În literatura economică, logica avantajului competitiv constituie, în continuare, subiectul a numeroase controverse. Cele mai frecvente raţionamente din domeniul comerţului internaţional invocă „avantajele competitive” deţinute de o industrie sau alta învederea justificării poziţiilor economice ale acestor industrii dar, mai ales, în vederea justificării politicilor naţionale de susţinere a domeniilor respective. În teoria ortodoxă a comerţului internaţional, argumentul politicilor guvernamentale (selective)… ar consta în capacitatea guvernului de a distinge avantajele competitive şi de a adopta, în consecinţă, diverse măsuri privind exploatarea acestora. În studiul de faţă, dorim să subliniem necesitatea unei reevaluări critice a conceptelor de „avantaj competitiv” şi de „competitivitate naţională”, precum şi a raţionamentelor ce decurg din invocarea acestora. Pe de o parte, am căutat sa investigam fundamentele ştiinţifice ale problematicii competitivităţii: într-un mediu concurenţial corect, dobândirea de avantaje competitive de către o firmă reflectă calitatea activităţii antreprenoriale, devenită astfel sursa succesului economic. În consecinţă, în alte condiţii, adică într-un mediu economic distorsionat de intervenţiile statului, obţinerea de „avantaje competitive” devine circumscrisă activităţilor rent-seeking care urmăresc capturarea privilegiilor guvernamentale.

1. Anatomia… ştiinţifică a „avantajului competitiv”

Majoritatea abordărilor moderne cu privire la comerţul internaţional susţin necesitatea reconsiderării principiului static al avantajului comparativ de inspiraţie ricardiană. Însă, cel mai adesea, reformularea teoriei avantajului comparativ nu este rezultatul construirii unor explicaţii ştiinţifice alternative, ci mai degrabă consecinţa unui proces lingvistic de inventare de neologisme şi a unor interpretări considerate „noi”[1], presupuse mult mai adecvate evoluţiilor economice actuale: avantaj competitiv, competitivitate, competitivitate naţională etc.

Asemenea opinii justifică respingerea „avantajului comparativ” prin caracterul „tradiţional” al factorilor de producţie şi diferenţelor de productivitate şi de cost pe care acesta se bazează, abordări analitice care, din perspectiva aşa-zisei „noii-economii”, sunt considerate retrograde şi pe cale de dispariţie. Cu toate acestea, analiza modernă a competitivităţii şi a avantajului competitiv, considerată alternativa necesară a teoriei avantajului comparativ, este circumscrisă aceloraşi categorii economice de cost şi de productivitate, cel puţin prin însăşi definirea generală a competitivităţii drept capacitatea de a obţine o productivitate înaltă. Recunoaşterea dualităţii avantajului competitiv porterian (prin costuri şi prin diferenţiere) determină, în ultimă instanţă, recunoaşterea materializării acestuia într-un plus de productivitate faţă de firmele concurente. De asemenea, simt nevoia să adaug faptul că realităţile „noii-economii” nu sunt şi nici nu pot fi subordonate altor principii decât cele pe baza cărora s-a format şi a evoluat societatea umană de-a lungul istoriei sale: drepturi de proprietate, diviziunea muncii şi cooperarea socială prin schimb, în cadrul procesului de piaţă.

Logica avantajului competitiv a constituit subiectul a numeroase controverse. Cele mai frecvente raţionamente din domeniul comerţului internaţional invocă avantajele competitive deţinute de o industrie sau alta în vederea justificării poziţiilor economice ale acestor industrii şi, mai ales, a politicilor naţionale (protecţioniste) de susţinere a domeniilor respective. În continuare, pornind de la recunoaşterea pericolului unei asemenea abordări, doresc să subliniez necesitatea unei evaluări critice a conceptului de avantaj competitiv şi a raţionamentelor ce decurg din invocarea acestuia.

Potrivit introspecţiilor conceptuale întreprinse de Jeremy Klein, conceptul de avantaj competitiv este insuficient definit, în ciuda ubicuităţii sale[2]. Investigarea istorică a conceptului de avantaj competitiv dezvăluie faptul că acesta nu apare în nici o scriere a lui Michael Porter înainte de 1985, fiind menţionat însă de alţi autori, în studii anterioare[3]. Mai mult decât atât, în prefaţa lucrării sale de referinţă, The Competitive Advantage (1985), Porter reaminteşte că într-o lucrare anterioară, Competitive Strategy (1980), a „descris trei strategii generice pentru dobândirea avantajului competitiv” (Porter; 1985:XV), însă, este surprinzător faptul că lucrarea din 1980 nu încorporează conceptul în discuţie. De altfel, în cele două lucrări menţionate, o diagramă virtual identică surprinde pe abscisă, într-o primă versiune, „avantajul strategic” (Porter; 1980:39) şi mai apoi „avantajul competitiv” (Porter; 1985:13).

Numeroase abordări critice subliniază că, în cel mai rău caz, avantajul competitiv nu este nimic mai mult decât o tautologie: firmele de succes sunt performante deoarece deţin avantaj competitiv care, în schimb, nu este definit decât prin calitatea firmelor de a obţine succese economice. De altfel, în tentativa sa de elucidare a acestui concept, Porter arată că „avantajul competitiv se naşte, în mod fundamental, din capacitatea unei firme de a crea pentru clienţii săi o valoare superioară costului ocazionat de producerea acestei valori” (Porter; 1985:3)[4]. Astfel, avantajul competitiv este oarecum corelat cu ideea de valoare adăugată însă, pe parcursul tuturor celor 536 de pagini ale lucrării (Competitive Advantage), Porter nu elucidează, pe deplin, conceptul central al operei sale. Se arată că performanţa economică (identificată şi evaluată adesea prin noţiunea de competitivitate) este susţinută prin costuri sau diferenţierea produsului, însă nu este oferită o definiţie, în sine, a avantajului competitiv.

Caracterul tautologic al conceptului de avantaj competitiv este evidenţiat printr-o confuzie de tip cauză-efect: atunci când Porter (1985:62) susţine că „avantajul costului constituie unul din cele două tipuri de avantaj competitiv pe care o firmă le poate deţine”, costul este invocat ca sursă determinantă a avantajului competitiv. Prin corelarea celor două aprecieri putem deduce că, paradoxal, dobândirea avantajului competitiv este condiţionată de deţinerea unui avantaj competitiv, ceea ce înseamnă circularitate şi tautologie în definirea avantajului competitiv. Această perspectivă generează dificultăţi ontologice atât în situaţia unui avantaj competitiv ex-ante, cât şi în cazul relaţiei de cauzalitate între sursele avantajului competitiv şi dobândirea acestuia.

În practică, raţionamentul asupra avantajului competitiv este utilizat ex-ante, atunci când, pe baza diferitelor metodologii, se pretinde că o industrie sau alta deţine sau nu avantaj competitiv. Însă, dacă avantajul competitiv este identificat prin performanţa economică a unei firme (industrii), atunci relevarea acestuia presupune o procedură de testare a cărei valabilitate este, în mod necesar, ex-post. Astfel, inconsistenţele de ordin metodologic provin din faptul că un raţionament a cărui validare se doreşte a fi ex-ante (firma X deţine avantaj competitiv) nu poate fi justificat decât în urma unei constatări, unei operaţiuni ex-post (dacă firma X a obţinut performanţele economice estimate).

De asemenea, pentru a cunoaşte dacă o firmă are sau dobândeşte un avantaj competitiv în raport de competitorii săi apare necesitatea luării în considerare a tuturor competitorilor acesteia, atât a celor existenţi cât şi a celor potenţiali. Deoarece competitorii potenţiali nu pot fi cunoscuţi cu certitudine, dezvăluirea avantajului competitiv reprezintă o „informaţie istorică”, de valabilitate exclusiv statistică, însă fără relevanţă pentru evoluţiile şi configuraţiile viitoare ale pieţei, perspectivă ignorată în abordarea lui Porter. Spre exemplu, la un anumit moment, o firmă poate pretinde că deţine un avantaj competitiv în planul costurilor, în raport de competitorii săi existenţi, pentru a descoperi distrugerea acestuia în perioada imediat următoare, odată cu apariţia pe piaţă a unui rival neaşteptat, ale cărui costuri sunt relativ mai scăzute.

2. „Competitivitatea naţională” şi holismul metodologic

Analizele moderne ale comerţului internaţional capătă tendinţe tot mai puternice de a descrie o lume în care ţările, considerate entităţi similare întreprinderilor, sunt angajate într-o competiţie sălbatică pe piaţa mondială. Astfel, problemele economice ale fiecărei ţări sunt reduse la necesitatea ameliorării propriei poziţii de competitivitate; spre exemplu, în această perspectivă, SUA şi Japonia s-ar afla într-o competiţie identică celei manifestate între diferite firme, cum ar fi Pepsi şi Coca-Cola[5].

În documentele diferitelor instituţii şi organizaţii internaţionale există numeroase încercări de definire a competitivităţii la nivel de naţiune. Spre exemplu, potrivit OECD, competitivitatea este definită drept „capacitatea întreprinderilor, industriilor, regiunilor, naţiunilor sau organismelor supra-naţionale, aflate în competiţie internaţională, de a asigura, în mod susţinut, un venit relativ ridicat din valorificarea factorilor de producţie, precum şi un venit superior din valorificarea forţei de muncă”.[6]

În analiza competitivităţii, analogia eronată dintre o ţară şi o firmă deteriorează posibilitatea de a aprecia dacă, spre exemplu, Germania este competitivă pe piaţa mondială sau dacă firma germană Adidass deţine un avantaj competitiv în domeniul articolelor sportive[7]. Ignorarea acestei diferenţieri între subiecţii avantajului competitiv (individuali sau colectivi) marchează începutul erorilor şi confuziilor ştiinţifice asupra conceptului de competitivitate naţională. În ciuda caracterului confuz al acestei sintagme, „competitivitatea naţională” ocupă, în prezent, locul central în dezbaterile asupra problematicii comerţului internaţional. Consecinţa acestui mod de a privi lucrurile constă în faptul că deciziile de politică economică devin circumscrise, aproape în totalitate, viziunilor de competitivitate naţională şi interes strategic.

Uneori, adâncirea confuziilor cu privire la conceptul de competitivitate (naţională) survine deliberat, probabil din dorinţa anumitor autori de a-şi asigura succese publicistice impresionante. Spre exemplu, deşi Porter îşi intitulează lucrarea care l-a făcut cu adevărat celebru The Competitive Advantage of Nations (New York: The Free Press, 1990), un obiectiv ce transpare încă din primul capitol este acela de a disocia noţiunea de competitivitate de cea de naţiune: „trebuie să arăt de ce eforturile de a explica competitivitatea unei întregi naţiuni s-au dovedit neconvingătoare şi de ce a face asta înseamnă a pune greşit problema” (Porter; 1990:3). Însă, fără a abandona sintagma din titlu, acelaşi Porter afirmă în continuare că „o nouă teorie trebuie să treacă dincolo de avantajul comparativ, spre a explora avantajul competitiv al naţiunilor” (Porter; 1990:20).

Dificultatea primordială a conceptului de competitivitate naţională provine din imposibilitatea de a asimila naţiunile unor firme. Atunci când se afirmă că o firmă nu este competitivă se semnalează, de fapt, că poziţia acesteia pe piaţă este ameninţată; atunci când firma se găseşte în imposibilitatea achitării obligaţiilor sale către salariaţi, furnizori etc. aceasta va fi împinsă în faliment, va înceta să mai existe. Caracterul concurenţial al procesului de piaţă face ca unele firme să supravieţuiască, altele să falimenteze şi, totodată, alte firme noi să apară. În cazul ţărilor, lucrurile stau cu totul altfel, deoarece naţiunile nu pot da faliment, pur şi simplu, similar falimentului firmelor pe piaţă. Competiţia pe piaţa mondială are loc între firme şi nu între ţări iar manifestarea acesteia nu face ca unele ţări să supravieţuiască, altele să falimenteze şi alte ţări noi să ia naştere.

Adesea, prin ignorarea erorilor teoriei mercantiliste, aprecierea competitivităţii naţionale devine subordonată soldului balanţei comerciale; astfel, competitivitatea este apreciată în funcţie de capacitatea unei ţări de a vinde în exterior mai mult decât cumpără aceasta din străinătate. Însă, potrivit teoriei economice cât şi pe baza studiilor empirice, un excedent al schimburilor comerciale externe nu reprezintă, în mod necesar, dovada sănătăţii economice, după cum deficitul balanţei comerciale nu indică, în mod automat, deteriorarea competitivităţii, a performanţelor economice[8].

În dezbaterile publice şi deciziile politice privind comerţul internaţional s-a remarcat treptat o schimbare de paradigmă în planul înţelegerii relaţiilor comerciale. Eforturile intelectuale şi realizările ştiinţifice de excepţie din teoria comerţului internaţional sedimentate de-a lungul ultimelor două secole au dispărut din discursul public şi au fost înlocuite de o retorică facilă, lipsită de fundamente ştiinţifice şi generatoare, în acest mod, de confuzie şi eroare. Una dintre cele mai grave erori strecurate în teoria economică constă în abordarea comerţului internaţional ca joc cu sumă nulă, ca repartizare injustă de beneficii jucătorilor (partenerilor) „competitivi” şi de prejudicii celor „necompetitivi”; în această abordare, comerţul dintre ţări este asemuit unui meci de fotbal sau unui conflict militar în care învingătorul ia totul iar învinsul nimic, ba chiar mai mult decât atât, el înregistrează sistematic pierderi de avuţie.

Asemenea abordări sunt denumite şi încadrate de Paul Krugman în „teoria populară a comerţului internaţional”[9], ca pseudo-teorie a competiţiei şi schimburilor externe. Această abordare reflectă declinul influenţei ştiinţei economice asupra deciziilor politice, care nu fac decât să traseze, arbitrar, coordonatele schimburilor externe. Astfel, retorica competitivităţii naţionale ameninţă detronarea postulatului fundamental că schimbul voluntar creează avere, cu riscul transformării pieţei mondiale într-o scenă a reciprocităţii intervenţioniste. În prezent, ideea de „competitivitate internaţională” a devenit o preocupare ce răzbate din aproape toate dezbaterile politice. Foarte adesea, măsurile guvernamentale impopulare sunt motivate şi mascate, în acelaşi timp, prin invocarea câştigului de competitivitate pe care îl vor produce economiei.

Poate că cel mai bun mod de a ilustra starea actuală a discursurilor asupra economiei mondiale constă în stabilirea valorii ştiinţifice a lucrărilor care domină gândirea şi practica economică a guvernelor angajate în „războiul” competitivităţii. Printre cele mai remarcate lucrări se numără: Head to Head: The Coming Battle Among America, Japan, and Europe (Lester Thurow), The Work of Nations (Robert Reich), A Cold Peace: America, Japan, Germany and the Struggle for Supremacy (Jeffrey Garten), The Silent War (Ira Magaziner şi Mark Patinkin), etc., precum şi diferite rapoarte asupra competitivităţii (spre exmplu, World Competitiveness Report 1994). Cel mai important punct comun al unor asemenea analize este ideea eronată că piaţa mondială este locul unei bătălii dificile între ţări, pentru pieţe şi capital, bătălie în cadrul căreia unele ţări câştigă iar altele pierd. Aşa cum susţine Krugman (2000:31), luând în considerare faptul că subtitlul lucrării lui Thurow este Viitoarea bătălie economică între America, Japonia şi Europa, este foarte probabil ca succesul de librărie al cărţii lui Thurow să fi fost mult mai mic dacă autorul îşi întemeia argumentele pe principiul avantajului comparativ, în contextul unei viziuni fondate pe cooperare în cadrul diviziunii internaţionale a muncii şi nu pe conflict economic şi comercial.

Prima deficienţă fundamentală a acestei viziuni holiste asupra comerţului internaţional provine din săvârşirea unei confuzii grave cu privire la subiecţii schimburilor externe. Aceştia nu sunt cu nimic diferiţi de cei ai schimburilor economice interne, materializate în cadrul aceleaşi graniţe geografice: firme, persoane, adică proprietari de resurse şi bunuri. Aşadar, comerţul internaţional nu reprezintă materializarea de schimburi economice între ţări, ci între proprietari care, întâmplător sau nu, au naţionalităţi diferite. Mai mult decât atât, se impune a fi menţionat faptul că, în ceea ce priveşte determinarea valorilor şi a preţurilor, nu există nici o diferenţă între comerţul intern şi cel internaţional. Ceea ce îi determină pe oameni să distingă între pieţele autohtone şi cele străine se rezumă la anumite condiţii geografice şi instituţionale care determină restrângerea mobilităţii factorilor de producţie şi a produselor finale.

A doua deficienţă fundamentală a viziunii invocate mai sus provine din ignorarea teoremei fundamentale a schimbului, potrivit căreia schimbul voluntar este, în mod necesar, reciproc avantajos, altfel nu ar exista raţiuni pentru angajarea în acel act de comerţ. Aşadar, câştigul reciproc este fundamentul comerţului. Participanţii la un schimb sunt de acord cu efectuarea acestuia atâta vreme cât anticipează că, prin efectuarea schimbului, bunăstarea lor personală se va îmbunătăţi: „relaţiile de cooperare sunt obligatoriu contractuale şi trebuie să reflecte câştigul reciproc al tuturor participanţilor, cel puţin într-o etapă ex-ante sau anticipată“[10]. Procesul de schimb voluntar desemnează realocarea permanentă a resurselor între proprietarii acestora, astfel încât cu toţii să beneficieze de o poziţie mai bună.

O eroare frecventă, care derivă – prin jocul cuvintelor – din aceeaşi derivă metodologică, este comisă atât de adversarii dar şi de partizanii economiei de piaţă, atunci când se pretinde că „piaţa este impersonală”. Unii se plâng de faptul că piaţa ar fi prea impersonală, deoarece „ea” nu le acordă rezultatele pe care aceştia le doresc. Vinovată este „piaţa”? Eu nu cunosc această persoană! Piaţa nu este o entitate conştientă, care adoptă decizii potrivite sau nedorite. Conceptul de „piaţă” nu reprezintă decât o etichetă pentru a desemna un sistem de interacţiuni voluntare între persoane, individuale în ultimă instanţă, care deţin drepturile de proprietate asupra bunurilor schimbate. Nici un fel de forţe „automate” sau „anonime” nu acţionează „mecanismul” pieţei. Singurii factori care „dirijează” piaţa şi determină preţurile sunt acţiunile oamenilor. Nu există nici un fel de automatism; există doar oameni care urmăresc conştient scopuri alese şi care recurg în mod deliberat la anumite mijloace pentru atingerea acestor scopuri. Pe piaţa liberă, rezultatele deficitare ale unei persoane provin din faptul că furnizorii acesteia nu doresc să vândă mai ieftin şi/sau clienţii să cumpere mai scump, fapt legitim şi economic, în virtutea drepturilor de proprietate şi a „calculelor maximizatoare” ale acestora.

În ultimă perioadă, consecinţa holismului, devenit treptat metodologic, este aceea că teoria economică, în special, a fost supusă tirului „modelizării”, adică nevoii obsesive de a construi „modele” ale economiei şi funcţionării acesteia. Inversarea categorică a abordării metodologice survine pe fondul pretenţiei a tot mai mulţi economişti moderni că teoria economică se pretează la acelaşi tratament cantitativ din ştiinţele fizicii: deviza originală a Societăţii de Econometrie este „ştiinţa înseamnă măsurare“.

Dar oare cum poate fi măsurată valoarea unui bun? Prin intermediul bunurilor sau unităţilor monetare în schimbul cărora cineva acceptă să renunţe la acesta? Cu certitudine, nu. Schimbul, ca fenomen de piaţă, se manifestă atâta vreme cât fiecare participant evaluează, preţuieşte bunul pe care urmează să îl primească într-o măsură mai mare decât cel la care urmează să renunţe. Schimbul este, în mod necesar, schimb de valori inegale, cel puţin într-o etapă ex-ante sau anticipată. Aceasta înseamnă că schimbul voluntar este reciproc avantajos, în sensul că ambii participanţi apreciază că îşi vor satisface mai bine nevoile prin efectuarea schimbului, decât în absenţa lui, altfel schimbul şi-ar pierde orice raţiune de a fi[11].

În ciuda fundamentelor liberului schimb, numeroşi autori recunoscuţi caută să inventeze argumente sofisticate în defavoarea comerţului liber. Spre exemplu, forma extremă de discreditare a comerţului internaţional constă în aserţiuni similare celor ale lui G. Myrdal. Potrivit acestuia, contrar abordării clasice cu privire la avantajele mutuale ale tuturor participanţilor la procesul de piaţă, comerţul internaţional este considerat un joc cu sumă nulă, ceea ce înseamnă că un sistem internaţional liberal va crea inevitabil mai multă bogăţie pentru bogaţi şi mai multă sărăcie pentru cei săraci[12].

Natura productivă a schimbului voluntar transcede dincolo de orice interpretare marxistă, care derivă în ultimă instanţă din teoria valorii-muncă. Există, însă, numeroşi economişti care susţin că, în cadrul unui schimb, fiecare bun reprezintă măsura valorii celuilalt[13]. Această concepţie stă sau cade (de fapt cade abrupt, de la înălţime) odată cu  recunoaşterea motivaţiei fundamentale a efectuării unui schimb voluntar. Pentru ca schimbul voluntar să se manifeste este necesar că fiecare participant să evalueze, să preţuiască, bunul celuilalt într-o măsură mai mare decât bunul propriu. Cu alte cuvinte, pentru fiecare participant la o relaţie de schimb, bunul celuilalt are o valoare mai mare decât bunul propriu. Altfel, nu există nici o raţiune pentru efectuarea schimbului.

Înţelegerea esenţei comerţului internaţional poate fi obţinută prin recurgerea la o parabolă a cărei înţelepciune este ignorată de analiza modernă. Să presupunem că un întreprinzător iniţiază o activitate miraculoasă, graţie utilizării unei tehnologii secrete capabile să transforme cerealele, lemnul şi alte materii prime din economia naţională în produse industriale ieftine şi de foarte bună calitate. Acest întreprinzător este privit drept erou naţional; bineînţeles, unii dintre concurenţii săi naţionali sunt dezavantajaţi de „reţeta” acestuia, însă largi mase de consumatori beneficiază din plin de pe urma inovaţiilor sale antreprenoriale şi virtuţilor pieţei concurenţiale. Însă, un jurnalist mai curios a descoperit că, de fapt, întreprinzătorul exporta produse agricole naţionale şi importa în schimb produsele industriale apreciate pe piaţa internă. Ca atare, întreprinzătorul este denunţat ca impostor şi acuzat că, prin orientarea comenzilor sale către alte economii, determină distrugerea de locuri de muncă în economia naţională. În lumina acestui exemplu şi în cea a realităţii, activitatea de comerţ exterior este o activitate ca oricare alta, în ultimă instanţă asimilabilă unui proces de producţie şi de transformare a exporturilor în importuri.

Dezbaterile actuale din teoria comerţului internaţional pot fi sintetizate în două mari categorii, în funcţie de natura soluţiilor oferite problemei competitivităţii ca simplă problemă internă de productivitate: (1) cele care circumscriu rezolvarea problemei productivităţii la nivelul deciziilor, iniţiativelor şi inovaţiilor antreprenoriale; (2) cele care privesc rezolvarea problemei competitivităţii în funcţie de capacitatea selectivă a intervenţiilor guvernamentale şi de sprijinul subvenţiilor publice.

În prezent, a analiza comerţul internaţional în termeni de competitivitate naţională atrage o serie de riscuri importante: spre exemplu, guvernele naţionale ar putea să pretindă legitimitatea anumitor intervenţii, a căror natură finală este una protecţionistă, sub pretextul susţinerii competitivităţii naţionale. Astăzi, „obsesia competitivităţii a atins un asemenea nivel încât a început să denatureze periculos politicile economice” (Krugman, 2000:32). În acest context, retorica competitivităţii şi a avantajului competitiv devine un mijloc util pentru justificarea deciziilor politice în domeniul schimburilor economice externe şi a intervenţiilor guvernamentale discriminatorii pe piaţa internă[14]. Majoritatea celor care au îmbrăţişat doctrina competitivităţii nu sunt protecţionişti în sensul tradiţional al termenului; în realitate, aceştia doresc ca sectoarele şi interesele pe care le reprezintă să îşi consolideze poziţiile pe piaţa mondială şi chiar să câştige „războiul” comercial internaţional.

3. A fi competitiv prin… capturarea statului

În absenţa posibilităţii de fundamentare economică, ştiinţifică, a „avantajului competitiv”, problematica competitivităţii devine obiectul speculaţiilor politice, în funcţie de interesele care stau la baza diferitelor politici economice. Iar a pretinde că „politica” este instrumentul menit să desăvârşească „interesul naţional” înseamnă a cădea, metodologic, în aceeaşi capcană holistă. Este vorba, aici, de concepţia organică şi colectivistă asupra societăţii, potrivit căreia societatea este o entitate colectivă abstractă care înseamnă ceva mai mult decât suma elementelor individuale componente. Critica acestei concepţii holiste şi metafizice asupra societăţii se întemeiază pe ideea simplă că societatea umană nu reprezintă nimic altceva decât un complex de relaţii mutuale de cooperare, adică de relaţii de schimb interpersonal la nivel individual.

În primul rând, trebuie reamintit faptul că interese, scopuri, nu pot avea decât indivizii, ca persoane individuale, nicidecum „ţara”, „naţiunea” etc. „Societatea” nu este „cineva”, care să aibă scopuri, preferinţe, mod propriu de viaţă, conştiinţă etc. Nimeni nu poate exemplifica felul în care societatea trăieşte altfel decât prin acţiunile persoanelor individuale. Ludwig von Mises susţine că „a vorbi despre existenţa independentă, viaţa, sufletul şi acţiunile autonome ale unei societăţi, este o metaforă care poate duce cu uşurinţă la erori grave”[15]. Din acest motiv, întrebarea dacă societatea sau individul constituie ţelul ultim şi ale cărui interese trebuie subordonate în beneficiul intereselor celuilalt devine irelevantă. Categoria de scop (interes, obiectiv) nu dobândeşte sens decât atunci când este aplicată acţiunii, iar acţiunea umană este eminamente individuală.

Indivizii sunt cei care au gusturi şi preferinţe în virtutea cărora acţionează, nu organizaţiile, aşa cum eronat s-ar înţelege prin termenul de „opţiune publică”[16]. Opţiunea este actul prin care se alege dintre mai multe alternative. Termenul de „public” se referă la colectivitate, dar nu colectivitatea, în ansamblul ei, este cea care alege. Opţiunile sunt făcute de indivizii ce aparţin colectivităţii iar acţiunile sunt în mod necesar individuale, deoarece colectivitatea nu este dotată cu voinţă proprie şi cu preferinţe distincte de cele ale membrilor săi. Nimeni nu poate percepe vreodată o colectivitate în afara perceperii membrilor săi, deoarece colectivitatea nu deţine o existenţă sau realitate în afara acţiunilor unor membrii ai săi.

În realitate, acest raţionament este ignorat, fie din necunoaştere, fie dintr-un interes explicit. Oamenii politici pot căpăta mult mai uşor „legitimarea” politicilor publice atunci când invocă faptul că acestea se adresează „interesului naţional”. Orice program politic îşi asumă un titlul de glorie din aceea că serveşte „interesului naţional”; este ciudat, însă, cum politici contradictorii – justificate prin poziţii ideologice diferite – pot ajunge să favorizeze acelaşi… „interes naţional”. De cele mai multe ori, istoria ne-a arătat că, sub ascunzişul acestei sintagme sterile din punct de vedere ştiinţific, numeroşi conducători au sacrificat prosperitatea cetăţenilor ţărilor lor pentru a-şi materializa setea de putere politică. Iar realitatea democraţiei contemporane ne arată că „interesul naţional” îşi schimbă natura, uneori semnificativ, odată cu trecerea de la un mandat politic la altul, adică odată cu schimbarea deţinătorilor puterii politice, a cârmuitorilor statului. Până şi socialismul ori alte forme de guvernare dictatorială erau justificate tot prin invocarea „interesului naţional”.

Dincolo de aceste aspecte, trebuie însă să înţelegem că, dacă descompunem anatomic categoria de „naţional”, nici o politică a statului nu poate favoriza satisfacerea mai bună a intereselor tuturor indivizilor. În mod inevitabil, orice decizie de politică, fie că este vorba de modificarea fiscalităţii, de „ajustarea fină” a masei monetare, de instituirea unei noi legislaţii în domeniul muncii etc. generează în societate, mai mult sau mai puţin concomitent, avantaje pentru unii şi dezavantaje pentru alţii. Aceasta aduce atingere, cu siguranţă, întregului sistem de relaţii de schimb voluntar bazate pe manifestarea drepturilor de proprietate afectate, deoarece orice intervenţie guvernamentală este echivalentă cu una din următoarele două fenomene: pe de o parte, are loc instituirea obligativităţii unor schimburi ce nu s-ar fi desfăşurat voluntar în absenţa intervenţiei respective, altfel intervenţia nefiind necesară, pe de altă parte, are loc împiedicarea (scoaterea în afara legii) efectuării unor schimburi ce s-ar fi desfăşurat voluntar în absenţa intervenţiei guvernamentale.

Asemenea consecinţe redistributive sunt inerente, indiferent de natura politicii economice. De exemplu, prin politica comercială statul îi ocroteşte, în general, pe producătorii interni de concurenţa celor străini. Poziţia privilegiată a producătorilor autohtoni se face în detrimentul consumatorilor, cărora le este interzis accesul la produsele străine, mai bune şi/sau mai ieftine. Mai mult decât atât, consumatorii sunt puşi chiar să plătească pentru îngrădirea libertăţii lor de alegere. De asemenea, în cazul politicii monetare, modificarea (artificială) a stocului monetar realizează redistribuirea (arbitrară) a avuţiei în societate, deoarece banii injectaţi/retraşi în/din sistemul economic nu afectează toate persoanele în acelaşi timp şi cu aceeaşi intensitate. În orice moment, cantitatea de bani existentă în economie nu poate fi diminuată sau extinsă altfel decât prin diminuarea sau creşterea deţinerilor de bani ale unor persoane, ceea ce înseamnă avantaje pentru unii şi dezavantaje pentru alţii[17]. Aşadar, unii sunt avantajaţi, iar alţii dezavantajaţi, fapt ce ţine de capacitatea grupurilor de interese şi a oamenilor de stat de a cumpăra, respectiv de a vinde privilegii, de unde şi polarizarea societăţii în grupuri care câştigă şi grupuri care pierd, unele pe socoteala celorlalte.

În aceste condiţii, cum decide economistul ce acte legislative şi ce politici guvernamentale sunt „eficiente”, de vreme ce toate acestea implică distribuirea neproporţională a costurilor şi beneficiilor prin exerciţiul coerciţiei? Este oare vorba de compararea aritmetică a avantajelor unora cu dezavantajele altora, la acelaşi numitor, economistul fiind cel care trage linia şi face socoteala?[18] Argumentul ştiinţific irefutabil al imposibilităţii comparaţiilor interpersonale de utilitate este pus în umbră de declaraţiile sforăitoare pe marginea „interesului naţional”. Deşi economiştii aderă în general la ideea că utilităţile indivizilor nu pot fi măsurate şi, deci, comparate, ei nu se sfiesc să adune şi să scadă în continuare „beneficii sociale” şi „costuri sociale”. Dovadă stau, în acest sens, analizele de evaluare – „ştiinţifică” – a câştigului şi pierderii de bunăstare la nivelul întregii societăţi, al economiei „naţionale”: a se vedea noianul de studii de tipul „costurile şi beneficiile aderării României la UE”, în care prea puţin contează că economistul „are mâinile legate” în a măsura, aduna şi compara avantaje şi costuri (mai ales că acestea sunt ale altora)[19].

Pe o asemenea bază metodologică, de ignorare completă a fundamentelor elementare ale ştiinţei economice, sunt construite politicile guvernamentale de promovare a competitivităţii prin sprijinirea anumitor ramuri ale economiei naţionale. Bineînţeles că argumentul este acela al „interesului naţional”, ramurile respective fiind considerate, adesea, drept unele de „interes strategic”[20].

Din punct de vedere instituţional, statul deţine capacitatea de a acorda firmelor, discreţionar, o multitudine de avantaje: finanţare de stat, licenţe, subvenţii explicite şi implicite, îngăduinţă pentru datoriile la bugetul de stat, unele scutiri de obligaţii fiscale, diverse facilităţi, etc. Însă întregul set de avantaje discreţionare nu echivalează, din nefericire, cu reducerea gradului de exploatare a sectorului privat de către sectorul public, deci cu reducerea dimensiunii statului în economie (evaluată, în general, prin ponderea bugetelor publice, central şi locale, în produsul intern brut), situaţie în care politicile discriminatorii ar putea căpăta caracter dezirabil. În general, acordarea de privilegii către anumite grupuri sau sectoare este însoţită de creşterea gradului de exploatare etatistă (fiscală) a celorlalte grupuri sau sectoare economice. Această situaţie creează puternice stimulente pentru dezvoltarea comportamentului de dobândire de privilegii, adică stimulente pentru orientarea de resurse importante în direcţia capturării statului, prin investirea în preferinţele administraţiei guvernamentale în detrimentul investiţiilor destinate satisfacerii preferinţelor publicului consumator.

În general, rapoartele organismelor financiare internaţionale, cum ar fi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, asociază capturarea statului cu problema atât de mult discutată a corupţiei. Faţă de această perspectivă, dorim să subliniem necesitatea extinderii conceptului de capturare a statului dincolo de fenomenul corupţiei. Inexistenţa „plăţilor” neoficiale către policy-makers nu înseamnă că, în mod necesar, politicile publice nu au caracter discriminatoriu, ceea ce echivalează cu favorizarea intereselor unora în dauna celorlalţi. În acest sens, capturarea statului devine apanajul oricărei politici intervenţioniste, creatoare de privilegii.

Implementarea unor politici sectoriale discreţionare, manipularea ad-hoc de diverse facilităţi de natură fiscală, vamală etc., de scutiri şi eşalonări ale obligaţiilor fiscale, utilizarea arbitrară a drepturilor de control administrativ asupra afacerilor, utilizarea bugetului de stat ca instrument de prelungire a agoniei întreprinderilor neviabile, prin sisteme de subvenţionare cu diferite grade de transparenţă reprezintă mecanisme de capturare a statului invocate, adesea, mai degrabă ca politici de stimulare a creşterii economice decât ca manifestări învecinate fenomenului de corupţie.

Cel mai adesea, analiza problemei competitivităţii (naţionale) este circumscrisă evaluării gradului de penetrare a pieţelor externe de către firmele autohtone. Aşadar, competitivitatea se reduce la problema competitivităţii exporturilor. Această orientare a declanşat tendinţa de adoptare a unor politici naţionale de susţinere a ramurilor şi industriilor exportatoare, ceea ce a atras distorsionarea mediului de afaceri prin intervenţii guvernamentale (discriminatorii). Oferirea de sprijin guvernamental întreprinderilor exportatoare sub formă de facilităţi fiscale, prin diferite forme de subvenţionare, anumite licenţe etc. înseamnă, de fapt, impunerea de costuri suplimentare celorlalte ramuri, celor a căror existenţă şi dezvoltare decurg exclusiv din satisfacerea cererii (pieţei) interne. Astfel, are loc deplasarea arbitrară a stimulentelor care ghidează activitatea antreprenorială.

Politicile naţionale activiste de orientare a unor ramuri economice către exterior, în vederea îmbunătăţirii poziţiei (naţionale) de competitivitate, se soldează cu sacrificarea dezideratului privind caracterul non-discriminatoriu al mediului de afaceri şi, în consecinţă, cu erodarea anumitor dimensiuni cantitative şi calitative ale producţiilor destinate pieţei interne. „Obsesia” competitivităţii exporturilor a atras preocuparea păstrării pieţelor externe cu orice preţ (în principal prin intermediul valorificării privilegiilor interne de care se bucură industriile exportatoare), ceea ce se concretizează adesea în persistenţa exportului forţat[21].

În domeniul comerţului internaţional, necesitatea politicilor guvernamentale (selective) s-ar baza pe încrederea în capacitatea guvernului de a distinge avantajele comparative (competitive) şi de a formula priorităţi şi mecanisme de exploatare a acestora. Cele mai frecvente raţionamente economice în domeniul comerţului internaţional invocă avantajul competitiv deţinut de o industrie sau alta, în vederea justificării politicilor naţionale de stimulare şi susţinere a domeniilor respective, adesea completate cu ingrediente protecţioniste. În această  perspectivă, avantajul competitiv apare ca un „dat”, ca realitate ex-ante, care oferă performanţe economice certe din participarea la diviziunea internaţională a muncii.

Realitatea dinamică a pieţei şi a inovaţiei antreprenoriale demonstrează exact contrariul, adică faptul că avantajul competitiv se dobândeşte, sau se pierde. În consecinţă, analiza avantajului competitiv nu poate ignora activitatea antreprenorială şi competiţia izvorâtă din manifestarea acesteia, ca forţe conducătoare ale procesului de piaţă, deoarece avantajul competitiv reprezintă emanaţia talentului şi cunoaşterii antreprenoriale. Această abordare este împărtăşită, într-un târziu, chiar de Porter atunci când scrie că „activitatea antreprenorială este în centrul avantajului naţional”[22], deşi ideea acestuia de competitivitate naţională poate avea, aşa cum arată Krugman, caracterul unei „obsesii periculoase”.

Într-un mediu concurenţial corect, dobândirea de avantaje (competitive) de către o firmă reflectă calitatea activităţii antreprenoriale previzionale (prin afirmarea talentului, cunoaşterii şi inovaţiei antreprenoriale), devenită astfel sursa unei profitabilităţi sporite. În alte condiţii, într-un mediu economic distorsionat, adică pe o piaţă care încetează a mai fi liberă, obţinerea unui avantaj competitiv este expresia practicilor rent-seeking care urmăresc, prin diferite practici, captura privilegiilor guvernamentale; în definitiv, orice guvern poate, prin tratamentul preferenţial al unor firme sau grupuri de firme, să ofere îmbunătăţirea poziţiilor de competitivitate ale acestora.

Într-un mediu de afaceri în care comportamentul rent-seeking şi fenomenul de capturare a statului constituie un modus vivendi, problema avantajului competitiv dobândeşte un caracter iluzoriu. Obţinerea de avantaje „competitive” încetează a mai fi rezultatul propriu şi obiectiv al talentului şi cunoaşterii antreprenoriale. Sursa acestuia se deplasează la nivelul mecanismelor legislative şi administrative ce permit manipularea discreţionară a unui întreg sistem de facilităţi, subvenţii, scutiri, discriminări, măsuri de protecţie împotriva concurenţei, tratamente preferenţiale care sintetizează capturarea statului de către grupurile de interese economice.

Un exemplu elocvent din legislaţia românească îl constituie Legea 143/1999 privind ajutorul de stat. Aceasta îşi propune să reglementeze acordarea ajutorului de stat „în vederea creării şi menţinerii unui mediu concurenţial normal” (art. 1); însă, potrivit art. 2, ajutorul de stat este acela care  „conferă un avantaj special numai anumitor agenţi economici sau anumitor bunuri”, ceea ce afectează, în mod necesar, mediul concurenţial[23]. Prin alterarea proceselor concurenţiale se pune în mişcare cercul vicios al orientării eforturilor dinspre activitatea antreprenorială productivă înspre comportamentul rent-seeking, amplificând capturarea statului şi caracterul artificial al competitivităţii astfel dobândite.

 

Bibliografie:

 

Bastiat, Frédéric, Ce qu’on voit et ce qu’on ne voit pas [1848], Editions Romillat, Paris, 1993

Bauer, Peter, Equality, the Third World, and Economic Delusion, Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1981

Baumol, William J., Entrepreneurship: Productive, Unproductive, and Distructive, Journal of Political Economy, vol. 98, nr. 5, 1990

Boetke, P., Coyne, C., Entrepreneurship and Development: Cause or Consequence, George Mason University, Global Prosperity Initiative, Working Papers 6, 2003

Deepak, Lal, The Poverty of „Development Economics”, 3^rd edition, Institute of Economic Affairs, London, 2002

Dobrescu, Emilian, 2002, „Tranziţia în România. Abordări econometrice”, Editura Economică, Bucureşti

Dochia, Aurelian, 1999, „Contribuţia noilor firme private la schimbările structurale din economia românească“, în Tranziţia economică în România. Trecut, prezent şi viitor, coord. Christof Rühl, Daniel Dăianu

Epstein, Richard, Simple Rule for a Complex World, Cambridge, MA: Harvard University Press, 1995

Friedman, Thomas, Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2001

Gallaway, Lowell, „Some Austrian Perspectives on Unintended Consequences”, Review of Austrian Economics 10, no. 2, 1997

Gwartney, J. D., Stroup, R. L., Economie şi prosperitate. Introducere în teoria şi practica progresului economic, Institutul Român pentru Studii Umanistice „Libertatea”, Ed. Alutus-D, Bucureşti, 1995

Holcombe, Randall, 2002, „Political Entrepreneurship and the Democratic Allocation of Economic Resource“s, 15:2/3, 143-159, The Review of Austrian Economics, Kluwer Academic Publishers

Hülsmann, Jörg Guido, 2000, „A Realist Approach to Equilibrium Analysis”, The Quarterly Journal of Austrian Economics, 3(4)

de Jasay, Anthony, 2006, „Winning Policy Battles, but Losing the War Against Economic Realities”, The Library of Economics and Liberty, http://www.econlib.org/

Johnson, Paul, O istorie a lumii moderne: 1920 – 2000, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003

Klein, J., A Critique of Competitive Advantage, Critical Management Studies Conference, Manchester, iulie 2001

Krugman, P., La mondialisation n’est pas coupable. Vertus et limites du libre-échange, Éditions La Découverte, Paris, 2000

Lal, Deepak, The Poverty of „Development Economics”, 3^rd edition,     Institute of Economic Affairs, London, 2002

Marinescu, Cosmin, Instituţii şi prosperitate. De la etică la eficienţă, Editura Economică, Bucureşti, 2003

Marinescu, Cosmin, „Captura statului: unele implicaţii privind mediul de afaceri şi competitivitatea”, în Convergenţe economice în Uniunea Europeană, Editura Economică, Bucureşti, 2002

Marinescu, Cosmin, „Mitul «criteriului eficienţei» în ştiinţa economică”, Revista Analiză şi Prospectivă Economică, ASE, nr. 1-2/2005b

Mises, Ludwig von, Human Action, Scholar’s Edition, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2004

Mises, Ludwig von, Epistemological Problems of Economics [1933], New York University Press, 1981

Olson, Mancur, [1965], 1971, The Logic of Collective Action : Public Goods and the Theory of Groups, Revised edition, Harvard University Press

Pelkmans, J., Integrare Europeană. Metode şi analiză economică, Institutul European din România, ediţia a II-a, 2004

Phelps, Edmund, 1994, „Summiters: Your taxes kill jobs”, The Wall Street Journal, 14 martie

Porter, M., The Competitive Advantage of Nations, New York: Free Press, 1990

Rothbard, Murray, 1970, Power and Market, Institute for Humane Studies, Kansas

Rothbard, Murray, [1962], 1970, 1993, Man, Economy, and State Nash Publishing, Los Angeles, ediţia a II-a

Salin, Pascal, Liberalisme, Editions Odile Jacobs, Paris, 2000

Sobel, R. S., Clarck, J. R., Lee, D. R., Freedom, barriers to Entry, Entrepreneurship and Economic Progress, Southern Economic Association, 2005

Staicu, G., Protecţia concurenţei în România şi implicaţiile adoptării acquis-ului comunitar. Ajutoarele de stat, Convergenţe economice în Uniunea Europeană, Editura Economică, Bucureşti, 2002

***, Growth and Institutions, World Economic Outlook, Fondul Monetar Internaţional, 2003

 

[1] A se vedea, în acest context, noianul de studii dedicate „noii economii”. Acestea pornesc de la premisa eronată că, pentru a înţelege economia actuală, avem nevoie de alte paradigme ştiinţifice, drept pentru care învăţămintele teoriei economice, acumulate vreme de sute de ani, sunt considerate în prezent aproape „depăşite”. Indiferent de cât de sofisticată este, din punct de vedere tehnologic şi informaţional, structura economică actuală, este însă puţin probabil ca un economist serios să considere depăşite tocmai instituţiile care stau la baza formării societăţii şi care asigură progresul economic: diviziunea socială a muncii, dreptul de proprietate privată, piaţa, moneda şi calculul economic. Altfel, ceea ce ar rămâne nu ar fi nici „noua” nici „vechea” economie ci, pur şi simplu, non-economie.

[2] Jeremy Klein, A Critique of Competitive Advantage, Critical Management Studies Conference, Manchester, iulie 2001, p. 1.

[3] R. L. Ackoff, A concept of corporate planning, New York: Wiley-Interscience, 1970; H. I. Ansoff, Corporate Strategy, New York: Mc Graw Hill, 1965; Edith Penrose, The Theory Of The Growth Of The Firm, New York: Oxford University Press, 1959.

[4] În general, invocarea conceptului de avantaj competitiv favorizează înţelegerea faptului că acest avantaj nu însoţeşte activitatea tuturor entităţilor economice (firmelor), ci aparţine doar unora dintre ele, care îşi valorifică avantajele competitive pe care le deţin. Potrivit interpretării lui Porter, în mod deductiv, rezultă că nu toate firmele au capacitatea de a crea pentru clienţii lor o valoare superioară costului ocazionat de desfăşurarea activităţii. Însă, este surprinzător cum asemenea firme, la nivelul cărora nu se manifestă un avantaj competitiv, pot fi numite în continuare „firme” de vreme ce incapacitatea de a crea o valoare monetară superioară costurilor angajate atrage în mod inevitabil, mai devreme sau mai târziu, părăsirea pieţei, deci falimenul. Aceasta ar însemna că toate firmele care supravieţuiesc pieţei concurenţiale deţin surse de avantaj competitiv, ceea ce face obiect de contradicţie (performativă).

[5] Această abordare este consecinţa derapajului metodologic reprezentat de metodologia holistă. Aceasta se bazează pe ideea eronată că întreg comportamentul uman este determinat de un sistem social suprauman, ce se autogenerează şi autoîntreţine şi care este, ontologic şi metodologic, anterior indivizilor. Este, însă, un fapt indubitabil că nu există nici un alt substrat al societăţii decât acţiunile indivizilor. Alegerile şi acţiunile sunt efectuate de persoane (individuale) şi nu de un soi de entităţi organice abstracte, cum ar fi sugera termeni precum „Academia de Studii Economice”, „statul”, „societatea”, „naţiunea” etc. Numai indivizii au preferinţe în virtutea cărora acţionează, nu entităţile colective abstracte. A spune că ţările lumii sunt angajate într-o competiţie tot mai puternică înseamnă, de fapt, a înţelege că între agenţii economici de naţionalităţi diferite se manifestă interdependenţe economice tot mai strânse.

[6] Bulletin of the EU – Supplement nr.3/1994, p. 17.

[7] De altfel, în deciziile lor de a cumpăra sau nu anumite produse, consumatorii atribuie probabil o importanţă sporită faptului că aceste bunuri poartă marca Adidass sau IBM, decât faptului că sunt produse în Germania sau SUA. 

[8] Spre exemplu, în anii `80, Mexicul a fost constrâns să promoveze o balanţă comercială excedentară din motive de susţinere a serviciului datoriei externe, în absenţa interesului creditorilor externi de a continua să acorde împrumuturi guvernului mexican. Începând cu anii `90, soldul comercial extern a devenit puternic deficitar, datorită recâştigării încrederii creditorilor externi, care şi-au reorientat capitalurile către Mexic. În acest context, se poate pretinde că economia mexicană a fost competitivă în perioada crizei îndatorării iar perioada de după 1990 este ilustrarea unei pierderi de competitivitate?

[9] Paul Krugman, La mondialisation n’est pas coupable. Vertus et limites du libre-échange, Éditions La Découverte, Paris, 2000, p. 9.

[10] James M. Buchanan, (1975) Limitele libertăţii. Între anarhie şi Leviathan, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 24.

[11] Dacă un student decide să renunţe la o anumită sumă de bani în schimbul unei cărţi de economie ceea ce putem spune este  că, pentru el, cartea „valorează” mai mult decât preţul ei monetar („valoarea monetară”) sau mai mult decât alte bunuri care pot fi procurate cu acelaşi sumă de bani. Dar cu cât mai mult? Nu există posibilitatea de a elucida această problemă, de vreme ce valoarea este categorie economică subiectivă. Concluzia este aceea că exerciţiul de măsurare a valorii este steril iar moneda nu poate îndeplini funcţia de etalon al valorii. Preţurile nu sunt măsurate, ci exprimate în bani. În termeni generici, preţul este un simplu raport de schimb între bunurile supuse schimbului, nu un indicator de măsură a valorii. Aceste argumente exclud ideea eronată, de sorginte marxistă şi larg răspândită în manualele de astăzi, că în cadrul unui schimb fiecare bun este „măsura” celuilalt.

[12] A se vedea unele abordări critice ale gândirii lui Myrdal (din Economic Theory and Underdeveloped Regions, 1958), completate cu dovezi empirice care infirmă predicţiile acestuia, în Deepak Lal, The Poverty of „Development Economics”, 3^rd edition, Institute of Economic Affairs, London, 2002, p. 61-65. Mai mult decât atât, Krugman arată că teoria populară a comerţului internaţional a beneficiat de utilizarea fantezistă a datelor statistice în probleme îndelung dezbătute în teoria economică, cum ar fi spre exemplu cea a deficitelor comerciale şi a distrugerii locurilor de muncă prin importuri.

[13] De exemplu, în manualul său utilizat pe scară largă în învăţământul economic superior, economistul francez Gilbert Abraham Frois scrie că „în orice schimb, indiferent de natura sa, cei doi termeni ai schimbului sunt fiecare măsura celuilalt termen”. Atunci, de ce ar decide cineva, în aceste condiţii, să renunţe la un pepene în schimbul unui castravete, dacă fiecare bun reprezintă măsura celuilalt? În realitate, este vorba de un schimb de valori inegale, altfel nimeni nu ar decide să renunţe la un bun care, pentru el, are aceeaşi valoare cu cea a bunului pe care îl obţine.

[14] Spre exemplu, în 1993 la Copenhaga, Jacques Delors, preşedintele Comisiei Europene, pretindea că rezolvarea problemei şomajului în Europa constituie consecinţa firească a rezolvării problemei competitivităţii economiilor europene, depăşite la acest capitol de SUA şi Japonia. Soluţia propusă de Delors consta în lansarea unor vaste programe de investiţii în infrastructură şi în sectoarele de înaltă tehnologie. Însă, această soluţie ignora flagrant atât problema presiunii fiscale, devenită obsesia comună şi tot mai apăsătoare a sectoarelor private ale economiilor europene (acaparate de cercul vicios al statului providenţă), cât şi problemele de natură monetară ale multor economii europene la acea vreme.

[15] Ludwig von Mises, L’action humaine [1949], PUF, Paris, 1985, p. 152.

[16] Toate acţiunile sunt desfǎşurate de indivizi şi nu de entităţi organice abstracte, cum ar fi statul, societatea, etc. În acest sens, fondatorii teoriei opţiunilor publice (K. Wicksell, J. Buchanan, G. Tullock, M. Olson, A. Downs) arătau că statul nu este o construcţie dotatǎ cu darul infailibilitǎţii, ci o „organizaţie umană” unde deciziile sunt luate de fiinţe umane, funcţionari, experţi, economişti, oameni politici, nici mai buni, nici mai răi decât ceilalţi. James Buchanan a demonstrat încă din 1949 (The Pure of Government Finance: A Suggested Approach, Journal of Political Economy) că numai indivizii pot avea scopuri (ends) structurate sub forma unor „funcţii proprii de utilitate ori de bunăstare şi nu o organizaţie cum este, de exemplu, statul.

[17] De exemplu, expansiunea monetară face ca cei care ajung primii în posesia cantităţii suplimentare de monedă (de regulă sectorul guvernamental şi clienţii politici ai acestuia) să beneficieze de o putere de cumpărare suplimentară, reflectată în bunurile suplimentare care vor fi cumpărate. Astfel, preţurile acestor bunuri încep să crească. Treptat, masa monetară suplimentară se propagă gradual în întreaga economie de la un grup de persoane la altul, de la un domeniu la altul, pe măsură ce ajung şi alţii în posesia banilor cei noi. Dezavantajele se manifestă în afacerile şi pentru persoanele care se văd silite să plătească preţuri mai mari pentru anumite bunuri, înainte ca banii cei noi să le parvină şi lor.

[18] Vezi Cosmin Marinescu, „Mitul criteriului eficienţei în ştiinţa economică”, în Revista Analiză şi Prospectivă Economică, ASE, Bucureşti, nr. 1, 2005, p. 49-53.

[19] În prezent, subminarea individualismului metodologic devine şi mai puternică în condiţiile în care teoria economică este acaparată de moda empiristă. Matematica şi statistica au înlocuit aproape complet logica analitică deductivă din economia clasică iar a scrie „ştiinţific” echivalează cu o cât mai încâlcită utilizare a aparatului matematic. Jurnalele economice de specialitate abundă de modele matematice, care caută să prescrie aproape orice, de la sursele cantitative ale creşterii economice şi „ţintirea” inflaţiei până la modele ce privesc fertilitatea demografică ori discriminarea sexuală. Concepte precum „acţiune umană”, „scopuri”, „mijloace”, „valoare”, „incertitudine”, „preţ”, „cerere”, „ofertă”, „piaţă”, „bunăstare”, „alegere”, „cost”, „raritate”, „calcul economic” etc. asigurau, până mai ieri, esenţa abordării economice; acestea au fost substituite, în cercetările de „specialitate”, de o retorică tehnică, împrumutată din matematică şi construită în jurul unor termeni ca „funcţie”, „variabile”, „coeficienţi”, „derivată”, „integrală”, regresie”, etc.

[20] De asemenea, şi conceptul de „interes strategic” se caracterizează prin numeroase controverse şi chiar imposibilităţi logice. Ce înseamnă, de fapt, atributul de „strategic“? Deosebit de important pentru societate? Dacă ar fi aşa, atunci statul ar trebui să se retragă din multe domenii pe care le monopolizează ori protejează în virtutea argumentului de strategic. De exemplu, agricultorii sunt convinşi că, pentru societate, cea mai importantă este securitatea alimentară, deci producţia de bunuri alimentare. Atunci, apare întrebarea: oare, din acest motiv, ar trebui ca agricultura să fie supusă colectivizării? Din acest punct de vedere, este greu de înţeles de ce agricultura, pentru a fi performantă, trebuie să fie privată, iar mineritul sau industria energetică nu. Se consideră că, dacă bunuri precum energia electrică, apa ar fi lăsate să fie produse pe piaţă, atunci oamenii ar fi lipsiţi, în parte, de la a beneficia de acestea. Însă, un asemenea risc ar apărea, cu adevărat, tocmai atunci când producţia bunurilor ar înceta să mai fie asigurată în regimul proprietăţii private.

[21] Sindromul exportului forţat constituie, în mod deosebit, o realitate a economiilor socialiste, ca fenomen complementar procesului de industrializare forţată. În sistemul socialist, în absenţa posibilităţii aplicării calculului economic în vederea orientării alocării resurselor în cadrul structurii de producţie, era ignorată inclusiv relevanţa calculului economic extern: spre exemplu, produsele româneşti din petrol rafinat erau uneori vândute la mai puţin decât se plătise pentru ţiţeiul utilizat în această producţie; de asemenea, potrivit revistei The Economist (5 ian 1991:55), autoturismele Trabant produse în Germania de Est erau vândute la preţuri mai mici decât preţurile internaţionale ce puteau fi obţinute din vânzarea materiilor prime şi materialelor utilizate în producţia acestora.

[22] M. Porter, The Competitive Advantage of Nations, New York: Free Press, 1990, p. 125.

[23] Incoerenţa constă în aceea că, deşi legea ţinteşte, din păcate numai declarativ, crearea unui mediu concurenţial „normal” (?), totuşi, prin aceasta se reglementează utilizarea de mecanisme ce alterează corectitudinea proceselor concurenţiale, de vreme ce legiuitorul ia în considerare „riscul apariţiei unor efecte dăunătoare asupra concurenţei” (art. 12). Mai mult decât atât, în spiritul legii ajutorului de stat, companiile ce deţin o poziţie de monopol (în special societăţile de stat) pot beneficia de ajutoare de stat practic nelimitate, fără nici un efect dăunător asupra concurenţei, simplu, deoarece aceasta nu există. Eroarea de abordare a procesului concurenţial constă în luarea în considerare doar a competitorii existenţi, cei potenţiali fiind ignoraţi.