform formulei „dreptului odată dobândit”? Un răspuns realist este dedus din analiza aranjamentului legislativ pe care se întemeiază, în UE, statul bunăstării. Elocventă
este, în acest sens, filozofia proiectului de constituție europeană în materie de drepturi.

Există o diferență fundamentală între Constituția Americană și proiectul de constituție al UE în ceea ce privește concepția asupra „drepturilor”. Dacă „Bill of Rights” din Constituția SUA este o listă de drepturi individuale împotriva statului și a puterii coercitive a acestuia, „Charter of Fundamental Rights” din proiectul european constă într-o lungă listă de drepturi la serviciile monopolizate de către stat, cum ar fi dreptul la educație, la sănătate, dreptul la securitate și asistență socială, dreptul la muncă etc. Constituția SUA este construită, în mare parte, pe filozofia „dreptului de…” (proprietate), de vreme ce, în ultimă instanță, filozofia dreptului natural a lui John Locke demonstrează că drepturile omului nu pot fi concepute decât ca drepturi de proprietate. În schimb, în proiectul european de constituție avem de-a face cu „drepturi la…”, concepție ce implică tocmai subminarea adevăratelor drepturi ale individului, prin extinderea puterii politice și a autorității statului asupra vieții individului.

Prin sacrificarea principiilor fundamentale ale dreptului, autorii proiectului de tratat constituțional au încărcat până la refuz barca drepturilor sociale, cu nimic altceva decât privilegii ce diluează – înspre roșu socialist – noțiunile de contract și de responsabilitate individuală, în favoarea proliferării unui regim colectivist de tip sindical.