În prezent, nu există manual mainstream de microeconomie care să nu dedice pagini întregi, cu teorie și aplicații, diverselor analize formalizate asupra utilității. „Funcții obiectiv” frumos derivabile, algoritmi matematici care se deșiră impecabil, grafice sofisticate cu și fără puncte de inflexiune etc. formează un întreg arsenal didactic pe care economiștii autori de manuale le așează, cu straniu devotament, în bagajul considerat indispensabil pentru analiza științifică a utilității. Acesta este tabloul metodologic prin care manualele „avansate”, „moderne”, de economie caută să își convingă studenții asupra teoriei utilității. Pe de o parte, cu prețul matematizării aproape a fiecărui rând de teorie economică și, pe de altă parte, prin întunecarea realismului economic și a ființei umane cu ipotezele nirvane din modelul lui „homo oeconomicus”[1].

Nu îmi propun, în aceste rânduri, să dezbat avalanșa de ipoteze irelevate în haina cărora este îmbrăcat, cu microscopice pretenții științifice, „consumatorul” din manual. Voi insista doar asupra „utilității marginale negative”, și a confuziilor grosolane care domnesc nestingherit prin manualele de economie[2] cu privire la abaterea „negativă” a utilități marginale.

Raționamentul comun este următorul: dacă utilitatea economică prinde viață, științific, prin legea utilității marginale descrescânde, atunci tot ceea ce ne rămâne de făcut este să desenăm, grafic și argumentativ, scăderea utilității marginale. Pe măsură ce consumul avansează, utilitatea marginală – asociată fiecărei ultime unități din bunul consumat – se diminuează, astfel încât fiecare unitate sau etapă a consumului „aduce” o utilitate din ce în ce mai mică. Altfel spus, refrenul legii utilității marginale ar suna astfel: „mărimea intensității unei nevoi descrește progresiv, pe măsură ce respectiva nevoie este satisfăcută continuu și neîntrerupt”. Iar satisfacerea nevoii indică atingerea, prin consum, a „pragului de saturație”, adică acel nivel al consumului la care utilitatea totală este maximă și, în mod corespunzător, utilitatea marginală este zero.

În acest punct intervine în scenă „utilitatea marginală”, pe fondul unui consum ce se întinde dincolo de pragul de saturație. Se arată, astfel, cum consumatorul ajunge să nu mai obțină satisfacție, utilitate, ci tocmai reversul, adică insatisfacție, deci utilitate marginală negativă.

Cel mai adesea, autorii recurg la impactul plastic al unor exemple decupate, în general și mai mult sau mai puțin inspirat, din „regnul” alimentar: Ana are mere și, cu fiecare măr pe care îl mănâncă, utilitatea marginală devine tot mai redusă, până la zero, corespunzător atingerii pragului de saturație.

În continuare, însă, impactul plastic al exemplelor alimentare capătă brusc paloarea naivității, odată cu „scuza” utilității marginale negative: dacă Ana continuă să mănânce mere dincolo de nivelul pragului de saturație, atunci merele în plus nu vor mai „aduce” satisfacție, ci din contră, insatisfacție. Iar cum fiecare realizează că măcar o dată în viață a mâncat prea mult, și i-a fost și rău, pe această cale, nu mai rămâne decât apelul la quot erat demonstrandum.

Din fericire, în știință, demonstrațiile nu necesită apelul la experiențe personale, și nici măcar la experiențe. Însă, nu îmi propun să descompun aici, tocmai în acest punct al discuției, natura a priori a științei economice, despre care am scris și cu alte ocazii.

Ceea ce este important acum ține, mai degrabă, de deslușirea coerenței din agumentul standard în favoarea utilității marginale negative. Dar pentru aceasta, ne vom întoarce la Ana și la pasiunile ei alimentare. Cum, adică, ne putem imagina că Ana continuă să mănânce mere chiar dacă nevoia sa de fructe a fost satisfăcută, adică dincolo de pragul saturației sale? Avem, oare, senzația că oamenii utilizează mijloace pentru a atinge scopuri și uită, uneori, să se mai oprească din acțiunile lor? Poate numai dacă Ana nu este numele unei persoane, care face alegeri la fel ca toate celelalte persoane, ci marca unui storcător de fructe pe care proprietarul îl poate uita în priză, în funcționare continuă, atunci când, pe moment, acordă prioritate unui alt scop, deci și unui alt mijloc.

Căci nu putem cădea în păcatul (metodologic) primar de a considera că doar unii consumatori sunt raționali [3], și anume aceia care se înfruptă din rețetele matematice de maximizare a utilității totale. În realitate, oamenii nu optimizează nici în funcție de panta curbelor de indiferență, aflată la întâlnirea secretă – în grafic tangentă – cu linia bugetului, și nici prin apelul la egalizarea utilității marginale pe unitatea monetară, așa cum demonstra matematic Paul Samuelson, celebrul laureat Nobel cu cele mai multe ediții autocontradictorii ale la fel de celebrului său manual de economie.

Exemplul aflat în discuție ridică, însă, o întrebare esențială: de ce alege Ana să mănânce și merele pe care economistul le consideră aflate „dincolo de pragul de saturație”? De fapt, cum stabilește economistul că  Ana consumă mere „regulamentar” sau, nu cumva, a depășit „pragul de saturație” și o paște, deci, accidentul „utilității marginale negative”? De vreme ce utilitatea este un fenomen economic pur subiectiv, Paul Samuelson nu poate să stabilească, în ciuda oricâtor formule matematice, care este cantitatea de mere prin care Ana ajunge, de fiecare dată, la „sațietate”.

Haideți să ne imaginăm că, de câteva ore bune, Ana mănâncă mere încontinuu și nu dă niciun semn că s-ar opri curând. În aceste condiții, probabil că Paul deja a apelat 112, pentru ca medicii (utilitariști, neapărat!) să fie gata să intervină asupra efectelor nocive ale „utilității marginale negative”. În realitate, pragul de saturație este subiectiv, diferit de la persoană la personă, funcție de intensitatea nevoilor acesteia. Numai Ana poate să ne spună când ajunge la sațietate, și nici atunci nu avem certitudinea deplină că, în declarațiile și acțiunile sale, nu are o altă motivație decât cea presupusă în cadrul exemplului, și anume pofta de mânca mere, așa cum vom vedea în continuare.

Ce am putea spune dacă Ana a mâncat deja 50 de mere și continuă cu zâmbetul pe buze? Nimic semnificativ, poate doar concluzia că Ana nu a atins încă „pragul de saturație”. Dar dacă, după cel de-al 51-lea măr, în locul zâmbetului încântător, pe fața Anei apar semnele durerilor de stomac?

Oare rezultă de aici, în mod necesar, că Ana a pășit dincolo de pragul de saturație, adică pe câmpul nedorit al „utilității marginale negative”? Nici pomeneală. Faptul că, prin acțiunile lor, oamenii nu obțin neapărat rezultatele dorite nu înseamnă că „utilitățile marginale” au devenit „negative”. Pentru că altfel am nesocoti însăși semnificația „utilității”, așa cum este definită ea, inclusiv în manualele de economie, care comit în textele lor eroarea de a abdida, în sfera concluziilor, de la reperele definițiilor, fără nicio mustrare de (con)știință într-ale coerenței și rigorii logice.

Problema esențială ține de faptul că utilitatea este o categorie economică a priori prin însăși definirea și operaționalizarea sa. „Utilitatea” este categoria științifică fundamentală în jurul căreia economiștii își  construiesc, aproape de secole, explicațiile. Orice teorie elementară a valorii și a prețurilor trebuie să înceapă de la testul utilității economice. Nimic nu este mai simplu decât a înțelege că oamenii evaluează lucrurile în funcție de capacitatea anticipată a acestora de a aduce satisfacție, utilitate.

În general, utilitatea este definită prin satisfacția pe care o persoană anticipează (speră, dorește etc.) să o obțină prin consumul unei anumite cantități dintr-un bun economic ori prin desfășurarea unei acțiuni. Așadar, utilitatea este ceea ce se întâmplă în mintea persoanei înainte de a acționa, înainte de a mânca mere sau banane etc. Utilitatea semnifică importanța, însemnătatea pe care oamenii o atribuie, prin evaluare ex-ante, diferitelor cantități din mijloacele lor economice. Când spunem că, pentru Ana, utilitatea unui măr ar fi superioară utilității unei banane [4], aceasta ar însemna că Ana anticipează că mărul îi va aduce o satisfacție mai mare decât consumul unei banane. Așadar, utilitatea marginală nu este decât o utilitate așteptată, nu satisfacția obținută în fapt.

De exemplu, ce am putea spune dacă Anei i se face rău după ce mănâncă un singur măr? Că a depășit deja „pragul de saturație”, precum în cazul celui de-al 51-lea măr? Răspunsul este Nu, atât pentru primul măr, cât și pentru cel de-al 51-lea. Aceasta deoarece Ana a ales să mănînce mărul respectiv, în virtutea unei evaluări pozitive: Ana a atribuit mărului respectiv o „utilitate marginală pozitivă”, adică șansa de a obține o anumită satisfacție.

Faptul că satisfacția dorită nu a ost obținută, nu schimbă natura evaluării anticipative, căci în  virtutea acestei anticipări favorabile Ana a decis să acționeze, să mănînce mărul respectiv. Nu putem spune decât că Ana nu a reușit să-și atingă scopul, nu a reușit să obțină satisfacția dorită[5]. Același lucru este valabil și pentru cel de-al 51-lea măr. Ana a decis să mănînce și acest măr, cu speranța că va obține, și de pe urma acestuia, o anumită satisfacție. Deci, chiar dacă i s-a făcut rău, tilitatea marginală atribuită și acestui al 51-lea măr a fost una pozitivă.

Și, pentru a spori cumva impresia artistică a exemplului, ne putem magina că Ana ar putea continua să mănânce mere în ciuda faptului că i s -a făcut rău. Totul ține de scopul pe care Ana îl are în vedere. Dacă ea mănîncă mere cu scopul de a-și satisface pofta de fructe, atunci ea va decide să înceteze consumul dacă nu întrevede posibilitatea ca și următorul măr să-i aducă o anumită satisfacție alimentară. Dar Ana poate să mănânce mere înscrisă fiind la un concurs e profil. Având acum un alt scop, cel de a cîștiga premiul pus în joc, Ana poate continua să mănînce mere chiar dacă nici nu mai simte gustul fructului sau dacă i s-a făcut rău. Scopul său este să fie prima care mănâncă 100 de mere, ceea ce înseamnă că fiecare măr îngurgitat o aduce mai aproape de scopul său, deci fiecare măr reprezintă un mijloc necesar atingerii scopului său, motiv pentru care atribuie fiecărui măr utilitate marginală pozitivă.

De exemplu, Ana este invitată la aniversarea bunicii ei, care a gătit – din considerente de diversificare – o imperială plăcintă de mere. După câteva (zeci de) felii, Ana își astâmpără pofta și, în alte condiții, ar înceta să mai mănânce. Dar bunica Anei, aflată la a o suta aniversare, o invită să nu (cumva să) lase în farfurie vreo bucățică din această plăcintă imperială. Pentru a-i face pe plac bunicii, Ana continuă să mănânce și să laude minunea de plăcintă. Și nici acum nu intră în scenă „utilitatea marginală negativă”, căci scopul Anei este deja altul, acela de a face pe plac bunicii sale, caz în care epuizarea tavei cu plăcintă nu este decât mijlocul necesar atingerii scopului propus.

În acest sens, utilitatea marginală nu poate fi niciodată negativă, pentru că nimeni nu va decide să întreprindă o acțiune dacă întrevede, la nivel de cauzalitate mijloace-scopuri, că acțiunea respectivă îi va aduce insatisfacție, îl va îndepărta de scopul urmărit.

Mai mult decât atât, în spiritul formulării din titlu, utilitatea marginală nu poate fi nici zero, pentru că nimeni nu va decide să facă ceva dacă nu va atribui acțiunii respective șansa de a-i aduce măcar cea mai mică satisfacție, adică utilitate marginală pozitivă. Oare ne-am putea imagina că Ana ar alege mănânce un măr dacă, în prealabil, ea ar anticipa că mărul respectiv i-ar aduce „zero satisfacție”?! Bineînțeles că Ana va alege să nu mănânce mărul respectiv, deoarece nu îi atribuie nicio însemnătate însensul unei satisfacții anticipate. De fapt, trebuie înțeles faptul că  acțiunea umană, respectiv consumul unui bun, nu se manifestă decât dacă ființa umană atribuie valori pozitive lucrurilor, care numai astfel devin mijloace (cu valoare economică) utile atingerii scopurilor.

Toate aceste (mai mici sau mai mari) erori, strecurate discret sau de-a dreptul brutal în diverse explicații didactice, reprezintă măsura absolută a ignoranței cu privire la natura fundamentală a legilor conomice. Mai bine spus, cu privire la natura a priori a științei economice, în care legile economice își desăvârșesc  manifestarea întocmai precum legile imuabile ale fizicii.

Legea utilității marginale descrescânde, ca și corolarul său, legea cererii, de exemplu, nu se manifestă doar pentru anumiți oameni, în anumite contexte de timp și spațiu. Chiar dacă Ana nu mănâncă mere, ci banane, chiar dacă ea ar fi trăit în secolul XVIII, nu în zilele noastre, legea utilității marginale descrescânde se afirmă în același fel, cu același rad de fidelitate în raport de logica acțiuni umane. La fel ca și celelalte legi economice, legea utilității marginale descrescânde nu este dedusă din experiență, i.e. din experiențele alimentare ale economiștilor, și a cărei valabilitate nu necesită demonstrații sau experimente.

Utilitatea marginală este descrescătoare deoarece descrescătoare (în intensitate) sunt evaluările ex-ante pe care oamenii le atribuie bunurilor și acțiunilor lor, înconformitate cu ierarhiile lor de preferințe, adică în conformitate cu  cele mai urgente și mai intense nevoi. Oamenii nu obțin utilitate, ci atribuie utilitate bunurilor și acțiunilor pe care au în vedere să le consume, respectiv să le întreprindă.

Totuși, în ciuda recunoașterii unor limite insurmontabile ale „utilității”, anume faptul că utilitatea este subiectivă și, deci, nu poate fi măsurată, calculată, comparată interpersonal etc., economiștii nu se sfiesc să deriveze funcții, să adune, să împartă, să se joace de-a  măsurarea, în tot felul de grile și probleme, cu fantasmele „utilului” – ca etalon demonstrativ al utilității.

Dacă nu are sens să spunem că „utilitatea poate fi măsurată”, atunci,  cu atât mai mult este lipsită de sens încercarea de a compara utilitățile între diferite persoane. Și totuși, comparațiile interpersonale de utilitate reprezintă modul în care economiștii etatiști și egalitariști au manipulat teoria utilității de-a lungul secolului trecut.

Dacă se poate spune că utilitatea marginală a unui dolar scade pe măsură ce individul acumulează mai mulți dolari, atunci nu se poate spune oare că guvernul poate spori „utilitatea socială”, prin deposedarea celui bogat de un dolar cu valoare atât de mică pentru el și rin oferirea acestui dolar săracului, pentru care are o valoare mai  mare? Cu siguranță, nu. Faptul că utilitățile nu pot fi măsurate elimină complet fundamentul științific al politicilor redistributive. Însă, deși economiștii moderni aderă în general la ideea că utilitatea nu poate fi comparată între indivizi, ei fac o pasiune pentru a aduna și  scădea „beneficii sociale” și „costuri sociale”, precum utilitariștii clasici, care exersau aritmetica – împotriva elementarului discernământ – dunând fericirea unora cu nefericirea altora, obsedați fiind de un plus iluzoriu la nivelul „utilității sociale”[6].

Acum, în încheiere, îi mulțumesc Anei pentru faptul că, poate tocmai în virtutea pasiunilor ei fructifere, a dat o mână de ajutor pentru a mai stavili din asaltul maintream împotriva logicii, inclusiv  prin destrămarea unor mituri mai vechi sau mai noi, doar aparent inofensive, cum este și acest mit al „utilității marginale negative”.