În legătură cu mult așteptata “lege a salarizării unitare”, probabil că cel mai important aspect, pe lângă rezolvarea inechităților, este cel al spațiului bugetar de care România poate dispune, astfel încât creșterea salarizării bugetare să fie sustenabilă și să rezolve niște probleme, nu să creeze mai degrabă altele, în viitor. De aceea, pentru a nu pune carul înaintea boilor - vorba aceea, se impune evaluarea anvelopei bugetare în care să se încadreze creșterea salarială.

Unii politicieni iau ca reper, de exemplu, media salarizării bugetare din Uniunea Europeană, care se cifrează undeva la 10% din PIB. Alte declarații au avansat chiar o țintă de salarizare bugetară de până la 12% din PIB.

O primă observație - metodologică - este aceea că raportarea comparativă a cheltuielilor bugetare la PIB este în general înșelătoare, deoarece între România și majoritatea țărilor UE există diferențe semnificative în privința mărimii bugetelor publice. De exemplu, veniturile bugetare totale se ridică în UE la o medie de circa 45% din PIB, în timp ce România se plasează în acești ani, poate prea optimist, la 31-32% din PIB (procente asupra realizării cărora încă planează multe și apăsate semne de întrebare).

În acest sens, este profund eronat ca pentru fiecare categorie de cheltuială bugetară să stabilim ținte corespondente cu media UE, prin ponderea acestora în PIB. Firește, poate fi un exercițiu statistic seducător, însă este destul de limpede că această aritmetică se întinde dincolo de “plapuma” bugetară.

De aceea este importantă structura bugetară, adică raportarea fiecărui tip de cheltuială la bugetul din care provine. De exemplu, în cazul României, salarizarea bugetară cash prevăzută în 2017 este de 7,8% din PIB. Aceasta echivalează cu o pondere a cheltuielilor salariale în total venituri bugetare de 25% (facând raportul dintre 7,8% din PIB - salarizarea bugetară și 31,2% din PIB – total venituri bugetare). Așadar, în prezent, cheltuielile salariale reprezintă un sfert din veniturile bugetului general consolidat al României.

Din acest punct de vedere, România este deja în linie cu media salarizării bugetare din UE, a cărei pondere în totalul veniturilor bugetare este de circa 22%. Analiza comparativă pe standarde ESA accentuează și mai mult poziția relativă în context european, așa cum arată diagrama de mai jos.

Evident, pot fi luate ca reper și țările UE cu salarizări bugetare mai generoase, de circa 12% din PIB, cum ar fi de exemplu Franța, Suedia, Belgia, Grecia. În acest caz, însă, ponderea salarială în total venituri bugetare pe standarde ESA este chiar mai redusă decât a României.

Dacă salarizarea bugetară în România ar fi împinsă către vârful ierarhiei europene, aceasta s-ar traduce printr-o pondere a salarizării bugetare cash de circa 26-27% din total venituri. În această ipoteză ambițioasă, “pragul de corespondență salarială” ca procent în PIB ar coincide unei anvelope salariale de circa 8,3-8,5% din PIB (atât ar reprezenta ponderea de 26-27% cheltuieli salariale cash într-un total al veniturilor bugetare de circa 32% din PIB).

Ca atare, în raport cu anvelopa salarială actuală de 7,8% din PIB, spațiul bugetar ar fi de doar 0,5-0,7 puncte procentuale din PIB. Cu alte cuvinte, în ciuda angajamentelor, posibilitățile sunt limitate - cel puțin dacă vrem să ne păstrăm în zona “echilibrelor europene”, atât bugetare, cât și salariale.

Însă nu trebuie exclusă de plano situația în care politica guvernamentală ar recurge, surprinzător, la diverse ajustări structurale și măsuri de eficientizare, care să asigure spațiul bugetar destinat salarizării, însă în mod credibil și responsabil.

PS: deși am invocat anumite țări UE cu salarizare bugetară mai generoasă, aceste exemple nu sunt totuși dintre cele mai elocvente în materie de responsabilitate fiscal-bugetară, de unde și riscuri suplimentare asupra finanțelor publice pe măsură ce orizontul expansiunii economice se va îngusta.