Not seeing a Scroll to Top Button? Go to our FAQ page for more info. Criza și capitalismul: de la Marx la "băieții deștepți" de pe Wall Street - Cosmin Marinescu | Cosmin Marinescu

Criza și capitalismul: de la Marx la “băieții deștepți” de pe Wall Street

Share

Înainte de a emite pretentii de realism economic, in special in contextul crizei economice recente, stanga politica trebuie sa inteleaga mai intai problema fundamentala a statului, adica sa “vada” limitele naturale, inerente, ale acestuia. Caci, asa cum spunea Ludwig Erhard, un artizan ar relansarii postbelice a Germaniei de Vest, “guvernul nu este o vaca pe care sa o pasti in Rai si sa o mulgi pe Pamant”. De aceea este regretabil faptul ca, in absenta unei mai profunde reevaluari, stanga politica si keynesismul economic contemporan cauta sa rezolve “problema crizei” tocmai cu aceleasi mijloace care au potentat dinamica recesionista recenta. Criza recentă a deschis o nouă modă a dezbaterilor politice și economice, cea în care este “cool” să fii anti-, anti-piață, anti-capitalism, anti-economie. Un soi de paradox al modernității, adică o formă populară de revoltă anti-sistem, deși, dacă luăm în considerare fenomenul “Occupy Wall Street“, fie doar și ca simplă ilustrare, este lesne de înțeles cât de departe de țintă sunt militanții anti-capitalism. Asistăm, de fapt, la negarea radicală a capitalismul, adesea în absența descifrării sale intelectuale, printr-un întreg arsenal de mituri și erori: de la capitalismul care naște sărăcie și inegalitate, războaie și poluare, până la capitalismul care naște degradare morală și crize economice. De fapt, așa arătau profeţiile marxiste, cele ce invocau secular colapsul pieţei libere, care va fi răpusă, într-un final, de povara ciclurilor economice, odată ce „masele” se vor răscula sub povara recesiunilor tot mai severe.

Textul de mai jos reprezintă forma extinsă a unei părți a interviului oferit lui Dan Popa, pentru Hotnews.

DP: D-le Marinescu, ați lansat recent o carte extrem de interesantă – “Capitalismul. Logica libertății”, în care luați apărarea capitalismului, noțiune extrem de discutată pe plan mondial. Actuala criză ce ne arată, de fapt: virtuțile unui sistem sau slăbiciunile sale?

N-aș spune că am scris cartea aceasta în apărarea capitalismului, chiar dacă, în virtutea titlului ei, poate exista această primă impresie. Pe de o parte, perpetuarea istorică a capitalismului nu este rezultatul susţinătorilor acestuia, mai mulţi sau mai puţini, funcţie de etapele dinamicii economice. Trebuie să recunoaştem că economia de piaţă s-a răspândit şi se răspândeşte în lume mai degrabă în ciuda controverselor formulate împotriva ei.

Pe de altă parte, pentru că aţi pomenit de cartea recent lansată, şi vă mulţumesc, preocuparea noastră esenţială nu a fost aceea de a scrie „pentru” sau „împotriva” unui anumit sistem economic şi social, ci mai degrabă de a formula cele mai temeinice argumente ştiinţifice prin care să clarificăm o serie de controverse. Inclusiv asaltul declanşat recent împotriva capitalismului, de fapt împotriva economiei de piaţă, căci piaţa ajunge să fie invocată, în prezent, pentru multe din neajunsurile societăţii actuale.

Iar în legătură cu demersul nostru editorial, ne-au bucurat mult aprecierile primite din lumea academică internaţională, de la mari personalităţi ştiinţifice, consacrate pe tărâmul liberalismului economic: Pascal Salin, Leszek Balcerowicz, Walter Block sau János Kornai, autori ale căror opinii sunt publicate pe coperţile „Capitalismului”.

Ca să revin la întrebarea dvs., aş spune că în ciuda unei anumite culturi populare, întreţinută însă din belşug şi de mass-media, actuala criză nu a dezvăluit nici virtuţile intervenţionismului statal şi, cu atât mai puţin, slăbiciunile capitalismului. Chiar dacă, aşa cum am spus şi la lansarea de carte, multe din relele lumii de astăzi sunt puse în spinarea capitalismului: sărăcia, crizele economice, poluarea, relativismul moral… aproape toate sunt prezentate drept vicii ale capitalismului.

În prezent, ne confruntăm cu o criză economică. Şi ce este cel mai simplu? Să dăm vina pe capitalism, aşa cum a făcut recent, dacă ne amintim, si Nouriel Roubini, care îl reevaluează straniu pe Marx, spunand ca Marx avea dreptate si capitalismul se autodistruge. Probabil ca mult mai instructiv şi mai onest ar fi fost ca Roubini să fi privit, acum mai bine de douăzeci de ani, către Europa Centrală şi de Est. Ar fi constatat că, după jumătate de secol de experiment socialist, instaurat cu preţul a zeci de milioane de victime – victime la propriu, tocmai socialismul a fost cel care şi-a dat, ca să zic aşa, obştescul sfârşit.

DP: Care sunt, din punctul dvs. de vedere, principalele cauze ale crizei? 

Criza economică actuală nu poate fi înţeleasă cu adevărat dacă apelăm la prejudecăţi economice. Să vă ofer câteva exemple instructive din literatura economică. Printre cele mai pitoreşti sunt explicaţiile crizei în termeni de fenomene naturale, cosmice, care ajung să deregleze regulat „ecosistemul” economic. De pildă, celebra teorie a „petelor solare” a lui Jevons, prin care era explicată, miraculos, alternanţa fazelor de expansiune cu cele de recesiune economică. Fireşte, asemenea teorii nu fac decât să completeze galeria de idei ştiinţifico-fantastice. 

În esenţă, criza economică trebuie interpretată ca evoluţie ciclică a economiei, prin prisma teoriei ciclurilor economice. Iar în acest cadru, dimensiunile monetară şi financiară ale economiei actuale constituie, de fapt, terenul fertil al declanşării crizei.

Să vă dau un exemplu mult mai recent. Manualele elementare de economie de astăzi, inclusiv manualele de liceu, spun despre ciclul economic că este formă de evoluţie firească, normală, a activităţii economice. În aceste condiţii, „de normalitate” şi regularitate ale ciclului economic, cum se face atunci că atâtea somităţi ale teoriei economice, cu sau fără pedigree Nobel şi responsabilităţi politice, au şocat cu incapacitatea de a spune ceva, in sensul anticipării, despre recesiunea care a bulversat aproape întreaga lume?!

Ca abordare generală, ciclul economic are un adânc şi explicit substrat monetar, aşa cum au arătat atât economiştii clasici – în frunte cu David Ricardo, cât şi economiştii Şcolii austriece – în frunte cu Ludwig von Mises, precum şi economiştii monetarişti – vezi Milton Friedman. Prin expansiune monetară, prin credit fictiv, economia este stimulată artificial să crească iar în societate se instalează, treptat, semnele prosperităţii. Deşi stimulative pentru afaceri, pe termen scurt, ajung însă să se dovedească, pe termen lung,   iluzorii. 

Sa ne amintim că, până în 2008, FED și alte bănci centrale au scăzut rata dobânzii de politică monetară la niveluri record, de 1-2%, care se traduceau, la un moment dat, în rate ale dobânzii real negative. Astfel, piețele financiare au fost aproape inundate cu valuri de credit fictiv, care au pus în mișcare ciclul boom-bust. Pieţele au intrat, fireşte, în acest circuit, de vreme ce atât investiţiile cât şi consumul s-au umflat, aşa cum se întâmplă în general pe perioada expansiunii. Politica „banilor ieftini” şi scăderea artificială a ratelor dobânzii au făcut ca multe proiecte de investiţii să pară fezabile, rentabile, investiţii care altminteri, în absenţa expansiunii monetare, nu ar fi reuşit să atragă atenţia pieţelor şi investitorilor în general.

Ne amintim cu toţii, de exemplu, de celebrul „credit cu buletinul”. Sau de valul de credite ipotecare ce au pus în mişcare industrii întregi, şi chiar economii naţionale. Sau cazul SUA, unde sistemul bancar a expandat nesăbuit creditul, către categorii tot mai largi de debitori, cu ipoteci garantate guvernamental sub sloganul politic „o casă pentru fiecare american”. Fireşte, pentru cei care altminteri nu îşi puteau permite, după cum nu şi-au putut permite mai apoi achitarea ratelor aferente. Sunt binecunoscute creditele acordate celor fără venit, fără loc de muncă sau alte garanţii, credite numite „ninja” – No Income, No Job, No Assets, care au ajuns să fie tranzacţionate sub formă de titluri financiare și să primească din partea agenţiilor de rating, în mod uluitor, chiar calificative maxime. 

Bineînţeles, evoluţiile pot părea ceva mai complicate atunci când în scenă intra şi derivativele financiare ale “băieților deștepți” de pe Wall Street, sau hazardul moral din sânul sistemului bancar, cu stimulentele sale adverse în planul responsabilităţii bancare şi disciplinei financiare, în general. 

În esenţă, însă, nu pare mult prea flagrant, chiar nonșalant, să se pretindă că mâna capitalismului a fost cea care a deschis cercul vicios al creditului fictiv şi al expansiunii monetare?! 

DP: Vorbiți în cartea dvs. despre piața liberă, dați exemplul lui Bill Gates, dar lucrarea al cărei coordonator sunteți pare să omită faptul că în interiorul piețelor libere acționează indivizi ale căror interese sunt mai degrabă personale decât pe linia bunăstării întregii societăți. Există totuși pe această piață liberă înțelegeri între companii, se formează carteluri, se elimină competitori incomozi… Cum “acomodați” aceste lucruri cu ideea generală a cărții potrivit căreia Piața “reglează” businessul?

Nu, cartea nu omite problema intereselor personale, de altfel nicio abordare destinată pieţelor nu o poate face, dimpotrivă. Căci tocmai interesele personale ale oamenilor constituie mecanismul indispensabil şi virtuos, aş îndrăzni să spun, prin care pieţele generează bunăstare generală. Şi când spun „virtuos”, am în vedere interesele legitime ale participanţilor la piaţă. Oricum, trebuie sa fie clar oricui că ceea ce nu se întâmplă în cadrul etic al drepturilor de proprietate, nici nu poate fi asimilat „pieţei”.

Ceea ce nu este schimb voluntar, trebuie să fie fraudă, furt, exploatare sau coerciţie. Deci orice altceva în afară de economie.

Ca să revenim la problema intereselor personale, este celebru, în acest sens, exemplul „mâinii invizibile” al lui Adam Smith. Care spunea că nu bunăvoinţa măcelarului, brutarului sau berarului ne fac nouă viaţa mai bună, ci modul în care aceştia îşi urmăresc propriile interese. E simplu: ca brutarul să îşi satisfacă scopurile de maximizare a profitului, trebuie să vândă cât mai multă pâine. Însă aceasta se va întâmpla doar atunci când consumatorii apreciează pâinea brutarului respectiv în comparaţie cu pâinea produsă de ceilalţi. Deci, cu cât brutarul va scoate o pâine mai bună şi mai ieftină, cu atât oamenii vor fi mai mulţumiţi, iar brutarul va ajunge, financiar vorbind, mai avut. 

Iar aspectul interesant este că, iată, capitalişti ajung să îmbunătăţească viaţa celorlalţi chiar dacă nu acesta este scopul lor, ci profitul propriei afaceri. 

De altfel, aşa cum le spun şi studenţilor mei, această pildă nu trebuie să lipsească din nicio lecţie despre economia de piaţă. Căci, pe piaţa liberă, venitul fiecăruia este răsplata pentru serviciile oferite celorlalţi.

L-aţi pomenit pe Bill Gates. Fireşte, avem în istorie milioane de întreprinzători care s-au îmbogăţit prin talentul lor antreprenorial. Bill Gates este emblematic căci, prin produsele sale informatice, a uşurat viaţa şi a îmbunătăţit productivitatea muncii pentru miliarde de oameni. De aceea, cei care doresc să câştige mulţi bani, însă cinstit şi etic, trebuie să urmeze o morală materialistă, ca să zic aşa, a capitalismului: să încerce să facă tot mai bună viaţa celorlalţi oameni, pentru ca aceştia din urmă să fie dispuşi să le cumpere serviciile. Aşa cum am scris în Capitalismul, pare a fi un soi de miracol social al „mâinii invizibile”.

Aţi pomenit, pe de altă parte, de ameninţările monopoliste ale pieţei. Ca economist, aş trata problema cu foarte mari rezerve. Căci, acolo unde piaţa este deschisă oricând şi oricăror iniţiative antreprenoriale, concurenţa potenţială descurajează sau chiar elimină situaţiile monopoliste.

De altfel, ar trebui spus mai mult decât atât. Şi anume că, în condiţiile pieţei libere, monopolul nu ar trebui socotit deloc o problemă. Ci, mai degrabă, în termenii lui Schumpeter, o oportunitate de dezvoltare. Ca să poată dăinui pe piaţă, monopolistul trebuie fie să producă bine şi ieftin, fie să cumpere protecţia statului. 

Astfel, în primul caz, monopolul devine benefic social, în timp ce în al doilea caz monopolul încetează să fie o problemă economică şi devine o problemă politică. 

Vă rog să vă gândiţi la următoarele chestiuni, şi e instructiv să facem cu toţii acest exerciţiu: care sunt, în această lume economică deschisă a zilelor noastre, exemple adecvate de monopol pe piaţa liberă? Nu cumva monopolurile zilelor noastre au mai degrabă legătură cu statul decât cu piaţa?

DP: Lucrarea este extrem de bine argumentată și de consistentă sub raportul argumentelor care s-o valideze public. Dacă însă vă înșelați? Dacă teoriile expuse nu vor fi confirmate de realitatea economică?

Cred că nimeni nu poate pretinde că este deţinătorul tuturor adevărurilor despre lume, cel puțin pentru faptul că unele dintre ele nu ne sunt accesibile sau pentru că mintea umană nu le poate cuprinde sau revela… De aceea, în „Capitalismul” nici nu ne puteam propune mai mult decât poate să ducă scientia. Astfel, am căutat să formulăm, sau mai degrabă să evidenţiem, la adăpostul logicii economice, doar raţionamentele de căpătâi ale ştiinţei economice, cele care explică, de fapt, organizarea economică a societății.

Din fericire, ştiinţa economică este apriorică, nu empirică. Raţionamentele economice sunt valide prin ele însele, în raport cu logica deductivă, ele nu îşi afirmă valabilitatea sau falsificarea, după cum avansa Popper, prin confruntarea cu realitatea. 

Să vă ofer câteva exemple. Chiar dacă ar exista o anumită coincidenţă între „petele solare” şi expansiunea economică din agricultură, este suficient de limpede că asemenea fenomene cosmice nu pot furniza teorii viabile, adevărate. Sau dacă ne amintim că inflaţia era aruncată, într-o vreme, în sarcina factorilor meteorologici. Chiar dacă statistica, de exemplu, ar arăta că inflaţia a fost mai scăzută în anii fertili din punct de vedere meteorologic, trebuie să fie clar că starea vremii nu poate furniza o teoria asupra inflaţiei. Altfel, economiile ar fi mai mult sau mai puţin inflaţioniste în funcţie de starea vremii şi nu prin prisma politicilor financiar-monetare. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, ar suna a întoarcere pe contra-sensul civilizaţiei, a misticism şi, deci, a non-ştiinţă.

De fapt, etimologia cuvântului „ştiinţă” vine din latinescul scientia, care înseamnă „cunoaştere corectă”. Iar în economie, cunoaşterea înseamnă a recunoaşte legile economice care definesc, în mod necesar, acţiunea umană în societate. As putea exemplifica prin legea utilităţii marginale, legea randamentelor neproporţionale, legile cererii şi ofertei etc. Avem de-a face, aşadar, cu raţionamente valide prin ele însele, care sunt adevăruri universale, la fel de universale precum sunt şi drepturile omului, de pildă.

Ştiinţa economică este construită, în mod deductiv, pe axiome, adică pe adevăruri universale cu privire la natura umană. De exemplu, faptul că „oamenii au scopuri”. Astfel vom putea formula raţionamente cu privire la alegerile pe care oamenii le fac, cu privirea la teoria valorii etc. Fireşte, ne putem îndoi sau putem încerca să demonstrăm contrariul propoziţiei „oamenii au scopuri”. Însă în acest fel nu vom face decât să confirmăm valabilitatea propoziţiei iniţiale.

De aceea, deşi ancorată în domeniul social, am putea spune că ştiinţa economică poate fi considerată „exacta”, tocmai prin acest caracter universal al legilor economice, aşa cum legea atracţiei gravitaţionale este, în fizică, lege universală. 

Iar aceste legi economice nu pot fi anulate, căci sunt definitorii în mod natural pentru viaţa omului în societate. De exemplu, nu pot fi anihilate preferinţele de timp ale oamenilor, preferinţe universale care disting între „mai devreme” şi „mai tarziu”, dacă în societate ajunge să fie interzisă, să zicem, camăta. Sau, mai recent şi mai concret pentru societatea românească, este exemplul socialismului. Deşi socialiştii au anihilat piaţa, din punct de vedere formal şi instituţional, fenomenul binecunoscut al cozilor şi al vânzărilor „pe sub mână” nu reflectă altceva decât manifestarea legilor cererii şi ofertei. 

DP: Cât de eficiente și corecte sunt deciziile statului prin prisma bunăstării cetățenilor?

Depinde la ce decizii ne referim sau din ce perspectivă dorim să analizăm deciziile decidenţilor statali. Este simplu de înţeles, şi istoria ne demonstreză cu încăpăţânare, că statul poate lesne distruge sau submina bunăstarea cetăţenilor săi, după cum statul poate şi favoriza, prin susţinerea economiei de piaţă, obţinerea prosperităţii de către membrii societăţii. 

Iar pentru a înţelege mai bine cât de bune sau rele sunt deciziile statului pentru bunăstarea oamenilor, cred că ar trebui să înţelegem, în primul rând, ce semnifică şi cum se adoptă „deciziile statului”, aşa cum aţi menţionat. Ar fi instructiv să facem apel la abordarea unor economişti laureaţi Nobel, cum este de exemplu James Buchanan, proeminent exponent al Şcolii Alegerii Publice. 

Statul nu este o construcţie divină, dotată cu darul infailibilităţii, ci o organizaţie umană, în cadrul căreia deciziile sunt adoptate de oameni politici, funcţionari şi birocraţi care nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât alţii, căci şi ei sunt sensibili la interesele lor, materiale sau profesionale. Aşa cum şi oamenii de afaceri greşesc uneori în deciziile lor, cu atât mai mult atunci când este vorba de alocarea proprietăţii lor private, avem de-a face cu greşeli ori cu erori intenţionate şi din partea reprezentanţilor statului. 

Mai trebuie să înţelegem faptul că orice decizie politică are, deopotrivă, natură economică, deoarece modifică distribuţia şi alocarea resurselor în societate. De pildă, sistemele de redistribuire socială, subvenţiile, politicile protecţioniste, fiscalitatea etc… toate acestea afectează, prin redistribuire, alocarea resurselor. 

Există însă numeroase exemple prin care putem înţelege, şi nu doar teoretic, ci cu faţa la realitatea economică, că redistribuirea şi sărăceşte. Uneori, segmente întregi din populaţie sunt „întreţinute” prin diverse programe de asistenţă socială, ceea ce face ca, în timp, să se instaleze comportamentul de „asistat”, anume dependenţa faţă de stat.

De exemplu, în SUA, în anii 60 ai secolului trecut, când nivelul per capita al ajutoarelor sociale a crescut de circa 4 ori, odată cu „războiul împotriva sărăciei” declanşat de preşedintele Lyndon Johnson, rata sărăciei în rândul tinerilor a început, paradoxal, să crească. Astfel, în anii 1990, după mai mult de trei decenii de “război” redistributiv împotriva sărăciei, rata sărăciei în rândul tinerilor devenise chiar mai mare decât în 1965.

În aceeaşi notă, a „consecinţelor neintenţionate”, intră şi anumite politici foreign aid. Ajutoarele externe de miliarde de dolari, oferite cu generozitate ţărilor africane, au avut eficacitate modestă sau au înregistrat eşecuri usturătoare în planul reducerii sărăciei. În prezent, numeroase studii probează că asistenţa financiară externă nu creează şi nici nu se corelează cu sursele esenţiale ale prosperităţii.

Aşadar, una este ca statul să furnizeze apărare sau garantarea proprietăţii, ceea ce înseamnă susţinerea prosperităţii, alta este ca statul să considere, de pildă, că ceaiurile plafar constituie politică de interes naţional sau să dorească să îşi adjudece, aşa cum s-a întâmplat în socialism, controlul absolut asupra producţiei de bunuri. Căci atât socialismul cât şi economia mixtă contemporană probează faptul că, în sfera afacerilor economice, statul este totuşi un prost gestionar.

DP: Ce este, de fapt, VALOAREA în economie? De ce sunt diamantele mai scumpe decât pâinea, deși fără primele poți trăi, dar fără pâine, mai dificil…?

Mulţi oameni confundă valoarea economică, din păcate, însă în mod explicabil, cu preţul bunurilor la care se referă. Valoarea economică nu poate fi transpusă în unităţi de măsură, nu poate fi exprimată cantitativ, în esenţă nu poate fi măsurată. 

Valoarea economică reprezintă însemnătatea, preţuirea, importanţa cu care oamenii evaluează şi ierarhizează bunurile. Orice alegere pe care o facem se bazează pe ierarhii de preferinţă. 

Să vă dau un exemplu. Să zicem că Ion şi Vasile participă la un schimb. Ion este dispus să renunţe la o pâine pentru a obţine în schimb o bucată de branză, din partea lui Vasile. În acelaşi timp, Vasile doreşte să obţină pâinea lui Ion în schimbul brânzei. Fiecare dintrei cei doi participanţi la schimb acordă o mai mare însemnătate bunului celuilalt, în comparaţie cu bunul propriu. Căci altfel schimbul nici nu s-ar putea produce. Rezultă deci că pentru Ion branza este mai valoroasă decât pâinea supusă schimbului, în timp ce pentru Vasile lucrurile stau invers. 

Acum, exemplul poate fi „actualizat” potrivit condiţiilor economiei monetare. Să spunem că Ion îi vinde pâine lui Vasile la preţul de 1 leu. Concluzia de mai sus rămâne, fireşte, valabilă. Pentru Ion, moneda respectivă este mai importantă decât cantitatea de pâine supusă schimbului, în timp ce pentru Vasile pâinea este mai valoroasă în comparaţie cu unitatea monetară. Orice schimb se face într-un raport cantitativ între bunurile implicate, însă pentru fiecare participant bunul celuilalt este mai valoros decât bunul propriu.

În acest sens, schimbul devine reciproc avantajos, de vreme ce fiecare ajunge să obţină ceea ce îşi doreşte mai mult. Ceea ce trebuie înţeles este că, în termeni de valoare economică, bunurile supuse schimbului au valori inegale, căci numai aşa poate fi înţeleasă motivaţia schimbului. Este un adevăr elementar faptul că schimbul este productiv, deci creator de bunăstare. Iar această idee simplă destramă flagrant concepţia marxistă potrivit căreia, în cadrul unui schimb, “fiecare bun este măsura celuilalt”. Adevărul este exact contrariul: în cadrul schimbului, valorile atribuite bunurilor nu pot fi niciodată egale, ci este vorba de valori inegale. Altfel, schimbul nu ar fi avut niciodată loc.

Iar cu privire la “problema diamantelor”, în ştiinţa economică situaţia invocată este cunoscută prin sintagma “paradoxul apă-diamante”. Avem de-a face, aparent, cu un “paradox”, prin faptul că, deşi indispensabilă vieţii, apa are pe piaţă o valoare nesemnificativă în comparaţie cu diamantele. În realitate, dacă ne raportăm la o teorie corectă a valorii, adică la teoria valorii subiective, aşa cum am schiţat-o mai devreme, nu avem deloc de-a face cu un “paradox”.

În schimburile pe care le desfăşoară, oamenii nu fac o alegere între întreaga cantitate de apă şi toate diamantele de pe Terra. Dacă ar fi aşa, fireşte că apa ar fi cea aleasă, şi nu diamantele. În mod concret, alegerile oamenilor se fac în termeni de “utilitate marginală”, adică privesc cantităţi anume, finite, de apă şi diamante. Apoi, dacă ţinem cont de disponibilitatea cantitativă în care se prezintă aceste două bunuri, este clar de ce preţul apei este infim în comparaţie cu cel al diamantelor. 

Dar vă asigur că, pentru călătorul rătăcit în deşert şi sleit de puteri, un bidon de apă va fi întotdeauna mai valoros decât un pumn de diamante. De unde rezultă că ceea ce se cheamă “paradoxul valorii” nu este defel vreun paradox, ci doar logică elementară a legilor economice.

DP: Sunt economiștii vinovați de criză? În ultima vreme au apărut tot mai multe contradicții între aceștia.

Depinde la ce economişti ne referim. Există, în primul rând, economişti care activează în sfera antreprenorială şi corporatistă, adică pe piaţă. Există apoi economişti teoreticieni care filtrează idei în plan academic şi universitar, precum şi economişti decidenţi în planul politicilor publice. Din acest punct de vedere, fireşte că rolurile economiştilor nu pot fi tratate uniform. 

Putem remarca, firește, diferenţe semnificative între economiştii care cântăresc decizii și planuri de investiţii în diverse domenii ale economiei – industrie, agricultură, construcţii etc. şi economiştii care fundamentează strategii şi decizii de politică economică. Un rol special revine economiştilor teoreticieni, care sunt responsabili şi ei, însă doar în primă instanţă, pentru destinul ideilor economice pe care le argumentează şi susţin. Însă, chiar dacă unele teorii economice conduc, în realitate, la consecinţe defectuoase, economiştii teoreticieni pot împărtăşi doar „vinovăţia” ştiinţifică. Altfel, e ca şi cum am acuza de crimă pe inventatorul pistolului sau de război pe inventatorul bombelor. 

Oricum, ar trebui să recunoaştem că niciodată economiştii nu au împărăţit vreo armonie ştiinţifică… Aproape dintotdeauna au existat şi există încă numeroase contradicţii în ştiinţa economică. Unii se mulţumesc să spună că e firesc, căci economia nu e ştiinţă exactă. Pe de altă parte, însă, legile economice îşi afirmă neîncetat precizia întocmai ca şi legile fizicii.

Multe din contradicţiile la care faceţi referire s-ar putea lesne clarifica dacă protagoniştii dezbaterilor economice ar avea disponibilitatea onestă de a „coborâ în tranşee”, ca să zic aşa, adică să clarifice pe deplin semnificaţia crizelor economice, a ciclului economic în mod esenţial.

Căci înainte de a distinge asupra soluţiilor, economiştii trebuie să clarifice natura adevărată a ciclului economic şi, în mod esenţial, semnificaţia economică a recesiunii. 

Trebuie să recunoaştem că, în mod curent, abordările economice aproape că au ajus să fie ancorate obsesiv în paradigma – naturalistă – a creşterii. Aproape toţi „pretindem” creştere economică, aproape toate politicile economice ajung să fie ancorate aproape obsesiv în viziunea naturalistă a creşterii, adesea fără a înţelege cu adevărat că nu există legi nescrise prin care economia este condamnată să… crească, aşa cum cresc în mod natural plantele conform ciclului vieţii. 

Mulţi economişti şi publicul, în general, privesc recesiunea ca pe o boală, ca pe un virus al economiei. În realitate, recesiunea este etapa curativă prin care viruşii aclimatizaţi anterior sunt anihilaţi iar structura de producţie a economiei ajunge, treptat, să se însănătoşească.  

DP: Este capitalismul la capăt de drum? A fost criza un argument pentru reinventarea stângii?

La prima întrebare, răspunsul este nu, categoric. A spune că, în prezent, capitalismul este la capăt de drum echivalează cu a pretinde că ordinea naturală a societăţii umane îşi trăieşte sfârşitul. În acest sens, ar fi instructiv pentru toţi criticii capitalismului – mai mult sau mai puţin pătimaşi – să stabilim, o dată pentru totdeauna, pe cale logică şi despovăraţi de pasiuni doctrinare, ce este cu adevărat capitalismul…

Capitalismul este, în fapt, sistemul pieţei libere, ordinea socială a legii şi a dreptului (de proprietate), adică un sistem participativ de societate (a oamenilor liberi) în care fiecare este respectat atâta vreme cât nimeni nu e personal favorizat… 

„Spiritul” capitalismului nu emană de la capital, cu atât mai puţin de la „capitalul” lui Marx. Spiritul capitalismului este unul al libertăţii individuale, nu neapărat al prosperităţii materiale şi al acumulării de capital, care la rândul lor sunt însă tot produsele libertăţii. Căci, aşa cum spunea Tocqueville, adevărata dragoste de libertate nu s-a născut numai din simpla apreciere a bunurilor materiale pe care libertatea economică le procură. Iar pentru a fi poate mai clar, ar trebui să ne întoarcem doar puţin în timp, şi să înţelegem că tinerii care strigau „libertate”, la Revoluţie, nu făceau asta, cred, pe motiv de salam cu soia.

În prezent, criza economică nu doar că nu subminează esenţa capitalismului, ci o confirmă cu străşnicie. Cu cât oamenii sunt mai atenţi să desluşească sursele recesiunii, cu atât capitalismul este mai despovărat de „prezumţia de vinovăţie”. Căci, aşa cum indicaţi în cea de-a doua întrebare, stânga politică a prezentat capitalismul, pe scară largă, drept cauza fundamentală a crizei economice. Însă, deja ar trebui să ne obişnuim cu acest rol al capitalismului de „vinovat de serviciu”.

Nu ştiu dacă există în zilele noastre, în acest debut post-modernist de secol XXI, ceva mai hulit, mai diabolizat, decât capitalismul. Multe din relele lumii de astăzi sunt puse în spinarea capitalismului. Sărăcia, crizele economice, poluarea, relativismul moral… aproape toate sunt prezentate drept vicii – sistemice – ale capitalismului.  Să ne amintim, de pildă, că în România post-decembristă „capitalismul” devenise subiect tabu. S-a preferat, conceptual, „economia de piaţă”, însă şi aceasta numai după ce fusese vopsită corespunzător, prin diverse adjective… „socială”, „cu faţă umană”, european „funcţională”… însă doar arareori „liberă”, adică „economie de piaţă liberă”.

În prezent, leitmotivul dezbaterii despre cauzele crizei este unul cât se poate de simplist: avem o criză: cum procedăm? Simplu, dăm vina pe capitalism, aşa cum a făcut recent şi Nouriel Roubini, care îl reevaluează straniu pe Marx, spunand ca Marx avea dreptate si capitalismul se autodistruge. Probabil ca mult mai instructiv şi mai onest ar fi fost ca, acum mai bine de douăzeci de ani, Roubini să fi constatat că, după jumătate de secol de experiment socialist eşuat, însă instaurat cu preţul a zeci de milioane de victime (la propriu), tocmai socialismul a fost cel care şi-a dat „obştescul” sfârşit.

Şi regretabil este faptul că, în absenţa unei mai profunde reevaluări, stânga politică şi keynesismul economic contemporan caută să rezolve „problema crizei” tocmai cu aceleași mijloace care au potenţat dinamica recesionistă recentă. 

Oricum, înainte de a emite pretenții de realism economic, în special în contextul crizei economice actuale, stânga politică trebuie să înțeleagă mai întâi problema fundamentală a statului, adică să “vadă” limitele naturale, inerente, ale acestuia. Căci, așa cum spunea Ludwig Erhard, un artizan ar relansării postbelice a Germaniei de Vest, “guvernul nu este o vacă pe care să o paști în Rai și să o mulgi pe Pământ”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

error: