Înainte de a emite pretentii de realism economic, in special in contextul crizei economice recente, stanga politica trebuie sa inteleaga mai intai problema fundamentala a statului, adica sa “vada” limitele naturale, inerente, ale acestuia. Caci, asa cum spunea Ludwig Erhard, un artizan ar relansarii postbelice a Germaniei de Vest, “guvernul nu este o vaca pe care sa o pasti in Rai si sa o mulgi pe Pamant”. De aceea este regretabil faptul ca, in absenta unei mai profunde reevaluari, stanga politica si keynesismul economic contemporan cauta sa rezolve “problema crizei” tocmai cu aceleasi mijloace care au potentat dinamica recesionista recenta. Criza recentă a deschis o nouă modă a dezbaterilor politice și economice, cea în care este “cool” să fii anti-, anti-piață, anti-capitalism, anti-economie. Un soi de paradox al modernității, adică o formă populară de revoltă anti-sistem, deși, dacă luăm în considerare fenomenul “Occupy Wall Street“, fie doar și ca simplă ilustrare, este lesne de înțeles cât de departe de țintă sunt militanții anti-capitalism. Asistăm, de fapt, la negarea radicală a capitalismul, adesea în absența descifrării sale intelectuale, printr-un întreg arsenal de mituri și erori: de la capitalismul care naște sărăcie și inegalitate, războaie și poluare, până la capitalismul care naște degradare morală și crize economice. De fapt, așa arătau profețiile marxiste, cele ce invocau secular colapsul pieței libere, care va fi răpusă, într-un final, de povara ciclurilor economice, odată ce „masele” se vor răscula sub povara recesiunilor tot mai severe.

Textul de mai jos reprezintă forma extinsă a unei părți a interviului oferit lui Dan Popa, pentru Hotnews.

DP: D-le Marinescu, ați lansat recent o carte extrem de interesantă – “Capitalismul. Logica libertății”, în care luați apărarea capitalismului, noțiune extrem de discutată pe plan mondial. Actuala criză ce ne arată, de fapt: virtuțile unui sistem sau slăbiciunile sale?

N-aș spune că am scris cartea aceasta în apărarea capitalismului, chiar dacă, în virtutea titlului ei, poate exista această primă impresie. Pe de o parte, perpetuarea istorică a capitalismului nu este rezultatul susținătorilor acestuia, mai mulți sau mai puțini, funcție de etapele dinamicii economice. Trebuie să recunoaștem că economia de piață s-a răspândit și se răspândește în lume mai degrabă în ciuda controverselor formulate împotriva ei.

Pe de altă parte, pentru că ați pomenit de cartea recent lansată, și vă mulțumesc, preocuparea noastră esențială nu a fost aceea de a scrie „pentru” sau „împotriva” unui anumit sistem economic și social, ci mai degrabă de a formula cele mai temeinice argumente științifice prin care să clarificăm o serie de controverse. Inclusiv asaltul declanșat recent împotriva capitalismului, de fapt împotriva economiei de piață, căci piața ajunge să fie invocată, în prezent, pentru multe din neajunsurile societății actuale.

Iar în legătură cu demersul nostru editorial, ne-au bucurat mult aprecierile primite din lumea academică internațională, de la mari personalități științifice, consacrate pe tărâmul liberalismului economic: Pascal Salin, Leszek Balcerowicz, Walter Block sau János Kornai, autori ale căror opinii sunt publicate pe coperțile „Capitalismului”.

Ca să revin la întrebarea dvs., aș spune că în ciuda unei anumite culturi populare, întreținută însă din belșug și de mass-media, actuala criză nu a dezvăluit nici virtuțile intervenționismului statal și, cu atât mai puțin, slăbiciunile capitalismului. Chiar dacă, așa cum am spus și la lansarea de carte, multe din relele lumii de astăzi sunt puse în spinarea capitalismului: sărăcia, crizele economice, poluarea, relativismul moral… aproape toate sunt prezentate drept vicii ale capitalismului.

În prezent, ne confruntăm cu o criză economică. Și ce este cel mai simplu? Să dăm vina pe capitalism, așa cum a făcut recent, dacă ne amintim, si Nouriel Roubini, care îl reevaluează straniu pe Marx, spunand ca Marx avea dreptate si capitalismul se autodistruge. Probabil ca mult mai instructiv și mai onest ar fi fost ca Roubini să fi privit, acum mai bine de douăzeci de ani, către Europa Centrală și de Est. Ar fi constatat că, după jumătate de secol de experiment socialist, instaurat cu prețul a zeci de milioane de victime – victime la propriu, tocmai socialismul a fost cel care și-a dat, ca să zic așa, obștescul sfârșit.

DP: Care sunt, din punctul dvs. de vedere, principalele cauze ale crizei? 

Criza economică actuală nu poate fi înțeleasă cu adevărat dacă apelăm la prejudecăți economice. Să vă ofer câteva exemple instructive din literatura economică. Printre cele mai pitorești sunt explicațiile crizei în termeni de fenomene naturale, cosmice, care ajung să deregleze regulat „ecosistemul” economic. De pildă, celebra teorie a „petelor solare” a lui Jevons, prin care era explicată, miraculos, alternanța fazelor de expansiune cu cele de recesiune economică. Firește, asemenea teorii nu fac decât să completeze galeria de idei științifico-fantastice. 

În esență, criza economică trebuie interpretată ca evoluție ciclică a economiei, prin prisma teoriei ciclurilor economice. Iar în acest cadru, dimensiunile monetară și financiară ale economiei actuale constituie, de fapt, terenul fertil al declanșării crizei.

Să vă dau un exemplu mult mai recent. Manualele elementare de economie de astăzi, inclusiv manualele de liceu, spun despre ciclul economic că este formă de evoluție firească, normală, a activității economice. În aceste condiții, „de normalitate” și regularitate ale ciclului economic, cum se face atunci că atâtea somități ale teoriei economice, cu sau fără pedigree Nobel și responsabilități politice, au șocat cu incapacitatea de a spune ceva, in sensul anticipării, despre recesiunea care a bulversat aproape întreaga lume?!

Ca abordare generală, ciclul economic are un adânc și explicit substrat monetar, așa cum au arătat atât economiștii clasici – în frunte cu David Ricardo, cât și economiștii Școlii austriece – în frunte cu Ludwig von Mises, precum și economiștii monetariști – vezi Milton Friedman. Prin expansiune monetară, prin credit fictiv, economia este stimulată artificial să crească iar în societate se instalează, treptat, semnele prosperității. Deși stimulative pentru afaceri, pe termen scurt, ajung însă să se dovedească, pe termen lung,   iluzorii. 

Sa ne amintim că, până în 2008, FED și alte bănci centrale au scăzut rata dobânzii de politică monetară la niveluri record, de 1-2%, care se traduceau, la un moment dat, în rate ale dobânzii real negative. Astfel, piețele financiare au fost aproape inundate cu valuri de credit fictiv, care au pus în mișcare ciclul boom-bust. Piețele au intrat, firește, în acest circuit, de vreme ce atât investițiile cât și consumul s-au umflat, așa cum se întâmplă în general pe perioada expansiunii. Politica „banilor ieftini” și scăderea artificială a ratelor dobânzii au făcut ca multe proiecte de investiții să pară fezabile, rentabile, investiții care altminteri, în absența expansiunii monetare, nu ar fi reușit să atragă atenția piețelor și investitorilor în general.

Ne amintim cu toții, de exemplu, de celebrul „credit cu buletinul”. Sau de valul de credite ipotecare ce au pus în mișcare industrii întregi, și chiar economii naționale. Sau cazul SUA, unde sistemul bancar a expandat nesăbuit creditul, către categorii tot mai largi de debitori, cu ipoteci garantate guvernamental sub sloganul politic „o casă pentru fiecare american”. Firește, pentru cei care altminteri nu își puteau permite, după cum nu și-au putut permite mai apoi achitarea ratelor aferente. Sunt binecunoscute creditele acordate celor fără venit, fără loc de muncă sau alte garanții, credite numite „ninja” – No Income, No Job, No Assets, care au ajuns să fie tranzacționate sub formă de titluri financiare și să primească din partea agențiilor de rating, în mod uluitor, chiar calificative maxime. 

Bineînțeles, evoluțiile pot părea ceva mai complicate atunci când în scenă intra și derivativele financiare ale “băieților deștepți” de pe Wall Street, sau hazardul moral din sânul sistemului bancar, cu stimulentele sale adverse în planul responsabilității bancare și disciplinei financiare, în general. 

În esență, însă, nu pare mult prea flagrant, chiar nonșalant, să se pretindă că mâna capitalismului a fost cea care a deschis cercul vicios al creditului fictiv și al expansiunii monetare?! 

DP: Vorbiți în cartea dvs. despre piața liberă, dați exemplul lui Bill Gates, dar lucrarea al cărei coordonator sunteți pare să omită faptul că în interiorul piețelor libere acționează indivizi ale căror interese sunt mai degrabă personale decât pe linia bunăstării întregii societăți. Există totuși pe această piață liberă înțelegeri între companii, se formează carteluri, se elimină competitori incomozi… Cum “acomodați” aceste lucruri cu ideea generală a cărții potrivit căreia Piața “reglează” businessul?

Nu, cartea nu omite problema intereselor personale, de altfel nicio abordare destinată piețelor nu o poate face, dimpotrivă. Căci tocmai interesele personale ale oamenilor constituie mecanismul indispensabil și virtuos, aș îndrăzni să spun, prin care piețele generează bunăstare generală. Și când spun „virtuos”, am în vedere interesele legitime ale participanților la piață. Oricum, trebuie sa fie clar oricui că ceea ce nu se întâmplă în cadrul etic al drepturilor de proprietate, nici nu poate fi asimilat „pieței”.

Ceea ce nu este schimb voluntar, trebuie să fie fraudă, furt, exploatare sau coerciție. Deci orice altceva în afară de economie.

Ca să revenim la problema intereselor personale, este celebru, în acest sens, exemplul „mâinii invizibile” al lui Adam Smith. Care spunea că nu bunăvoința măcelarului, brutarului sau berarului ne fac nouă viața mai bună, ci modul în care aceștia își urmăresc propriile interese. E simplu: ca brutarul să își satisfacă scopurile de maximizare a profitului, trebuie să vândă cât mai multă pâine. Însă aceasta se va întâmpla doar atunci când consumatorii apreciează pâinea brutarului respectiv în comparație cu pâinea produsă de ceilalți. Deci, cu cât brutarul va scoate o pâine mai bună și mai ieftină, cu atât oamenii vor fi mai mulțumiți, iar brutarul va ajunge, financiar vorbind, mai avut. 

Iar aspectul interesant este că, iată, capitaliști ajung să îmbunătățească viața celorlalți chiar dacă nu acesta este scopul lor, ci profitul propriei afaceri. 

De altfel, așa cum le spun și studenților mei, această pildă nu trebuie să lipsească din nicio lecție despre economia de piață. Căci, pe piața liberă, venitul fiecăruia este răsplata pentru serviciile oferite celorlalți.

L-ați pomenit pe Bill Gates. Firește, avem în istorie milioane de întreprinzători care s-au îmbogățit prin talentul lor antreprenorial. Bill Gates este emblematic căci, prin produsele sale informatice, a ușurat viața și a îmbunătățit productivitatea muncii pentru miliarde de oameni. De aceea, cei care doresc să câștige mulți bani, însă cinstit și etic, trebuie să urmeze o morală materialistă, ca să zic așa, a capitalismului: să încerce să facă tot mai bună viața celorlalți oameni, pentru ca aceștia din urmă să fie dispuși să le cumpere serviciile. Așa cum am scris în Capitalismul, pare a fi un soi de miracol social al „mâinii invizibile”.

Ați pomenit, pe de altă parte, de amenințările monopoliste ale pieței. Ca economist, aș trata problema cu foarte mari rezerve. Căci, acolo unde piața este deschisă oricând și oricăror inițiative antreprenoriale, concurența potențială descurajează sau chiar elimină situațiile monopoliste.

De altfel, ar trebui spus mai mult decât atât. Și anume că, în condițiile pieței libere, monopolul nu ar trebui socotit deloc o problemă. Ci, mai degrabă, în termenii lui Schumpeter, o oportunitate de dezvoltare. Ca să poată dăinui pe piață, monopolistul trebuie fie să producă bine și ieftin, fie să cumpere protecția statului. 

Astfel, în primul caz, monopolul devine benefic social, în timp ce în al doilea caz monopolul încetează să fie o problemă economică și devine o problemă politică. 

Vă rog să vă gândiți la următoarele chestiuni, și e instructiv să facem cu toții acest exercițiu: care sunt, în această lume economică deschisă a zilelor noastre, exemple adecvate de monopol pe piața liberă? Nu cumva monopolurile zilelor noastre au mai degrabă legătură cu statul decât cu piața?

DP: Lucrarea este extrem de bine argumentată și de consistentă sub raportul argumentelor care s-o valideze public. Dacă însă vă înșelați? Dacă teoriile expuse nu vor fi confirmate de realitatea economică?

Cred că nimeni nu poate pretinde că este deținătorul tuturor adevărurilor despre lume, cel puțin pentru faptul că unele dintre ele nu ne sunt accesibile sau pentru că mintea umană nu le poate cuprinde sau revela… De aceea, în „Capitalismul” nici nu ne puteam propune mai mult decât poate să ducă scientia. Astfel, am căutat să formulăm, sau mai degrabă să evidențiem, la adăpostul logicii economice, doar raționamentele de căpătâi ale științei economice, cele care explică, de fapt, organizarea economică a societății.

Din fericire, știința economică este apriorică, nu empirică. Raționamentele economice sunt valide prin ele însele, în raport cu logica deductivă, ele nu își afirmă valabilitatea sau falsificarea, după cum avansa Popper, prin confruntarea cu realitatea. 

Să vă ofer câteva exemple. Chiar dacă ar exista o anumită coincidență între „petele solare” și expansiunea economică din agricultură, este suficient de limpede că asemenea fenomene cosmice nu pot furniza teorii viabile, adevărate. Sau dacă ne amintim că inflația era aruncată, într-o vreme, în sarcina factorilor meteorologici. Chiar dacă statistica, de exemplu, ar arăta că inflația a fost mai scăzută în anii fertili din punct de vedere meteorologic, trebuie să fie clar că starea vremii nu poate furniza o teoria asupra inflației. Altfel, economiile ar fi mai mult sau mai puțin inflaționiste în funcție de starea vremii și nu prin prisma politicilor financiar-monetare. Ceea ce, trebuie să recunoaștem, ar suna a întoarcere pe contra-sensul civilizației, a misticism și, deci, a non-știință.

De fapt, etimologia cuvântului „știință” vine din latinescul scientia, care înseamnă „cunoaștere corectă”. Iar în economie, cunoașterea înseamnă a recunoaște legile economice care definesc, în mod necesar, acțiunea umană în societate. As putea exemplifica prin legea utilității marginale, legea randamentelor neproporționale, legile cererii și ofertei etc. Avem de-a face, așadar, cu raționamente valide prin ele însele, care sunt adevăruri universale, la fel de universale precum sunt și drepturile omului, de pildă.

Știința economică este construită, în mod deductiv, pe axiome, adică pe adevăruri universale cu privire la natura umană. De exemplu, faptul că „oamenii au scopuri”. Astfel vom putea formula raționamente cu privire la alegerile pe care oamenii le fac, cu privirea la teoria valorii etc. Firește, ne putem îndoi sau putem încerca să demonstrăm contrariul propoziției „oamenii au scopuri”. Însă în acest fel nu vom face decât să confirmăm valabilitatea propoziției inițiale.

De aceea, deși ancorată în domeniul social, am putea spune că știința economică poate fi considerată „exacta”, tocmai prin acest caracter universal al legilor economice, așa cum legea atracției gravitaționale este, în fizică, lege universală. 

Iar aceste legi economice nu pot fi anulate, căci sunt definitorii în mod natural pentru viața omului în societate. De exemplu, nu pot fi anihilate preferințele de timp ale oamenilor, preferințe universale care disting între „mai devreme” și „mai tarziu”, dacă în societate ajunge să fie interzisă, să zicem, camăta. Sau, mai recent și mai concret pentru societatea românească, este exemplul socialismului. Deși socialiștii au anihilat piața, din punct de vedere formal și instituțional, fenomenul binecunoscut al cozilor și al vânzărilor „pe sub mână” nu reflectă altceva decât manifestarea legilor cererii și ofertei. 

DP: Cât de eficiente și corecte sunt deciziile statului prin prisma bunăstării cetățenilor?

Depinde la ce decizii ne referim sau din ce perspectivă dorim să analizăm deciziile decidenților statali. Este simplu de înțeles, și istoria ne demonstreză cu încăpățânare, că statul poate lesne distruge sau submina bunăstarea cetățenilor săi, după cum statul poate și favoriza, prin susținerea economiei de piață, obținerea prosperității de către membrii societății. 

Iar pentru a înțelege mai bine cât de bune sau rele sunt deciziile statului pentru bunăstarea oamenilor, cred că ar trebui să înțelegem, în primul rând, ce semnifică și cum se adoptă „deciziile statului”, așa cum ați menționat. Ar fi instructiv să facem apel la abordarea unor economiști laureați Nobel, cum este de exemplu James Buchanan, proeminent exponent al Școlii Alegerii Publice. 

Statul nu este o construcție divină, dotată cu darul infailibilității, ci o organizație umană, în cadrul căreia deciziile sunt adoptate de oameni politici, funcționari și birocrați care nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât alții, căci și ei sunt sensibili la interesele lor, materiale sau profesionale. Așa cum și oamenii de afaceri greșesc uneori în deciziile lor, cu atât mai mult atunci când este vorba de alocarea proprietății lor private, avem de-a face cu greșeli ori cu erori intenționate și din partea reprezentanților statului. 

Mai trebuie să înțelegem faptul că orice decizie politică are, deopotrivă, natură economică, deoarece modifică distribuția și alocarea resurselor în societate. De pildă, sistemele de redistribuire socială, subvențiile, politicile protecționiste, fiscalitatea etc… toate acestea afectează, prin redistribuire, alocarea resurselor. 

Există însă numeroase exemple prin care putem înțelege, și nu doar teoretic, ci cu fața la realitatea economică, că redistribuirea și sărăcește. Uneori, segmente întregi din populație sunt „întreținute” prin diverse programe de asistență socială, ceea ce face ca, în timp, să se instaleze comportamentul de „asistat”, anume dependența față de stat.

De exemplu, în SUA, în anii 60 ai secolului trecut, când nivelul per capita al ajutoarelor sociale a crescut de circa 4 ori, odată cu „războiul împotriva sărăciei” declanșat de președintele Lyndon Johnson, rata sărăciei în rândul tinerilor a început, paradoxal, să crească. Astfel, în anii 1990, după mai mult de trei decenii de “război” redistributiv împotriva sărăciei, rata sărăciei în rândul tinerilor devenise chiar mai mare decât în 1965.

În aceeași notă, a „consecințelor neintenționate”, intră și anumite politici foreign aid. Ajutoarele externe de miliarde de dolari, oferite cu generozitate țărilor africane, au avut eficacitate modestă sau au înregistrat eșecuri usturătoare în planul reducerii sărăciei. În prezent, numeroase studii probează că asistența financiară externă nu creează și nici nu se corelează cu sursele esențiale ale prosperității.

Așadar, una este ca statul să furnizeze apărare sau garantarea proprietății, ceea ce înseamnă susținerea prosperității, alta este ca statul să considere, de pildă, că ceaiurile plafar constituie politică de interes național sau să dorească să își adjudece, așa cum s-a întâmplat în socialism, controlul absolut asupra producției de bunuri. Căci atât socialismul cât și economia mixtă contemporană probează faptul că, în sfera afacerilor economice, statul este totuși un prost gestionar.

DP: Ce este, de fapt, VALOAREA în economie? De ce sunt diamantele mai scumpe decât pâinea, deși fără primele poți trăi, dar fără pâine, mai dificil…?

Mulți oameni confundă valoarea economică, din păcate, însă în mod explicabil, cu prețul bunurilor la care se referă. Valoarea economică nu poate fi transpusă în unități de măsură, nu poate fi exprimată cantitativ, în esență nu poate fi măsurată. 

Valoarea economică reprezintă însemnătatea, prețuirea, importanța cu care oamenii evaluează și ierarhizează bunurile. Orice alegere pe care o facem se bazează pe ierarhii de preferință. 

Să vă dau un exemplu. Să zicem că Ion și Vasile participă la un schimb. Ion este dispus să renunțe la o pâine pentru a obține în schimb o bucată de branză, din partea lui Vasile. În același timp, Vasile dorește să obțină pâinea lui Ion în schimbul brânzei. Fiecare dintrei cei doi participanți la schimb acordă o mai mare însemnătate bunului celuilalt, în comparație cu bunul propriu. Căci altfel schimbul nici nu s-ar putea produce. Rezultă deci că pentru Ion branza este mai valoroasă decât pâinea supusă schimbului, în timp ce pentru Vasile lucrurile stau invers. 

Acum, exemplul poate fi „actualizat” potrivit condițiilor economiei monetare. Să spunem că Ion îi vinde pâine lui Vasile la prețul de 1 leu. Concluzia de mai sus rămâne, firește, valabilă. Pentru Ion, moneda respectivă este mai importantă decât cantitatea de pâine supusă schimbului, în timp ce pentru Vasile pâinea este mai valoroasă în comparație cu unitatea monetară. Orice schimb se face într-un raport cantitativ între bunurile implicate, însă pentru fiecare participant bunul celuilalt este mai valoros decât bunul propriu.

În acest sens, schimbul devine reciproc avantajos, de vreme ce fiecare ajunge să obțină ceea ce își dorește mai mult. Ceea ce trebuie înțeles este că, în termeni de valoare economică, bunurile supuse schimbului au valori inegale, căci numai așa poate fi înțeleasă motivația schimbului. Este un adevăr elementar faptul că schimbul este productiv, deci creator de bunăstare. Iar această idee simplă destramă flagrant concepția marxistă potrivit căreia, în cadrul unui schimb, “fiecare bun este măsura celuilalt”. Adevărul este exact contrariul: în cadrul schimbului, valorile atribuite bunurilor nu pot fi niciodată egale, ci este vorba de valori inegale. Altfel, schimbul nu ar fi avut niciodată loc.

Iar cu privire la “problema diamantelor”, în știința economică situația invocată este cunoscută prin sintagma “paradoxul apă-diamante”. Avem de-a face, aparent, cu un “paradox”, prin faptul că, deși indispensabilă vieții, apa are pe piață o valoare nesemnificativă în comparație cu diamantele. În realitate, dacă ne raportăm la o teorie corectă a valorii, adică la teoria valorii subiective, așa cum am schițat-o mai devreme, nu avem deloc de-a face cu un “paradox”.

În schimburile pe care le desfășoară, oamenii nu fac o alegere între întreaga cantitate de apă și toate diamantele de pe Terra. Dacă ar fi așa, firește că apa ar fi cea aleasă, și nu diamantele. În mod concret, alegerile oamenilor se fac în termeni de “utilitate marginală”, adică privesc cantități anume, finite, de apă și diamante. Apoi, dacă ținem cont de disponibilitatea cantitativă în care se prezintă aceste două bunuri, este clar de ce prețul apei este infim în comparație cu cel al diamantelor. 

Dar vă asigur că, pentru călătorul rătăcit în deșert și sleit de puteri, un bidon de apă va fi întotdeauna mai valoros decât un pumn de diamante. De unde rezultă că ceea ce se cheamă “paradoxul valorii” nu este defel vreun paradox, ci doar logică elementară a legilor economice.

DP: Sunt economiștii vinovați de criză? În ultima vreme au apărut tot mai multe contradicții între aceștia.

Depinde la ce economiști ne referim. Există, în primul rând, economiști care activează în sfera antreprenorială și corporatistă, adică pe piață. Există apoi economiști teoreticieni care filtrează idei în plan academic și universitar, precum și economiști decidenți în planul politicilor publice. Din acest punct de vedere, firește că rolurile economiștilor nu pot fi tratate uniform. 

Putem remarca, firește, diferențe semnificative între economiștii care cântăresc decizii și planuri de investiții în diverse domenii ale economiei – industrie, agricultură, construcții etc. și economiștii care fundamentează strategii și decizii de politică economică. Un rol special revine economiștilor teoreticieni, care sunt responsabili și ei, însă doar în primă instanță, pentru destinul ideilor economice pe care le argumentează și susțin. Însă, chiar dacă unele teorii economice conduc, în realitate, la consecințe defectuoase, economiștii teoreticieni pot împărtăși doar „vinovăția” științifică. Altfel, e ca și cum am acuza de crimă pe inventatorul pistolului sau de război pe inventatorul bombelor. 

Oricum, ar trebui să recunoaștem că niciodată economiștii nu au împărățit vreo armonie științifică… Aproape dintotdeauna au existat și există încă numeroase contradicții în știința economică. Unii se mulțumesc să spună că e firesc, căci economia nu e știință exactă. Pe de altă parte, însă, legile economice își afirmă neîncetat precizia întocmai ca și legile fizicii.

Multe din contradicțiile la care faceți referire s-ar putea lesne clarifica dacă protagoniștii dezbaterilor economice ar avea disponibilitatea onestă de a „coborâ în tranșee”, ca să zic așa, adică să clarifice pe deplin semnificația crizelor economice, a ciclului economic în mod esențial.

Căci înainte de a distinge asupra soluțiilor, economiștii trebuie să clarifice natura adevărată a ciclului economic și, în mod esențial, semnificația economică a recesiunii. 

Trebuie să recunoaștem că, în mod curent, abordările economice aproape că au ajus să fie ancorate obsesiv în paradigma – naturalistă – a creșterii. Aproape toți „pretindem” creștere economică, aproape toate politicile economice ajung să fie ancorate aproape obsesiv în viziunea naturalistă a creșterii, adesea fără a înțelege cu adevărat că nu există legi nescrise prin care economia este condamnată să… crească, așa cum cresc în mod natural plantele conform ciclului vieții. 

Mulți economiști și publicul, în general, privesc recesiunea ca pe o boală, ca pe un virus al economiei. În realitate, recesiunea este etapa curativă prin care virușii aclimatizați anterior sunt anihilați iar structura de producție a economiei ajunge, treptat, să se însănătoșească.  

DP: Este capitalismul la capăt de drum? A fost criza un argument pentru reinventarea stângii?

La prima întrebare, răspunsul este nu, categoric. A spune că, în prezent, capitalismul este la capăt de drum echivalează cu a pretinde că ordinea naturală a societății umane își trăiește sfârșitul. În acest sens, ar fi instructiv pentru toți criticii capitalismului – mai mult sau mai puțin pătimași – să stabilim, o dată pentru totdeauna, pe cale logică și despovărați de pasiuni doctrinare, ce este cu adevărat capitalismul…

Capitalismul este, în fapt, sistemul pieței libere, ordinea socială a legii și a dreptului (de proprietate), adică un sistem participativ de societate (a oamenilor liberi) în care fiecare este respectat atâta vreme cât nimeni nu e personal favorizat… 

„Spiritul” capitalismului nu emană de la capital, cu atât mai puțin de la „capitalul” lui Marx. Spiritul capitalismului este unul al libertății individuale, nu neapărat al prosperității materiale și al acumulării de capital, care la rândul lor sunt însă tot produsele libertății. Căci, așa cum spunea Tocqueville, adevărata dragoste de libertate nu s-a născut numai din simpla apreciere a bunurilor materiale pe care libertatea economică le procură. Iar pentru a fi poate mai clar, ar trebui să ne întoarcem doar puțin în timp, și să înțelegem că tinerii care strigau „libertate”, la Revoluție, nu făceau asta, cred, pe motiv de salam cu soia.

În prezent, criza economică nu doar că nu subminează esența capitalismului, ci o confirmă cu strășnicie. Cu cât oamenii sunt mai atenți să deslușească sursele recesiunii, cu atât capitalismul este mai despovărat de „prezumția de vinovăție”. Căci, așa cum indicați în cea de-a doua întrebare, stânga politică a prezentat capitalismul, pe scară largă, drept cauza fundamentală a crizei economice. Însă, deja ar trebui să ne obișnuim cu acest rol al capitalismului de „vinovat de serviciu”.

Nu știu dacă există în zilele noastre, în acest debut post-modernist de secol XXI, ceva mai hulit, mai diabolizat, decât capitalismul. Multe din relele lumii de astăzi sunt puse în spinarea capitalismului. Sărăcia, crizele economice, poluarea, relativismul moral… aproape toate sunt prezentate drept vicii – sistemice – ale capitalismului.  Să ne amintim, de pildă, că în România post-decembristă „capitalismul” devenise subiect tabu. S-a preferat, conceptual, „economia de piață”, însă și aceasta numai după ce fusese vopsită corespunzător, prin diverse adjective… „socială”, „cu față umană”, european „funcțională”… însă doar arareori „liberă”, adică „economie de piață liberă”.

În prezent, leitmotivul dezbaterii despre cauzele crizei este unul cât se poate de simplist: avem o criză: cum procedăm? Simplu, dăm vina pe capitalism, așa cum a făcut recent și Nouriel Roubini, care îl reevaluează straniu pe Marx, spunand ca Marx avea dreptate si capitalismul se autodistruge. Probabil ca mult mai instructiv și mai onest ar fi fost ca, acum mai bine de douăzeci de ani, Roubini să fi constatat că, după jumătate de secol de experiment socialist eșuat, însă instaurat cu prețul a zeci de milioane de victime (la propriu), tocmai socialismul a fost cel care și-a dat „obștescul” sfârșit.

Și regretabil este faptul că, în absența unei mai profunde reevaluări, stânga politică și keynesismul economic contemporan caută să rezolve „problema crizei” tocmai cu aceleași mijloace care au potențat dinamica recesionistă recentă. 

Oricum, înainte de a emite pretenții de realism economic, în special în contextul crizei economice actuale, stânga politică trebuie să înțeleagă mai întâi problema fundamentală a statului, adică să “vadă” limitele naturale, inerente, ale acestuia. Căci, așa cum spunea Ludwig Erhard, un artizan ar relansării postbelice a Germaniei de Vest, “guvernul nu este o vacă pe care să o paști în Rai și să o mulgi pe Pământ”.