În “jurnalul” de faţă nu ţintesc, neapărat, criza economică actuală. Nu îmi propun să zugrăvesc condiţiile etatiste care întreţin ciclurile economice, cu toate detalierile teoretice ce desluşesc cauzele crizei. S-au scris deja şi se vor mai scrie astfel de incursiuni, mai mult sau mai puţin tehnice, în anatomia crizei. Aici, acum, mă preocupă să atrag atenţia asupra unei implicaţii, aproape catastrofice: negarea radicală a capitalismului cu un întreg arsenal de mituri, erori şi rele-credinţe. Dincolo de teoria economică autentică a ciclului afacerilor, „profesiunea de credinţă” a economistului obligă, poate mai mult decât oricând, la restaurarea adevărului despre capitalism, despre sistemul economic al pieţei libere. Avem nevoie, din când în când, de un asemenea recurs, nemitologic, la filtrul de rigoare logică a ştiinţei economice, pentru a putea evolua legitim, de la „prezumţii”, la paşnice „verdicte”.

Avem o criză: cum procedăm?

Simplu, dăm vina pe capitalism! Nimic nu pare a fi astăzi mai nepopular decât capitalismul. Multe din relele lumii de astăzi sunt atribuite pieţei libere: dacă ateii pun supravieţuirea creştinismului în sarcina capitalismului, edictele papale îl învinovăţesc pentru răspândirea necredinţei. Dacă pacifiştii cred că războaiele sunt produsul imperialismului capitalist, dictatorii secolului trecu au condamnat capitalismul pe motive de… pacifism „burghez”. Astăzi, tot mai multă lume pune sărăcia pe seama capitalismului, în timp ce îl acuză de excese de… materialism. Tot capitalismul ar fi cel care subminează valorile familiale şi inspiră la imoralitate. În vâltoarea acestor controverse, puţini au rămas cei care să nu condamne capitalismul, pentru ceva anume[1].

Lumea media este şi ea în plin avânt inovaţional în materie de mituri istorice. Perpetuu parcă, dar mai acerb astăzi ca niciodată, este mitul că libertatea economică şi capitalismul sunt cauzele crizei economice actuale. Articole recente în The New York Times – şi nu puţine – fac apologia dezastrului economiei ancorate în laissez-faire. „Prezumţia de vinovaţie” inundă, aproape deşănţat, mitologia populară ţesută în jurul capitalismului: „cultura americană celebrează capitalismul laissez-faire drept ideal economic”, „de 30 de ani, politicile economice au promovat dereglementarea şi liberalizarea mediului de afaceri”, „piaţa liberă este vinovată de criza economică globalizată”… Iar exemplele pot continua.

Recent, Newsweek Magazine ne asigură, încă de pe copertă, că „astăzi, cu toţii suntem socialişti” iar sfârşitul capitalismului a devenit implacabil. Nimic nou sub soare, dacă ne gândim la profeţiile marxiste, ce invocau secular colapsul pieţei libere, care va fi răpusă, într-un final, de povara ciclurilor economice. De altfel, din manualele de economie (de piaţă) de astăzi nu răzbate altceva decât „reţeta” socialismului inevitabil: „ciclul economic este o formă de evoluţie normală, firească, a activităţii economice”, adică răbufnirea naturală a „contradicţiilor interne ale pieţei”. De aici, prăbuşirea capitalismului, destrămat treptat, din interior, de recesiuni tot mai frecvente şi mai apăsătoare.

Deloc surprinzător, atât sistemul educaţional, cât şi mass-media au devenit de-a lungul timpului prizonierii „voluntari” ai confuziilor marxiste, în virtutea cărora capitalismul este o „anarhie a producţiei”,  în timp ce raţionalitatea şi ordinea economică emană din acţiunea guvernamentală, nu din acţiunile conjugate ale participanţilor la piaţă. Foarte puţini economişti, din cei care, astăzi, întorc criza pe toate feţele, au cules câteva pagini măcar din înţelepciunea economică a lui Ludwig von Mises, un campion al filozofiei economice, al ştiinţei economice sănătoase şi al capitalismului.

Preocuparea de a înţelege, coerent, natura crizei economice, ne conduce la două concluzii simple: (1) criza actuală nu face nota discordantă faţă de alte „accidente” ciclice în mersul economiei; (2) de fiecare dată, în vajnică tradiţie marxistă, care inundă astăzi mai toate manualele, recurenţa ciclică a economiei este postulată drept „călcâiul lui Ahile” al capitalismului..

Teorii economice inspirate din Marea Depresiune din anii 1930, însă demult respinse din logica sănătoasă a ştiinţei economice, sunt în prezent resuscitate prin apelul la intervenţionism şi reglementare extremă a mediului financiar-bancar[2]

Două sunt, însă, problemele unei asemenea retorici, care trimite, umva catastrofic, la frazeologia marxistă de „last stage in human civilization”. În primul rând, modelul american, „capitalismul” occidental, în general, nu (mai) au practic nimic în comun cu sistemul pieţei libere. În al doilea rând, în privinţa soluţiilor, guvernele au abandonat orice sfioasă încredere în forţa mecanismelor auto-reglatoare ale pieţei, de unde şi înclinaţia de administrare a aceloraşi „medicamente” care, de fapt, au declanşat boala.

Ideea că, în prezent, sistemul economic occidental este unul capitalist, de „piaţă liberă”, este la fel de absurdă ca şi pretenţia unor radicali naţionalişti că politica economică a URSS a fost, în ultimii săi ani, una „laissez-faire”. Cum putem pretinde, însă, că politicile ultimelor decade au săvârşit „dereglementarea şi liberalizarea mediului de afaceri”, de vreme ce asistăm la expansiunea sistematică, aproape pe cicluri democratice, a sferei sectorului guvernamental?

În realitate, incriminarea capitalismului devine un soi de pârghie latentă pentru extinderea şi mai mult a puterii statului. De exemplu, în America anilor 1930, Preşedintele Hoover era acuzat de „colaboraţionism” cu politicile laissez-faire, deşi intervenţiile sale erau complet anti-capitaliste. Scopul acestuia era de a împiedica reducerea salariilor. Totuşi, tocmai reducerea salariilor ar fi restaurat, cumva, cererea de muncă şi ar mai fi domolit şomajul masiv. Mai apoi, prin invocarea şomajului drastic rezultat chiar din politicile lui Hoover, adversarii capitalismului şi-au asigurat, cu uşurinţă, un nou val de intervenţionism, prin politicile de orientare socialistă din New-Deal-ul lui Roosvelt.

Debutul erei republicanismului democratic, angajarea în cele două războaie mondiale şi mai ales dezvoltarea sistemelor de securitate socială, introduse în perioada Marii Depresiuni, au generat creşterea mărimii guvernelor, la sfârşitul secolului al XX-lea, până la 40 şi peste 50 de procente în PIB. În ultimele decenii, în Franţa şi Germania, de exemplu, ponderea cheltuielilor guvernamentale în PIB a depăşit sistematic 50%. Mai putem spune, oare, că avem de-a face cu „economie de piaţă”, când peste jumătate din avuţia nou creată în fiecare an este distribuită, arbitrar, pe criteriile politice ale programelor de guvernare?!

„Vinovaţii fără vină cer să se facă lumină”

Mult prea frecvent, dezbaterile pe agenda crizei se poartă în tandemul consecinţe – soluţii, explicabil de altfel pentru obsesia neoclasică de pragmatism empiric şi activism etatist. Este lipsită de sens, însă, orice tentativă de „combatere” a crizei – aşa cum triumfalist anunţă rapoartele oficiale – în absenţa oricărei probe de discernământ asupra cauzelor fundamentale, anatomice aş spune, ale ciclului afacerilor.

Pe scurt, istoria recentă a crizei este următoarea: în ultima decadă, decidenţii politici monopolişti ai principalelor monede din lume au purces la reducerea ratei dobânzii şi expansiune monetară, convinşi că astfel vor dezlega obstacolele din calea prosperităţii economice. Originile recesiunii actuale trebuie căutate în anii de expansiune monetară promovată generos de Federal Reserve System – Banca Centrală a SUA. Din 2001 şi până în 2008, FED a invadat pieţele financiare cu valuri de monedă, care s-au scurs în credit artificial ieftin şi, în consecinţă, în dezvoltări economice cu insuficientă prudenţă investiţională. În ultimii cinci ani, rata dobâzii de politică monetară a evoluat sistematic, în termeni reali, în bandă zero şi chiar negativă. Aceeaşi politică a banilor ieftini a fost adoptată şi de Banca Japoniei, care a vărsat în băncile subordonate bani cu dobândă nominală zero. În acelaşi sens, Banca Centrală Europeană a căutat să sufle în pânzele ciuruite ale creşterii economice din Europa cu reducerea ratei dobânzii, vreme de mai mulţi ani, la circa 2%.

În SUA, sistemul bancar – stimulat şi prin reglementări de tip welfare state – a expandat nesăbuit creditul, către categorii tot mai largi de debitori, cu ipoteci garantate guvernamental sub sloganul politic „o casă pentru fiecare american”. Dobânzile extrem de scăzute promovate de FED au distrus stimulentul de economisire şi au deschis robinetul împrumuturilor şi al consumului. Astfel, povara datoriilor s-a umflat dramatic.

De aceea, responsabilitatea crudă a mersului ciclic al economiei, pe ritm de boom and bust, revine tocmai autorităţilor monetare, cele care ţin frăiele sistemului monetar şi care, periodic, eliberează injecţii financiare. Ca şi în cazul dopajului, iluzia de prosperitate e de scurtă durată, până ce „organismul” economic resimte acut nevoia de a curăţa plăgile de tip bubble speculativ.

Orice tentaţie de a ignora legile economice este sancţionată, mai devreme sau mai târziu, prin astfel de crize, „curative”, menite să salubrizeze o structură economică deformată artificial, prin „capitalul” ieftin ţâşnit din tiparniţele – reale şi virtuale – ale băncilor centrale. În plină febră consumatoristă, stimulată prin rate ale dobânzilor aproape neglijabile, chiar real negative, „piaţa” nu a făcut decât să răspundă la stimulente, să exacerbeze consumul şi îndatorarea, în dauna economisirii şi acumulării sănătoase de capital.

Orice creaţie monetară ce umflă, suplimentar, piaţa creditului, nu reprezintă altceva decât injecţie de capital fictiv în sistemul economic, cu efect redistributiv în planul structurii sociale a proprietăţii. O anumită putere de cumpărare se scurge, nejustificat, în mâinile acelor categorii de persoane cărora le-a fost destinat creditul ieftin, prin politici guvernamentale ce răsturnau exigenţele pieţei.

Criza imobiliară de pe piaţa americană este cel mai evocvent exemplu în toată istoria acestei crize. FED a exportat sistematic iluzia de prosperitate, prin capital fictiv, prin injecţii de lichiditate în sistem şi o rată a dobânzii mult sub nivelul pe care l-ar fi dictat piaţa. Între 2001 şi 2004, FED a coborât rata dobânzii de politică monetară sub 2% şi, din iulie 2003 până în iunie 2004, la aproape 1%. Asemenea rate ale dobânzii nu acopereau nici măcar ritmul creşterii preţurilor, ceea ce înseamnă că sistemul funcţiona cu rate ale dobânzii real negative. În aceste condiţii, este lesne de înţeles explozia creditelor şi a datoriilor: oamenii erau stimulaţi să se împrumute de vreme ce debitorul urma să înapoieze, în termeni reali, valori mai mici decât cele luate cu împrumut.

Orice discuţie pe marginea crizei imobiliare ar fi lipsită de relevanţă în absenţa componentei keynesiste a expansiunii ipotecare. În consonanţă cu virtuţile pe care Keynes le ataşa consumului, creşterea preţurilor la proprietăţile imobiliare a fost mijlocul de susţinere, prin multiplicare ipotecară, a unui nivel şi mai ridicat al consumului. Noi credite ipotecare au alimentat consumul şi supraîndatorarea, şi toate acestea pe o bază valorică a proprietăţilor imobiliare artificial umflată. Aici, se cuvine a menţiona şi rolul guvernului în garantarea creditului imobiliar. Atâta vreme cât, prin legislaţii şi organisme financiare demne de un autentic welfare state socialist, guvernul garantează principalul şi dobânda creditului ipotecar, atunci nu mai există nicio motivaţie pentru care creditorul ar adopta prudenţă în managementul creditării.

Proprietăţile imobiliare au fost cumpărate, pe o scară largă, prin anticiparea absurdă a creşterii perpetue a preţurilor lor. Astfel, au luat naştere diverse instrumente financiare derivative, tranzacţionate cu aceeaşi credinţă eronată că FED-ul are capacitatea – autoproclamată – de a ţine la distanţă recesiunea. Alan Greenspan a încurajat dezvoltarea uni­versului derivativelor financiare, care au susţinut mare parte a creşterii globale din ul­timul deceniu.

Iar schemele federale de bailout, de ordinul trilionului de dolari, nu vor face decât să prelungească agonia şi să facă şi mai dureroasă, în viitor, refacerea economică. În acelaşi registru, programele guvernamentale de creare de locuri de muncă vor reteza, prin „evicţiune”, din oportunităţile sectorului privat, şi vor amplifica misalocarea resurselor în cadrul structurii de producţie.

La noi, căutând să discearnă între „criza financiară” şi „criza economică”, preşedintele Băsescu arunca vina pe „băieţii deştepţi” cu gulere albe à la Wall Street, care au născocit instrumente financiare ce, iată, au bulversat întreaga lume într-un deranj financiar comparabil cu şocul Marii Depresiuni. Însă, din motive de consistenţă logică, niciun staroste formal al sistemului etatist nu poate face loc „reformei statului”, pe teren propriu, fără a demitiza, în prealabil, pretinsele virtuţi ale intervenţionismului statal.

De la prezumţia de vinovăţie la verdictul adevărului

Aproape dintotdeauna, partizanii intervenţiei statului în economie au căutat să discrediteze economia de piaţă prin identificarea acesteia cu aşa-numitul sistem al „capitalismului sălbatic”. Aceasta, în condiţiile în care „capitalismul” nu se bucură de o imagine prea bună în conştiinţa publicului larg, de vreme ce puterea politică a subordonat întregul aranjament etatist – de la legislaţie până la educaţia publică – în vederea dobândirii, în opinia publică, a propriei legitimări. Un astfel de exerciţiu presupunea, însă, subminarea virtuţilor pieţei, ale libertăţii personale şi individualismului. Treptat, locul acestor valori în societate a fost luat de retorica holistă a naţionalismului economic. Prinşi în mrejele etatismuluişi ale atotputerniciei guvernului, oamenii sunt preocupaţi exclusiv de măsurile guvernamentale. Ei aşteaptă totul de la acţiunea autoritară şi foarte puţin de la piaţă, de la întreprinzători şi de la iniţiativa privată.

Captiv relativismului ştiinţific, „economistul recent” ocoleşte – pe contrasens – tocmai preocuparea de a clarifica natura pieţei libere, pentru a formula, în schimb, cu ton sindicalist, prezumţia de vinovăţie a capitalismului faţă cu reacţiunea ciclică de tip boom-bust. Însă câţi dintre cei care incriminează acum capitalismul şi-au răpit câteva momente de luciditate, pentru a discerne asupra mersului pieţei libere?

Căci numai aşa vom înţelege de ce capitalismul nu doar că nu este sursa recesiunii actuale, însă nici nu poate fi vreodată. Piaţa liberă funcţionează lin, în armonia cooperării sociale, în timp ce intervenţia guvernului în economie este catalizatorul care bulversează, inevitabil, lucrurile.

Dar ce este, oare, capitalismul şi cum se învârt rotiţele acestuia? Capitalismul este ordinea economică a proprietăţii private; este aranjamentul instituţional al cooperării sociale, căci piaţa nu înseamnă decât schimburi voluntare, deci cooperare socială. Simpla trecere în revistă a anatomiei pieţei libere demonstrează lesne de ce capitalismul nu este „sălbatic” ori „domestic”, ci doar aranjamentul instituţional al proprietăţii private şi al regulilor dreptului privat.

Capitalismul este sistemul libertăţii care începe şi se încheie, legitim, cu instituţia ultimă a societăţii umane – dreptul de proprietate privată. De aceea, ca sistem eminamente „de piaţă”, fapt ce înseamnă cooperare socială şi nu forţă şi coerciţie, capitalismul apare ca unic aranjament instituţional just. Piaţa nu este condusă de cineva anume, ci numai de regula proprietăţii private, ea semnifică un sistem participativ de societate în care fiecare e respectat pentru că nimeni nu e personal favorizat. „Sălbatice” nu pot fi decât furtul, exproprierea proprietăţii legitime, agresiunea şi exploatarea, de unde rezultă că ceea ce este sălbatic nu poate fi câtuşi de puţin capitalism şi, deci, nici economie. Nu capitalismul, ci de fapt socialismul este sălbatic, căci socialismul a luat naştere prin violenţă şi constrângere, prin exproprierea proprietăţii private care a ucis zeci de milioane de oameni paşnici, în numele unei utopii împotriva firii[3].

Economia de piaţă este modul liber de acţiune a omului în condiţii de diviziune a muncii, fiind produsul unui lung proces evolutiv. Proprietatea privată este o instituţie care nu a fost inventată de cineva anume, aceasta există prin însăşi esenţa naturii umane şi a legilor naturii. Rădăcinile acesteia au apărut odată cu istoria omenirii. Instituţia proprietăţii private este produsul unui proces de evoluţie seculară în decursul căruia oamenii – luptând împotriva rarităţii – au descoperit şi adoptat progresiv instrumentele culturale, economice şi juridice necesare supravieţuirii şi obţinerii progresului economic. De aici nu rezultă că economia de piaţă este ceva accidental sau artificial care să poată fi înlocuit printr-un alt mod de acţiune. Aş spune, de altfel, asemeni demonstraţiei din Instituţii şi prosperitate. De la etică la eficienţă, că economia de piaţă este starea naturală a societăţii moderne.

Erori frecvente comit atât adversarii, cât şi partizanii economiei de piaţă, atunci când pretind că „piaţa este impersonală”. Unii se plâng că piaţa ar fi prea impersonală, când „ea” nu le acordă rezultatele pe care aceştia le doresc. Nu de puţine ori auzim că „piaţa este vinovată” pentru cutare criză, pentru cutare scumpire a locuinţelor, pentru cutare scădere a valorii banilor etc. Vinovată este „piaţa”? Eu nu cunosc această persoană! Piaţa nu este o entitate, una care să adopte decizii, adecvate ori nedorite.

Conceptul de „piaţă” nu reprezintă decât o etichetă pentru a desemna un sistem de interacţiuni voluntare între persoanele ce deţin drepturile de proprietate asupra bunurilor schimbate. Niciun fel de forţe „automate” sau „anonime” nu acţionează „mecanismul” pieţei. Singurii factori care „dirijează” piaţa şi determină preţurile sunt acţiunile oamenilor. Nu există niciun fel de automatism; există doar oameni, Ionescu, Popescu, Marinescu etc., ce urmăresc scopurile lor legitime şi care utilizează, deliberat, mijloace economice pentru atingerea acestor scopuri. Pe piaţa liberă, rezultatele deficitare ale unora provin din faptul că furnizorii lor nu doresc să vândă mai ieftin şi/sau clienţii lor să cumpere mai scump, fapt legitim şi economic în ordinea proprietăţii private şi în virtutea „calculelor
maximizatoare” ale acestora.

În economia pieţei libere, întreprinzătorii sunt cei care stau la baza procesului decizional care determină cursul producţiei. Dacă aceştia nu reuşesc să producă în modul cel mai corespunzător şi mai ieftin cu putinţă acele bunuri pe care consumatorii le solicită cel mai imperativ, atunci ei vor suferi pierderi, iar poziţia lor antreprenorială se va deteriora. Cumpărând sau abţinându-se de la a cumpăra, consumatorii efectuează o selecţie nevăzută a întreprinzătorilor printr-un fel de plebiscit, repetat zilnic. În consecinţă, pe piaţa liberă, consumatorii sunt cei care stabilesc cine merită să posede şi cine nu, şi mai ales cât de mult merită să posede fiecare din resursele productive disponibile. Aşadar, procesul de schimb voluntar înseamnă, de fapt, realocarea permanentă a drepturilor de proprietate corespunzător exigenţelor publicului consumator.

Sistemul de piaţă tinde să dea fiecăruia ceea ce el creează. Dacă acest lucru este corect, atunci sistemul capitalist este, în mod fundamental, un sistem just. Sintagma „după faptă şi răsplată”, care ghidează acţiunile umane pe piaţă, nu poate pica testul etic în dauna binecunoscutei politici socialiste „de la fiecare după posibilităţi, tuturor după nevoi”. Natura umană este construită în aşa  încât individul se va strădui să depună efort maxim atunci când va fi răsplătit proporţional cu acesta. În sistemul schimburilor voluntare, răsplata fiecăruia este rezultatul oferirii serviciilor sale celorlalţi. Morala este aceea că, dacă doreşti un venit cât mai mare, trebuie să socoteşti cum îi poţi ajuta cel mai mult pe ceilalţi. Pe piaţa liberă, întotdeauna, oamenii care câştigă bine sunt cei care sporesc bunăstarea multor semeni de-ai lor. Bill Gates, de exemplu, a câştigat o mulţime de bani pentru că, prin talentul lui tehnic şi antreprenorial, a creat un produs ce a îmbunătăţit radical viaţa a miliarde de oameni. Există actori şi sportivi cu venituri imense pentru că milioane de oameni sunt dispuşi să plătească pentru a-i vedea pe aceştia cum joacă.

Adesea, piaţa este privită drept o democraţie economică, în care fiecare leu cheltuit de consumatori ar reprezenta un vot al acestora acordat producătorilor. Asemenea democraţiei, piaţa ar funcţiona şi ea sub imperativul strângerii cât mai multor „voturi”. Comparaţia nu este, însă, doar nepotrivită, ci şi eronată. În cadrul democraţiei politice, doar voturile majoritare decid efectiv mersul lucrurilor. Voturile să, niciun vot nu este irosit. Fiecare leu cheltuit are partea sa de „putere”, în a modifica procesele de producţie conform celor mai urgente şi intense preferinţe ale consumatorilor. Pe de altă parte, în sistemul schimburilor voluntare ale pieţei, fiecare leu de cheltuială este trecut în contul unor satisfacţii certe; în democraţia politică, însă, votul este plata acordată în contul promisiunilor politice, care nu îi costă nimic pe politicieni şi care sunt imposibil de sancţionat economic în eventualitatea, devenită stare de fapt, a nerespectării lor. 

Pe piaţă şi în politică, oamenii ajung la „putere” pe căi diferite. Franz Oppenheimer a arătat că există doar două metode de obţinere a avuţiei în societate: (1) cooperarea socială în cadrul diviziunii muncii, adică producţia şi chimbul voluntar de drepturi legitime de proprietate pe piaţă;(2) exproprierea avuţiei proprietarilor legitimi prin utilizarea puterii, adică violenţa sau ameninţarea cu violenţa, exploatarea sau socializareaproprietăţii. Oppenheimer consideră că prima metodă corespunde „mijloacelor economice” de obţinere a avuţiei, iar cea de-a doua „ mijloacelor politice”[4].

Deşi capitalismul este sistemul economic pe care s-a clădit civilizaţia şi prosperitatea occidentală, politicile tuturor guvernelor occidentale se ghidează, în prezent, după idei total anticapitaliste. Păcatul capital al etatismului contemporan constă în credinţa că guvernul poate rezolva orice probleme ale oamenilor; în democraţie, oamenii politici nu scapă niciun prilej de a-şi afirma intenţiile şi ntervenţiile „creatoare”, şi aceasta în folosul vieţii oamenilor, aşa cum întotdeauna se pretinde.

Problema este că, în nemăsurata-i generozitate, „inginerul social” interferează cu legile economice, cu ordinea naturală a unei realităţi economice guvernată de legi universale. De aceea, orice încercare de a transforma lumea, cea materială sau cea a acţiunii umane, fără a ţine cont de legile rarităţii, ale pieţei, ale monedei etc. va avea tot atât succes cât ar avea un decret guvernamental ce i-ar sili pe oameni să zboare. Legile economice, care îşi au izvorul în însăşi natura umană, sunt la fel de imune la violenţă precum legile fizicii. Iar atunci când guvernanţii, sub pavăza iluzorie a puterii politice, forţează limitele acestor legi economice, rezultatul înseamnă conflict şi exploatare, sărăcie şi dezordine spirituală.

În văltoarea recesiunii, oamenii uită că nu sunt, şi nici nu pot fi, proprietari asupra valorii economice a bunurilor lor. Eu nu îmi pot incrimina vecinii, în sens juridic, că prin vânzarea proprie imobiliare aceştia mi-au cauzat pagube în patrimoniul personal. Pe piaţa liberă, schimbarea preferinţelor oricărei persoane antrenează plusuri şi minusuri în balanţele financiare ale celorlalţi. Însă, în ecuaţia crizei actuale, nu este vorba de piaţă liberă, ci de o „mână vizibilă” a ului care, prin manipularea sistematică a masei monetare, împarte avantaje unora şi dezavantaje altora. Există vinovaţi, în carne şi oase, pentru toate dezastrele economice, falimentele şi pierderile de locuri de muncă pe care recesiunea, inevitabil, le antrenează. De aceea, fie şi doar în planul său moral, „prezumţia de vinovăţie” trebuie să treacă dincolo de „mâna invizibilă” a capitalismului, în „mâna vizibilă” a statului şi a monopolului monetar etatist.

Textul de faţă este varianta extinsă a articolului omonim publicat în Idei în Dialog.