Criza economică a deschis o nouă modă a dezbaterilor politice și economice, cea în care este ‘cool’ să fii anti-, anti piață, anti capitalism, anti economie. Este vorba despre o formă populară de revoltă anti-sistem, deși, dacă luăm ca simplu exemplu `Occupy Wall Street`, este lesne de înțeles cât de departe de țintă sunt anti-capitaliștii care militează anti-sistem. În prezent, starea de „spirit” anti-capitalistă a dat naștere propriului său leitmotiv: Avem o criză, cum procedăm? Simplu, dăm vina pe capitalism! Aşa cum a făcut recent şi Nouriel Roubini, care îl reevaluează straniu pe Marx, spunand ca Marx avea dreptate si capitalismul se autodistruge.

Conferință Capitalism vs. Socialism

Nu ştiu dacă există în zilele noastre, în acest debut post-modernist de secol XXI, ceva mai hulit, mai diabolizat, decât capitalismul. Multe din relele lumii de astăzi sunt puse în spinarea capitalismului. Sărăcia, crizele economice, poluarea, relativismul moral… aproape toate sunt prezentate drept vicii (incurabile) ale capitalismului.

Criza economică a deschis o nouă modă a dezbaterilor politice și economice, cea în care este ‘cool’ să fii anti-, anti piață, anti capitalism, anti economie. Este vorba despre o formă populară de revoltă anti-sistem, deși, dacă luăm ca simplu exemplu `Occupy Wall Street`, este lesne de înțeles cât de departe de țintă sunt anti-capitaliștii care militează anti-sistem.

Iar implicația acestui sortiment aparte de anti-capitalism anti-sistem este aceeași negare radicală a capitalismului cu un întreg arsenal de mituri și erori. Astfel avem:

• Capitalism care naște sărăcie și inegalitate; căci piața nu este tribunal, deci este injustă, mai ales când distribuie avuția altfel decât după `necesități`. Însă istoria ne arată că în economiile mai ‘de piață’ oamenii trăiesc ceva mai bine decât altminteri.

• Capitalism care naște războaie; căci capitalismul și imperialismul merg, nu-i așa, mână în mână, iar secolul al XX-lea se distinge limpede drept cel mai “războinic”, poate, din istoria umanității (deși, pt Paul Johnson – războiul este sănătatea statului);

• Capitalism care naște poluare; căci industrializarea capitalistă înalță coșuri de fum până într-acolo încât lumea se ‘încălzește global’, în ciuda dezmințirilor pe care directorul Greenpeace le dă, într-un final, la capcana eco-logică a topirii ghețarilor.

• Capitalism care naște exploatare; căci `capitalismul sălbatic` al liberului schimb înseamnă exploatarea muncitorului de către întreprinzător, a țărilor care sunt mai sărace (eventual din sud) de către țările bogate (în general din nord);

• Capitalism care naște suferințe și degradare morală; căci spiritul individualist al capitalismului destramă solidaritatea, iar liberalismul ajunge să se confunde, nefast, cu un soi de libertinism vicios, fără moralitate. Însă munca și prostituția, dacă facem apel la ‘pledoariile imposibile’ ale lui Walter Block, se bazează pe aceeași libertate.

Ar mai fi, oare, ceva de pus în spinarea capitalismului? Poate doar monștrii lui Steven Spielberg, ca să fie pachetul complet – capitalismul care naște monștri.

Însă ar mai fi ceva, anume subiectul pe care l-am rezervat pentru această conferință.

• Capitalismul care naște crize, căci așa arătau profeţiile marxiste, cele ce invocau secular colapsul pieţei libere, care va fi răpusă, într-un final, de povara ciclurilor economice, odată ce „masele” se vor răscula sub povara recesiunilor tot mai severe.

Capitalismul – suspectul de serviciu

În prezent, starea de „spirit” anti-capitalistă a dat naștere propriului său leitmotiv: Avem o criză, cum procedăm? Simplu, dăm vina pe capitalism!

Aşa cum a făcut recent şi Nouriel Roubini, care îl reevaluează straniu pe Marx, spunand ca Marx avea dreptate si capitalismul se autodistruge. Probabil ca mult mai instructiv şi mai onest ar fi fost ca, acum mai bine de douăzeci de ani, Roubini să fi constatat că, după jumătate de secol de experiment socialist eşuat, însă instaurat cu preţul a zeci de milioane de victime (la propriu), tocmai socialismul a fost cel care şi-a dat „obştescul” sfârşit.

Perpetuu parcă, dar mai acerb astăzi ca niciodată, este mitul că libertatea economică şi capitalismul sunt cauzele crizei economice actuale. Articole recente în The New York Times – şi nu puţine – fac apologia dezastrului sistemului laissez-faire. „Prezumţia de vinovaţie” inundă, aproape deşănţat, mitologia populară ţesută în jurul capitalismului: „de 30 de ani, politicile au promovat dereglementarea şi liberalizarea mediului de afaceri”, „piaţa liberă este vinovată de criza economică”…

Crize și capitalism: Marx și „băieții deștepți” de pe Wall-Street

În esenţă, actuala atitudine asupra ciclului economic provine, nedisimulat, din ideologia marxistă. Marx a observat că înaintea Revoluţiei Industriale, nu existau în mod regulat boom-uri şi recesiuni. De aici şi concluzia marxistă că ciclul economic îşi trage seva din însăși sistemul pieţei libere.

Manualele elementare de economie de astăzi, inclusiv manualele de liceu, spun despre ciclul economic că este formă de evoluţie firească, normală, a activităţii economice. În aceste condiţii, „de normalitate” şi regularitate ale ciclului economic, cum se face atunci de atâtea „somităţi” în economie, cu sau fără pedigree Nobel şi responsabilităţi politice, au şocat cu incapacitatea de a spune ceva, in sensul anticipării, despre recesiunea care a bulversat aproape întreaga lume.

În acest context, fie şi numai bunul-simţ economic ar fi trebui să puncteze, în mod necesar, asupra naturii „nenaturale” în care au evoluat sistemul bancar, volumul creditului (fictiv) şi pieţele financiare. Iar preocuparea de a înţelege, coerent, natura crizei economice, ne conduce la două concluzii simple:

(1) criza actuală nu face nota discordantă faţă de alte „accidente” ciclice; teoriile economice inspirate din Marea Depresiune din anii 1930, însă demult respinse din logica sănătoasă a ştiinţei economice, sunt în prezent resuscitate prin apelul la reglementare extremă a mediului financiar-bancar.

(2) „capitalismul” occidental, în general, nu (mai) are foarte multe lucruri în comun cu sistemul pieţei libere. Sunt ilustrative, în acest sens, evoluțiile exponențiale ale deficitelor și datoriilor publice, ceea ce explică expansiunea sistematică a statului în dauna pieței în chiar economiile considerate a fi „leagănul” capitalismului.

În ultimele 3-4 decenii, Europa a fost dominată de tiparul instituţional al statului bunăstării, care promitea educaţie, sănătate, pensii, locuri de muncă, bunăstare pentru toată lumea. Însă pentru acest ideal, guvernele au înţeles să facă deficite și să crească cheltuielile publice până la peste 50 % din PIB. Dar mai poate fi, oare, vorba – ne intrebam – despre economie de piata, acolo unde si atunci cand mai mult de jumatate din avutia anuala poarta amprenta alocarii politice, prin bugetul statului?

Ideea că, în prezent, sistemul economic occidental este unul capitalist, de „piaţă liberă”, este la fel de absurdă ca şi pretenţia unor radicali naţionalişti că politica economică a URSS a fost, în ultimii săi ani, una „laissez-faire”.

Dar să vedem, totuși, cine a aruncat sămânţa crizei economice

Originile recesiunii actuale trebuie căutate în anii de expansiune monetară promovată generos de principalele sisteme bancare ale lumii. Din 2001 şi până în 2008, FED a invadat pieţele financiare cu valuri de monedă, care s-au scurs în credit artificial ieftin şi, în consecinţă, în dezvoltări economice cu insuficientă prudenţă investiţională. Rata dobânzii de politică monetară a evoluat sistematic, în termeni reali, în bandă zero şi chiar negativă. Aceeaşi politică a banilor ieftini a fost adoptată şi de Banca Japoniei, care a vărsat în băncile subordonate bani cu dobândă nominală zero, dar și de BCE, care a căutat să sufle în pânzele ciuruite ale creşterii economice din Europa cu reducerea ratei dobânzii, vreme de mai mulţi ani, la circa 2%.

În SUA, de exemplu, sistemul bancar – stimulat şi prin reglementări de tip welfare state – a expandat nesăbuit creditul, către categorii tot mai largi de debitori, cu ipoteci garantate guvernamental sub sloganul politic „o casă pentru fiecare american”. Însă nu neapărat pentru orice american, ci mai ales pentru cel care nu şi-o putea permite[1].

Privind retrospectiv, criza actuală nu ar trebui să mai mire pe nimeni. Orice economist ar fi putut anticipa criza, cu condiţia de a înţelege principiul de fier al teoriei monetare, acela că producţia de bani şi expansiunea creditului nu pot aduce niciodată prosperitatea, ci generează mişcări de avânt (boom) şi prăbuşire (bust). Orice creaţie monetară ce umflă, suplimentar, piaţa creditului, nu reprezintă altceva decât injecţie de capital fictiv în sistemul economic, cu efecte redistributive.

De aceea,  responsabilitatea pentru mersul ciclic al economiei aparține tocmai autorităţilor monetare, cele care ţin frăiele sistemului monetar şi care, periodic, eliberează injecţii financiare. „Banii ieftini” scoşi pe piaţă, aşa cum s-a întâmplat în toate ţările dezvoltate până în 2008, au declanşat sarabanda „investiţiilor” – cu ghilimelele de rigoare, căci multe dintre proiectele de investiţii în care întreprinzătorii s-au aruncat n-ar fi fost privite ca investiţii, în alte condiţii, adică în absenţa expansiunii artificiale a creditului.

Explozia investiţională ajunge într-un final să fie curmată de “revenirea cu picioarele pe pământ”, în universal rarităţii şi al erorii antreprenoriale. Este punctual în care criza intră în scenă, iar întreprinzătorii încep munca de ajustare, adică lichidarea bulelor investiţionale umflate cu sârg, în etapa de expansiune. De aceea, recesiunea nu trebuie privită deloc în sens negativist, căci recesiunea este etapa de însănătoşire a economiei, după efectul (supra)dozei monetare ce răspândeşte doar iluzia, nu şi fundamentele prosperităţii.

De la prezumţia de vinovăţie ar trebui să ajungem, totuși, la verdictul adevărului

Căci ce este, în esență, capitalismul şi cum se învârt rotiţele acestuia? Capitalismul este ordinea economică a proprietăţii private; este aranjamentul instituţional al cooperării sociale, căci piaţa nu înseamnă decât schimburi voluntare. De aceea, capitalismul nu este „sălbatic” ori „domestic”, ci doar sistemul libertăţii care începe şi se încheie, legitim, cu instituţia vitală a societăţii – dreptul de proprietate privată.

„Sălbatice” nu pot fi decât furtul, exproprierea proprietăţii legitime, agresiunea şi exploatarea, de unde rezultă că ceea ce este sălbatic nu poate fi câtuşi de puţin capitalism şi, deci, nici economie.

Auzim adesea, în legătură cu diverse lucruri, că vinovată este… piaţa. Îmi pare rău, dar nu cunosc această persoană, pentru a face o parafrază sugestivă, după Rothbard citire. Piaţa înseamnă, în esenţă, acţiunile noastre legitime, ale lui Marinescu, Glăvan, Popescu sau Georgescu… Cum ar putea o „mână invizibilă”, care doar pune laolaltă acţiunile cinstite ale oamenilor, să dea naştere unor dezastre financiare?

Sistemul de piaţă tinde să dea fiecăruia ceea ce el creează. Dacă acest lucru este corect, atunci capitalismul este, în mod fundamental, un sistem just. Sintagma „după faptă şi răsplată”, care ghidează acţiunile umane pe piaţă, nu poate pica testul etic în dauna celebrei politici socialiste „de la fiecare după posibilităţi, tuturor după nevoi”.

„Spiritul” capitalismului nu emană de la capital, de la capitalul lui Marx. Spiritul capitalismului este unul al libertăţii individuale, nu neapărat al prosperităţii materiale şi al acumulării de capital, care la rândul lor sunt însă tot produsele libertăţii. Asemeni lui Tocqueville, nu credem că adevărata dragoste de libertate s-a născut numai din simpla apreciere a bunurilor materiale pe care libertatea economică le procură (pentru a fi poate mai clar, tinerii care strigau, la Revoluţie, „libertate, libertate”, nu făceau asta, cred, pe motiv de salam cu soia).

Să ne amintim, de pildă, că în România post-decembristă „capitalismul” devenise subiect tabu până și din punct de vedere conceptual. S-a preferat, conceptual, „economia de piaţă”, însă şi aceasta numai după ce fusese vopsită corespunzător, prin diverse adjective… „socială”, „cu faţă umană”, european „funcţională”… însă aproape niciodată „liberă”, adică „economie de piaţă liberă”.

De unde și prelungirea agoniei educaționale, a relativismului științific și intelectual, cu privire la ceea ce este și ceea ce poate să facă, într-adevăr, capitalismul.

Note:

[1] Sunt binecunoscute creditele acordate celor fără venit, fără loc de muncă sau alte garanţii, credite numite „ninja” – No Income, No Job, No Assets. Semnificativ este faptul că aproximativ 90% din aceste credite au ajuns să fie tranzacţionate sub formă de titluri financiare, care au primit din partea agenţiilor de rating calificativul AAA, adică cel maxim (Glăvan, 2009:27).

Galerie video

Dezbaterea “Capitalism vs. Socialism“, din 18 mai 2013, a fost un eveniment organizat de Centrul de Economie Politică și Afaceri “Murray Rothbard” în parteneriat cu Centrul pentru Economie și Libertate – ECOL și CriticAtac, în Sala Senatului Universității Româno-Americane.