Scrierea acestor rânduri răsare din nevoia de a îndrepta câteva erori pe care manualele ortodoxe de economie le alimentează, uneori, cu bravă nonșalanță. O astfel de eroare se ivește încă din prima „lecție de economie”, anume lecția „modului economic de gândire”, ce caută să explice acțiunea umană în termenii contrafactuali ai „costului de oportunitate”. Puse cap la cap,asemenea erori – perpetuate în manuale, săli de curs sau prelegeri „științifice” – subminează dreapta cunoaștere a economiei și dobândirea unui mod sănătos de gândire economică din partea celor interesați de logica economiei. 

Am purces la eliberarea virtuală a acestor idei, în deplină consonanță cu încrederea pe care economistul este obligat – de profesiunea sa, economia – să o acorde logicii formale și common sense-ului vieții cotidiene, necondiționat de confortul (ori disconfortul) ideologic al concluziilor ce vor fi desprinse.

Dacă „scientia” (economică) înseamnă, din latină citire, „cunoaștere corectă”, atunci de la aceste exigențe voi porni și eu periplul de față. Nu este un secret pentru nimeni disputa de idei ce inundă, cu efervescență relativistă, lumea analizei economice. Unele idei sunt recunoscute și general acceptate, altele sunt parcă într-un perpetuu regim de trade-off științific. Totuși, în ciuda unor generale acceptabilități, în discursul curent al marii majorități a economiștilor se strecoară subtil, uneori din neglijență ori obișnuință, alteori din partizanat obscur, diverse greșeli de raționament.

În acest articol voi căuta să descifrez pentru cititor anatomia „costului de oportunitate”, raționament definitoriu pentru modul economic de gândire, așa cum pe bună dreptate recunosc, la unison, mai toate manualele de economie. Este vorba de binecunoscuta propoziție conclusivă ce însoțește, în general, analiza costului de oportunitate.

„Dacă resursele ar fi nelimitate…, costul de oportunitate ar fi zero”.

De la manuale de liceu până la manuale universitare cu pretenții, costul de oportunitate apare drept implicație esențială a „rarității resurselor”, condiția sub dictatul căreia se desfășoară viața omului. Astfel, probabil dintr-un nefast impuls de imitație didactică, autorii de manuale repetă aproape circular: „în absența rarității resurselor, costul de oportunitate este zero”. Cu această concluzie fantezistă voi căuta să mă „lupt” în articolul de față. Scopul implicit al analizei este acela de a demonstra că fenomenul costului de oportunitate este derivația universală și imuabilă a existenței umane, a acțiunii umane, nu a rarității resurselor.

În primul rând, postulatul „rarității”, imuabil și definitoriu pentru universul fizic al existenței umane, ar fi făcut nenecesar orice exercițiu de genul „dar dacă resursele ar fi nelimitate?”. Aceasta deoarece forța teoriei economice stă tocmai în realismul ei, în păstrarea raționamentelor ei definitorii cu „picioarele pe pământ”. „Scientia” economică nu poate confirma cu ipoteze decupate din nirvane și lipite pe fruntea unui imaginar „homo economicus”. Ne vom ocupa, sperăm, în analize ulterioare și de alte astfel de nirvane, cum ar fi de pildă „modelele” economice ale „echilibrului general”, ale „concurenței perfecte” și „optimului paretian” etc., care – dincolo de versificații așa-zis academice, seamănă mai degrabă confuzie decât înțelegere a realității economice.

În al doilea rând, deducerea costului de oportunitate din condiția rarității resurselor ajunge subtil să pervertească adevărata natură a fenomenului economic al costului ale cărei rădăcini trebuie căutate la nivelul acțiunii umane, la nivelul alegerilor pe care existența umană le presupune….

Demontarea implicațiilor de nirvană ale propoziției „în absența rarității resurselor, costul de oportunitate este zero” mă obligă, în sens metodo-logic, să fac apel tocmai la această premisă a „cornului abundenței”. Astfel, printr-o incursiune în lumea Edenului, despovărată de granițele materiale ale „rarității”, vom ajunge împreună să înțelegem de ce „costul de oportunitate nu poate fi niciodată zero” fie că suntem sau nu sub constrângerea „rarității”.

Ce poate spune economistul despre costul de oportunitate?

Cele mai multe dificultăți din sfera științelor sociale provind din analiza acțiunilor umane, a comportamentului uman, adică din problematica socială universală a „alegerii”. De aici și necesitatea clarificărilor metodologice…

Elementul primordial în analiza „alegerii”, a acțiunii umane, este recunoașterea existenței acesteia. „Alegerea” este faptul universal al vieții omului. Existența omului înseamnă existența acțiunii umane, capacitatea de a face alegeri fiind caracteristica esențială a naturii umane[1].

Adevărul fundamental constă în imposibilitatea explicării alegerii exclusiv în termenii unor fapte observabile (obiecte și fenomene, limitate ori ba) ce înconjoară viața omului. Altceva constituie resortul ultim al alegerii, unul ce ține de interiorul (natura umană), nu de mediul exterior persoanei. Liberul arbitru, sau capacitatea de a discerne, de a alege, constituie marca definitorie a rațiunii umane, a naturii umane. Iar capacitatea de a discerne înseamnă, de fapt, anticamera alegerii: aceasta privește capacitatea de a ierarhiza bunurile, fenomenele exterioare ființei umane ori acțiunile în ordine inversă a capacității lor de a furniza „utilitate”, satisfacție.

„Costul” semnifică, așadar, sacrificarea conștientă, voluntară, a (celei mai bune) alternative disponibile în ORICE context ce implică acțiune umană[2].

Să elucidăm, așadar, caracterul subiectivist al costului… Majoritatea manualelor de economie, dar mai ales culegerile de aplicații, ne oferă o multitudine de exemple menite să elucideze fenomenul costului de oportunitate. Din nefericire, cele mai multe exemple sunt formulate în termenii a două alternative. De pildă, Maria are 100 de lei pe care îi poate folosi fie pentru o carte, fie pentru o ciocolată. În situația în care alege să cumpere cartea, care este costul de oportunitate specific acestei alegeri? Bineînțeles, elevii ori studenții strigă în cor: ciocolata!

Un astfel de exemplu și un astfel de răspuns nu dețin potența explicativă și argumentativă necesară înțelegerii costului de oportunitate. În primul rând, deoarece costul de oportunitate nu poate fi redus la un obiect, de exemplu ciocolata. În realitate, „costul” este reprezentat de satisfacția pe care Maria ar fi obținut-o dacă ar fi ales să cumpere celălalt bun, în speță ciocolata. În al doilea rând, confuzia suplimentară rezultă tocmai din existența, la îndemâna economistului a celuilalt bun. Acest fapt creează senzația că economistul deține capacitatea de a dezvălui costul de oportunitate, de a evalua chiar importanța acestuia.

Indiferent de orgoliul, uneori nemăsurat, al economistului, în realitate acesta are „mâinile legate” atunci când încearcă să evalueze maximizarea utilității, a profitului ori „costuri de oportunitate”. Nici nu poate fi vorba de pretenția economistului de a cântări costuri de oportunitate, cu excepția propriilor alegeri.

Să luăm un exemplu realist pentru imposibilitatea economistului de a desluși costurile de oportunitate. Acesta este orice exemplu care ia în considerare acțiunile umane ce transced, cantitativ vorbind, cazul clasicelor „două alternative”. Să spunem că Maria are 100 de lei pe care îi poate utiliza, de data aceasta – realist, pentru (măcar) trei alternative: pentru a cumpăra fie o carte, fie o ciocolată, fie o eșarfă multicoloră. Atunci când Maria, să zicem, cumpără eșarfa, cum poate economistul, oare, să identifice costul de oportunitate?

Bineînțeles, în niciun fel. Aceasta deoarece economistul habar nu are despre „cea mai bună alternativă sacrificată”… Altfel, economistul însuși ar fi predicat, mesianic, despre ce, cât și cum trebuie să facă fiecare persoană… De vreme ce economistul habar nu are despre scara de valori ori ierarhia preferințelor persoanei care acționează, el nu poate spune nimic nici despre natura ori amploarea costului de oportunitate.

Pentru a desluși costul de oportunitate pentru exemplul de mai sus, economistul – ca analist extern – ar trebui să aibă acces la ierarhia preferințelor Mariei, în orice timp și în orice loc. Însă un asemenea acces nu poate fi decât unul divin. Economistul – și nicio altă persoană – nu are acces, cognitiv, la scările de valori ale celorlalți. Iar costul de oportunitate al alegerii Mariei depinde de ierarhia preferințelor ei. De pildă, dacă această ierarhie este:

1. eșarfa
2. cartea
3. ciocolata,

atunci costul de oportunitate, identificat prin „cea mai bună alternativă sacrificată”, ar fi reprezentat de satisfacția (utilitatea, în termeni științifici), pe care Maria ar fi obținut-o prin „consumul” bunului poziționat pe rangul secund al scării de valori, adică prin lectura cărții avute în vedere.

Însă, indiferent de structura scării de valori, economistul, în calitate de observator al acțiunii, nu are acces decât la obiectul acțiuni, la „preferința demonstrată”, adică nu poate cunoaște decât ceea ce Maria alege, nu și „cea mai bună alternativă sacrificată”. Așadar, nimic mai adevărat decât caracterul subiectiv al costului de oportunitate.

Observatorul acțiunii nu are capacitatea de a identifica nici cea mai bună alternativă disponibilă, nici însemnătatea (mărimea) acesteia pentru persoana care alege. De aceea, definirea costului economic în termenii alternativei (celei mai bune) sacrificate este compatibilă numai cu abordarea economică subiectivistă.

În acest context, trebuie subliniat faptul că teoria costului (de oportunitate), prin concepția subiectivistă atribuită natural costului acțiunilor umane, poartă amprenta Școlii Austriece de Economie. De altfel, „austriecii” sunt cei care au marcat, între 1930 și 1950, tradiția de la London School of Economics, atunci când și acolo unde Lionel Robins a definit „natura” economiei pentru aproape toate manualele ce i-au urmat…

Într-una din cele mai notorii și citate cărți dedicate acestei problematici, Cost and Choice, laureatul Nobel James Buchanan demonstrează – mult mai explicit – necesitatea de a interpreta costul drept derivație naturală din actul alegerii[3]. De altfel, Buchanan remarcă datoria intelectuală pe care economiștii de astăzi trebuie să o aibă la Philip Wicksteed, unul dintre primii economiști care au corelat „costul de oportunitate” direct de actul alegerii[4].

De ce „raritatea resurselor” nu definește costul de oportunitate

Voi lua un exemplu simplu menit să elucideze lipsa de prevedere a economiștilor mainstream asupra naturii existențiale a „costului de oportunitate”.

De pildă, să vedem mai întâi cum stau lucrurile în privința costului de oportunitate pe… Lună. Nuu, nu mă refer la intervalul temporal în care oamenii sunt obișnuiți să primească salariul, ci la satelitul Terrei, pe care Neil Amstrong a pășit în 1969. Resursele selenare sunt, bineînțeles, limitate: spațiul fizic existent, cantitatea de rocă și de minereuri… praful lunar etc., toate acestea sunt limitate. Aceasta nu înseamnă că raritatea resurselor selenare ar explica manifestarea vreunui cost de oportunitate… pe Lună. Cu o singură excepție, anume atunci când pe Lună amerizează vreo echipă de astronauți și, astfel, se pune problema alegerilor… unde să aibă loc aselenizarea, cât să dureze cercetarea unei anumite zone, câte mostre de praf selenar să aducă pe Terra etc etc. Altfel, în calitatea sa de stea amorfă, limitată în ansamblul său, Luna nu poate ridica nicio problemă referitoare la costul de oportunitate. În absența vieții (umane), nu se poate pune problema costului de oportunitate.

Așadar, conceptul general de „cost” este unul inerent acțiunii umane, fiecarei alegeri pe care oamenii o fac. Înainte ca Robinson Crusoe să naufragieze pe insulă, nu putem pretinde că acolo, pe insula aceea pustie, s-ar fi manifestat niscaiva „costuri”. În sine, raritatea resurselor existente pe insula nu are de-a face cu existența costurilor.

De ce „abundența resurselor” nu înseamnă „cost de oportunitate zero”

Haideți să recurgem acum la un simplu exercițiu de imaginație, ce teleportează virtual existența umană din contextul rarității în Grădina Edenului, acolo unde oamenii s-ar putea bucura de orice bun își doresc și în orice cantitate.

Cum am putea, oare, să zugrăvim răspunsul la întrebarea „Dar dacă resursele ar fi nelimitate?” altfel decât prin ipotezele nirvanei economice.

Prin ce se deosebește Mitică, în aritmetica alegerilor sale din Gradina Edenului, de Maria, ale cărei acțiuni sunt circumscrise „rarității resurselor”. În esență, din perspectiva analizei „oportunităților”, prin NIMIC. Atât Maria cât și Mitică își structurează acțiunile în mod conștient, intenționat, în funcție de scopurile propuse și de mijloacele pe care sunt capabili să le controleze. Atât Maria cât și Mitică acționează în funcție de propriile lor „scări de valori” sau „ierarhii de preferințe”. Cum așa?

Păi, de pildă, între Maria și Mitică, singura diferență relevantă se poartă pe latura cantitativă a nevoilor satisfăcute. În ceea ce privește „aritmetica alegerii”, nu avem certitudinea că, în absența rarității, alegerile lui Mitică sunt mai lesne de operat decât cele ale Mariei, care întâmpină exigențele limitării resurselor. Ambii trebuie să-și dezvăluie preferințele (contextuale) prin acțiune, ceea ce înseamnă, în mod necesar, sacrificarea unor alternative ale acțiunii.

Să schițăm, totuși, o zi din viața (infinită) a lui Mitică, în Grădina Edenului. Reamintesc că, pentru Mitică, nu există constrângeri materiale ori temporale, în sensul că acesta își poate permite orice, în orice cantitate și pe o perioadă oricât de lungă de timp. Mitică poate avea case, automobile, haine, terenuri de tenis, pomi fructiferi, alimente, apă etc. în orice cantitate își dorește. E ca și cum, în Grădina Edenului, fiecare persoană ar deține o „lampa a lui Aladin” cu puteri infinite. Bineînțeles, în acest context, viața însăși – ca resursă de timp – este și ea infinită.

Așadar, „o zi din viața lui Mitică în Grădina Edenului”: să zicem că Mitică se trezește la soneria ceasului[5], unul din infinitele sale ceasuri, în unul din nenumăratele sale dormitoare, în una din nenumăratele sale reședințe. El trebuie să decidă, să aleagă adică, ce va face în următoarele ore. Să spunem că, pentru dimineața respectivă, Mitică alege între următoarele acțiuni: 1) să se relaxeze pe terasă (una din nenumăratele sale terase), cu prietenii, la o cafea; 2) să joace tenis; 3) să citească o carte despre logica costului de oportunitate… Bineînțeles, Mitică poate să transfere oricare din aceste activități oricât de departe în viitor. Poate amâna întâlnirea cu prietenii peste circa 150 de ani, poate planifica jocul de tenis sau lectura economică oricând altcândva, peste alte câteva sute de ani.

Problema este ceea ce  va face Mitică acum… de aceea, el trebuie să facă o alegere (iată, chiar și în absența rarității resurselor), în ultimă instanța chiar alegerea de a nu face nimic în dimineața respectivă. Indiferent de natura concretă a alegerii lui Mitică, se pune problema – inevitabilă – a costului de oportunitate. În mod inevitabil, Mitică își asumă – pentru contextul și momentul respectiv – un sacrificiu, o renunțare. De pildă, să presupunem că scara de valori a preferințelor lui Mitică valabile în dimineața respectivă este:

1. cafeaua cu prietenii
2. jocul de tenis
3. lectura

În aceste condiții, Mitică își vă petrece dimineața savurând aromele cafelei, ceea ce înseamnă că va sacrifica satisfacția și plăcerea – ori neplăcerea, pe care le-ar fi obținut, în dimineața respectivă, dacă ar fi jucat tenis.

Prin însăși definiția sa, o persoană nu poate fi omniprezentă, în sensul de a fi „în tot și-n toate”. Astfel, chiar în condițiile resurselor – materiale, spațiale și temporale – nelimitate, Mitică nu poate simultan să întreprindă toate activitățile care intră în sfera imaginației sale. El nu poate, în același timp, să fie și pe terasă, la cafea, și pe terenul de tenis, și in bibliotecă ori în dormitor, continuând somnul acelei dimineți.

Numai dimensiunea fizică a persoanei reprezintă, în Grădina Edenului, un „bun” rar, dacă mai trebuie oare accentuată raritatea corpului uman. Omul este „rar” prin însăși natura sa… Însă nu la acest „dat” al ființei umane se referă manualele de economie prin sintagma de „raritate”. În vocabularul economiștilor, „raritatea resurselor” se definește prin limitarea mijloacelor – materiale, spațiale, temporale -, deci non-umane, pe care oamenii le pot utiliza pentru satisfacerea nevoilor.

În consecință, ipoteza de „absență a rarității resurselor” nu are în vedere distrugerea ideii de „om”, prin postularea caracterului nelimitat al ființei umane. Ideea de „om” nu poate fi înțeleasă făcând apel la capacitatea infinită de multiplicare corporală a lui Mr. Smith din universul cinematografic al Matrix. Or, dacă Mitică ar fi înzestrat cu resortul multiplicării, să-și trimită un corp la tenis, un corp cu prietenii la cafea, un corp în bibliotecă, un altul, eventual, să doarmă, atunci cum am mai putea răspunde la întrebarea „Ce face acum Mitică?”. De fapt, un Mitică omniprezent, capabil să întreprindă simultan o infinitate de activități, este o ipoteză ce distruge ideea de „om” și, odată cu aceasta, și logica acțiunii umane și a costului de oportunitate. Rămâne cazul unei ființe non-umane, sau mai degrabă al unei non-ființe, așa cum era, de altfel, și cazul domnului Smith, reloaded la infinit în crepusculul Matrix.

Nu „raritatea resurselor” face imposibilă desfășurarea simultană a tuturor acțiunilor pe care cineva le poate imagina și dori, ci însăși „natura umană”. Până la urmă, pentru a continua periplul exemplelor, chiar dacă vorbim despre cineva cu bogate însușiri „cinematografice”, gen Jumper – din filmul cu același nume, care se teleportează instantaneu de pe un meridian al globului pământesc pe altul, teza „costului de oportunitate” rămâne la fel de bine în picioare. Nici Jumperii nu puteau fi pretutindeni, în același timp. Dacă luau prânzul în miezul deșertului, pe creștetul Sfinx-ului, nu se puteau bucura simultan de priveliștea ploioasă a Londrei văzută din vârful Big Ben-ului și nici nu se puteau, în același timp, să deschidă război cu Paladinii în penumbrele Colosseumului. Ca Jumper, îți alegi traiectoria în spațiu în același fel în care toți ceilalți oameni aleg să se deplaseze dintr-un loc în altul. Adică în conformitate cu ierarhia preferințelor tale.

În concluzie, indiferent dacă resursele la care se referă economiștii sunt sau nu limitate, viața omului presupune acțiune, alegere, deci și renunțări. Întrebarea „ce-ar fi dacă resursele ar fi nelimitate?” nu schimbă cu nimic natura umană ori relația mijloace – scopuri ce întreține viața însăși. Logica economică a costului de oportunitate rămâne să domnească „și dacă resursele n-ar fi limitate”, de unde ar rezulta că, pentru a încheia într-o notă de zâmbet – optimist, economiștii cinstiți nu trebuie să-și facă griji: este nevoie de „puțină” economie până și în Grădina Edenului.

[1] Vezi strălucita expunere a lui Jörg Guido Hülsmann, “Facts and Counterfactuals in Economic Law”, în Journal of Libertarian Studies, Volume 17, no. 1 (Winter 2003), pp. 57-102

[2] Așa cum voi arăta în continuare, „costul de oportunitate” nu derivă din circumstanțele unui anumit univers fizic, ci din însăși existența umană care înseamnă, prin definiție, „acțiune”.

[3] Vezi Cost and Choice: An Inquiry in Economic Theory, Markham Publishing Company, Chicago, 1969.

[4] Raționamentele lui Wicksteed au fost rafinate de Mises, Hayek și alți economiști austrieci, precum și de anumiți membri ai LSE.

[5] Trebuie înțeles că, în Eden, „viața veșnică” nu scoate în afara decorului „timpul”, în calitate de categorie praxeologică fundamentală a Existenței. Ipoteza de „absență a rarității resurselor” nu exclude ideea de „prezent” și „viitor”, ideea de „mai devreme” și „mai târziu”. Altfel, logica acțiunii umane dispare cu desăvârșire, odată cu premisa Existenței; ceea ce rămâne este Neantul, deci greu de spus că rămâne „ceva”.